Minorităţi

Minoritarul discurs al egalităţii de gen şi invizibilii bărbaţi
Minorităţi, instituţionalizări şi metadiscursuri aferente
 

OVIDIU ANEMŢOAICEI

In this paper I sketch the argument that the absence of „men” as a target group in the policies on gender equality in Romania is an effect of the way „gender equality” and „gender” are conceptualized at the level of European Union programmes and borrowed in the Romanian space. The implicit invisibility of men within these policies is a symptom of a prefigured failure of gender equality premised on a quantitative type of symmetry that cannot account for the ongoing power imbalance between women and men sustained within a capitalist logic of (re)production and social sustainability.

Keywords: gender, gender equality, feminist theory, men, minorities

Introducere

În contextul integrării europene, atât la presiunea Comisiei Europene cât şi ca urmare a eforturilor comune ale organizaţiilor ce luptă pentru drepturile femeilor în România, problematica egalităţii de gen (gender equality), mai bine cunoscută sub numele de egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, a devenit în ultimii zece ani, mai mult sau mai puţin vizibil, element al agendei politice româneşti. Discursul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, bine consolidat la nivel european din punct de vedere legislativ încă de la mijlocul anilor ‘70, pătrunde în spaţiul românesc în perioda anilor ’90 prin publicarea de traduceri din teorie feministă preponderent vestică, prin promovarea de producţii autohtone ale feministelor din spaţiul academic sau al ong-urile ce promovează drepturile femeilor din România şi diversele lor probleme, şi prin implementarea de proiecte finanţate în general din fonduri externe. Este însă puţin cunoscut faptul, şi doar în mediile specializate, că România se bucurase încă din secolul XIX de un avânt social focusat pe această tematică, anulată, se pare, în perioda post-decembristă, de amnezia posibil provocată şi de politica egalitaristă comunistă de emanicpare a femeilor¹.

Cu toate acestea, anevoioasa construcţie instituţională şi legislativă în domeniul egalităţii de gen, iniţiată încă de prin 1995 dar mai vizibilă începând cu 2005, prinde contur în România o dată cu înfiinţarea unei agenţii specializate pe această probelmă. Mereu tânăra Agenţie Naţională pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi (ANES), încă fragilă datorită redusei capacităţi instituţionale (în special a resurselor umane) şi a infimei atenţii din partea clasei politice, sprijinită modest de organizaţiile non-guvernamentale din domeniu, încearcă să se erijeze în entitatea ce ar trebui să formuleze politici de gen şi să implementeze proiecte axate pe variate probleme ale femeilor sau grupurilor de femei în mai toate ariile vieţii sociale².

În articolul de faţă nu urmăresc o istorie a unei astfel de construcţii, nici o analiză textuală a politicilor implementate de mecanismul românesc al egalităţii de gen, ci demascarea unei anumite logici pe care se bazează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, aşa cum este formulată la nivelul Uniunii Europene, şi cum este înţeleasă şi implementată în Romania. Una dintre întrebările de la care aş porni direct ar fi următoarea: cum se face că din mai toate programele şi proiectele implementate pe domeniul egalităţii de gen în România bărbaţii lipsesc complet din grupul ţintă? Pe parcursul acestei lucrări, în limita micului spaţiu oferit, voi argumenta că absenţa bărbaţilor ca target al politicilor de gen în România este strâns legată de modul cum egalitatea de gen este conceptualizată şi implicit de modul cum este teoretizat genul atât în România cât şi la nivel european. Reducţionistul fir argumentativ al acestei lucrări se construieşte în special pe premisa că programele, politicile şi proiectele implementate în România fie de instituţiile statului, fie de către ONG-urile în domeniu, sau în parteneriat, au în spate o anumită înţelegere a relaţiilor de putere între femei şi bărbaţi, sintetizată prin conceptul de gen (gender) şi promovată politic spre rezolvare ca egalitate de gen (gender equality). Această înţelegere particulară este preluată din lunga şi fructoasa istorie a dezbaterilor feministe asupra distincţiei dintre sex şi gen ce a fundamentat mai toate încercările de coalizare şi de construire de proiecte politice.

Sex, gen şi corpuri

Istoria evoluţiei conceptuale a termenului de „gen” este una şi aceeaşi cu istoria teoretizării relaţiei dintre distincţia sex-gen şi corp, împrumutată în anii ’50 din sociologie³ şi dezvoltată ulterior pe parcursul mişcărilor feministe academice din vest. Într-o logică patriarhală, sexul este unul şi acelaşi cu genul, adică o persoană cu trup femeiesc trebuie să devină femeie şi să se comporte ca o femeie, astfel aparent justificându-se toate discriminările suferite de femei. În critica feministă a anilor ’60 şi ’70, relaţia cauzală între sex şi gen se rupe, producându-se o denaturalizare a genului. Dacă „sex” se referea la aspectele biologice ce contribuie la definirea femeităţii, genul încerca să aducă socialul ca varibilă fundamentală în construcţia feminităţii; pe scurt, sexul este biologic, genul este construcţie socială. Astfel se putea argumenta faptul că raporturile între femei şi bărbaţi sunt de fapt rezultatul unei reţele de discriminări directe şi indirecte ale socializării de tip patriarhal, şi nu efecte ale biologiei femeilor. Importanţa corpurilor a fost minimalizată în favoarea culturalului. Însă această înţelegere a conceptului de gen a fost deficitară pentru că nu putea explica de ce oprimarea femeilor nu s-a făcut în mod accidental, ci în mod sistemic şi structurat în toate sferele vieţii sociale. Deasemenea, distincţia a reprodus dihotomia opoziţională natură/cultură, conform căreia „naturalul” este fix, iar „culturalul”, superiorizat, este permanent supus schimbării.

În momentul când perspectiva marxistă şi conceptul de putere, cu semnificaţia preluată în special din gândirea lui Michael Foucault, au intrat ca variabile explicative, genul devine un concept mult mai bogat, supus analizei intersecţionale, şi interconectat cu alte axe de discriminare, cum ar fi vârsta, rasa, etnia, clasa, dizabilitatea, dar în special sexualitatea, din moment ce heterosexualitatea, permanent supusă criticilor feministe⁴, era înţeleasă ca dimensiune fundamentală de control patriarhal al corpurilor. În acelaşi timp, pe lângă faptul că relaţiile de gen sunt privite ca relaţii de putere între bărbaţi şi femei, are loc şi o fragmentare a referentului, adică femeile nu mai sunt luate ca grup în general, vorbindu-se astfel de femei albe, femei rrome, femei est-europene sau oricare alte grupuri de femei în funcţie de axele de diferenţiere mai sus amintite (cu alte cuvinte, există ierarhii şi diferenţieri nu numai între femei şi bărbaţi ci şi în rândul femeilor – o femeie rromă din România are altfel de experienţe în raport cu o femeie albă din Olanda; acelaşi lucru vorbindu-se şi despre bărbaţi).

Filosofia poststructuralistă a limbajului afecteză la rîndul său modul cum distincţia sex-gen este instrumentalizată în politicile feministe, ajungându-se la idea că sexul, ca şi genul, este un efect al discursurilor. Când un copil se naşte, imediat suntem interesaţi sau interesate de sexul său. Afirmaţia „Este fetiţă!” efectuează chiar in acel moment o sexualizare a trupului. Grila dihotomică bărbat-femeie este impusă imediat pe trupuri sau chiar inscripţionată prin felurite intervenţii chirurgicale în cazul în care sexul nu se încadrează în „normalul” aşteptărilor atât personale cât şi de grup. Privilegiindu-se într-un mod radical culturalul şi discursulile existente la un moment dat, rolul materialităţii corporale în construcţia socială a feminităţii sau a masculinităţii este iarăşi minimalizat.

Corpul, în generalitatea sa sau în specificitatea recunoscută în funcţie de diferite axe de categorizare, rămâne o temă cheie în eforturile teoretice feministe de a construi agende politice noi. Simplificat vorbind, văzut fie ca impediment sau ca sursă de re-evaluare a „femeilor” sau a „feminităţii”, corpul femeiesc a fost teoretizat pe baza presupoziţiei că logica patriarhală se construieşte pe mecanisme dualiste, cum ar fi minte-trup sau masculin-feminin, care sunt conectate şi chiar echivalente, în sensul că masculinitatea (şi implicit bărbaţii) şi mintea sunt asociate şi ierarhic evaluate în comparaţie cu feminitatea (femei) şi corpul. Este binecunoscut plictisitorul stereotip conform căruia barbaţii sunt raţionali, iar femeile sunt emoţionale, sensibile şi mai fragile. Problema e că aceste stereotipuri dihotomice şi opoziţionale nu afectează doar la nivel individual, ci sunt efecte şi în acelaşi timp mecanisme de reproducere a unui întreg sistem prin care grupuri diferite de bărbaţi deţin monopolul material şi simbolic al resurselor sociale în defavoarea variatelor grupuri de femei diferite şi între ele.

Rezumând, teoriile feministe au dezvoltat în principal două înţelegeri ale relaţiei sex-gen. În primul rând, dacă tradiţional patriarhal, pus într-un limbaj specializat, genul este de fapt sex, adică, spre exemplu, masculinitatea este efectul faptului de a avea un corp bărbatesc, critica feministă vine şi susţine că, de fapt, genul este ceva separat de sex, în sensul că a avea un trup bărbatesc nu inseamnă automat că eşti sau trebuie să fii şi să te comporţi ca un bărbat tradiţional din punct de vedere social (ştim foarte bine că există corpuri bărbateşti care exprimă şi se mişcă într-un mod catalogat drept feminin; din faptul de a avea trup femeiesc nu decurge că o femeie nu poate şi nu trebuie să fie politicană sau conducătoare de autobuz). În al doilea rând, gandirea feministă a propus şi o înţelegere conform căreia atât sexul cât şi genul (atât biologicul cât şi socialul) sunt construcţii discursive impuse de o sistem cultural violent prin care sunt controlate, normalizate şi manipulate corpurile femeilor şi ale bărbaţilor cu efecte diferite în ceea ce priveşte accesul la beneficii fie ele material-financiare sau simbolice. Această semnificaţie din urmă, produs al teoriilor feministe post-moderne şi post-structuraliste, este puţin utilizată atât în spaţiul european cât şi cel românesc în ceea ce priveşte politicile statale, ea fiind prezentă mai mult în plan academic.

Semnificaţia cu care se operează în mediul ong-ist şi academic românesc, şi bineînţeles împrumutată din discursul egalităţii de gen al Uniunii Europene, e preponderent cea din valul doi de mişcare feministă⁵, şi anume că sexul este biologic, iar genul este construcţie socială şi istorică variabilă, deci supusă oricând modificării, iar între cele două nu există o relaţie cauzală.

Egalitatea de gen        

Ca urmare a „ciocnirii” petrecute între mişcările feministe şi politicile anti-discriminatorii la nivel comunitar, egalitatea de gen se impune pe agenda politică comunitară la nivel legislativ încă din 1975⁶. Gândită în special în relaţie cu piaţa muncii, egalitatea de gen, ca politică structurată, abordează cu timpul şi alte problematici sociale: violenţa împotriva femeilor, educaţie şi cultură, accesul la procesul decizional, traficul cu femei, etc.

Documentele şi programele UE, replicate şi în forma romînească⁷, ascund însă faptul că problemele femeilor rămân subsumate logicii capitaliste şi mereu productive, nu ca scop în sine, ci ca paşi a căror rezolvare contribuie la dezvoltarea unei societăţi mai eficiete, prospere şi sustenabile. Cu alte cuvinte, sistemul e ok, deficitar în ceea ce priveşte justiţia socială, dar perfectibil prin politici de egalizare. Ca şi cum am avea trei elemente: bărbaţi, femei şi societatea în ansamblul ei. Dacă analizăm relaţia, observăm că e instabilă: descoperim că bărbaţii şi „societatea” sunt una şi aceaşi (din moment ce ei au dominat mecanismul de producere şi reproducere a regulilor jocului; regulile universale fiind de fapt parţiale), iar femeile sunt definte şi normate în funcţie de bărbaţi. Avem A şi B, bărbaţi şi femei, unde B este de fapt non-A, adică tot ce este legat de femei şi de feminitate este negativul masculinului. Spre exemplu, opusul raţionalului, supervalorizata caracteristică asociată istoric cu bărbaţii, este emoţionalul, caracteristică inferiorizată şi atribuită preponderent femeilor şi bărbaţilor feminizaţi, şi oricărui alt grup minoritar (feminizarea „Celuilalt” reprezintă o strategie de bază în procesul de oprimare). Aşadar, egalitatea de gen doreşte să ajungă la o echivalenţă de genul A= non-A, şi nu la una de genul A=B, unde A=A şi B=B, adică elementele de comparat şi de egalizat să fie definite în proprii lor termeni, fără să depindă violent unul de celălalt!

Tocmai modul cum este conceptualizată egalitatea devine elementul problematic a politicilor de egalitate de gen. Se doreşte egalitate între cine şi cine? În raport cu ce criterii, elaborate şi impuse de cine? Ţinând cont că regulile jocului au fost în general şi sunt încă stabilite preonderent de bărbaţi confom intereselor şi perspectivelor acestora, de ce aceste reguli să fie ele impuse ca universal valabile şi asupra femeilor? Sunt ele singura formă prin care se poate organiza o societate mai bună pentru orice tip de minoritate? Ce vreau să susţin aici, pe de o parte, este faptul că măsurile adoptate în domeniul egalităţii de gen sunt paşi importanţi pentru garantarea unei anumite forme de egalitate prin care femeile, din orice grup minoritar sau cu risc de marginalizare ar fi ele, să se bucure de drepturile şi privilegiile sistemului social. Pe de altă parte, aceste măsuri nu sunt şi nu trebuie să fie un scop în sine, din moment ce nu se luptă doar pentru tipul de egalitate mai sus amintit, ci pentru cu totul altceva, ceva care rămâne încă de definit. Acest altceva se referă, încă vag, în special la faptul că femeile vor să se bucure de recunoaşterea propriilor forme de exprimare corporală şi spirituală, diferite între ele, care să fie definite din perspectivele lor şi conform propriilor nevoi şi potenţial şi nu în parametri masculini, şi care să se afirme ca alternative la logica masculinistă caracteristică încă socitetăţilor actuale.

Comparând discursul Uniunii Europene al egalităţii de gen cu teoretizările feministe academice ale conceptului de gen, prin analiza documentelor comunitare şi a programelor implementate, se poate identifica o confuzie. Pe de o parte, genul apare în discursul european instituţionalizat încă definit ca şi construcţie socială, separat de biologicul sex, iar pe de altă parte este cantititiv, şi vizează preponderent femeile. Pe de o parte, genul este o relaţie, pe de altă parte este doar un număr. În documentele UE, deşi se operează cu distincţia sex-gen al valului doi de mişcări feministe, când se vorbeşte de sex sau de gen, se vorbeşte de fapt de femei. Genul este cantitiv şi pentru faptul că se urmăreşte o egalizare şi o cuantificare a indicatorilor urmăriţi în programele europene: spre exemplu, numărul de femei în structurile de conducere, diferenţa de salarizare între femei şi bărbaţi (pay gap), numărul femeilor beneficiare ale programelor de instruire, etc. Aşa-zisele diferenţe între femei şi bărbaţi rămân încă subordonate conceptului de identitate şi egalitate.

În plus genul, aşa cum este înţeles, presupune o simetrie de putere, ca şi cum femeile şi bărbaţii devin femei şi bărbaţi în paralel şi în mod egal bucurîndu-se de aceleaşi privilegii sociale. Lucrurile nu stau însă aşa! Dezvoltările individuale ale femeilor şi ale bărbaţilor sunt diferite şi au efecte diferite, în care bărbaţii ajung să se bucure mai mult de beneficiile societăţii decât femeile. Aşadar, dacă puterea este controlată preponderent de bărbaţi, prin putere înţelegând relaţii de accesare a resurselor materiale şi simbolice, egalitatea de gen doreşte atunci o echilibrare a balanţei. Dar cum poţi ridica pe cineva la un nivel egal cu altcineva, fără a lua de la celălat nimic? Cum pot femeile să acceseze din ce în ce mai mult puterea în toate sferele sociale dacă bărbaţii nu se retrag şi nu renunţă la privilegiile de care se bucură acum? Implozia conceptuală a egalităţii de gen îşi găseşte sămânţa chiar în logica cantitativă a balanţei. Bărbaţii nu fac parte din grupul ţintă al politicilor de gen tocmai pentru că s-ar accepta faptul că trebuie să renunţe la anumite privilegii, şi tocmai pentru că s-ar demasca întreagul tipar deficitar a egalităţii de gen. Majoritari ca beneficiari ai sistemului social, bărbaţii sunt invizibili şi automat absenţi din target-ul programelor menite să schimbe societatea în ceea ce priveşte problemele femeilor. Această logică caracterizează însă oricare alte politici destinate altor tipuri de minorităţi. Atât timp cât accentul se pune doar pe „periferie”, pe minorităţi şi emanciparea acestora, care din păcate de cele mai multe ori se traduce prin „elevare”, centrele de putere rămân intacte. Astfel, egalizarea devine imposibilă chiar şi doar în sens cantitativ. Atunci, alternativa ar fi cea care ar chestiona aşa-zisa balanţa de gen şi ar redirecţiona strategia şi spre politici educaţionale cu grupuri ţinte atât bărbaţii cât şi femeile, pentru valorizarea diferenţelor şi a propriilor expresii culturale, în paralel politicile egalitariste rămânând însă viabile ca elemente suport. Cheia rămâne până la urmă culturalul, prin care să se creeze un spaţiu nou de întâlnire a nevoilor şi experienţelor personale şi de grup ale femeilor şi bărbaţiilor în noi forme culturale ce nu se mai definesc sau se parazitează unele pe altele. Ne putem imagina o lume în care a fi femeie sau a fi bărbat nu înseamnă excluderea altor trupuri de la dreptul de a creşte social şi de a se bucura de viaţă?

Concluzionând, în acest articol, care sper să prindă o formă analitică mult mai detaliată şi mai fundamentată într-o lucrare viitoare, am dorit să susţin că politicile de gen implementate atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în România, au în spate presupoziţia că femeile şi bărbaţii trebuie să se bucure de oportunităţi egale în accesarea privilegiilor sociale, prin instrumente cantitative de egalizare şi eliminare a discriminărilor directe şi indirecte pe criteriul de sex, bazată pe idea că mecanismele sociale sunt perfectibile, şi că genul, atât ca relaţie de putere cât şi ca doar o cifră în statistici, este văzut în termeni de simetrie. Această egalizare, ce implică o uniformizare a femeilor cu bărbaţii potrivit regulilor stabilite de ei, ascunde realitatea că bărbaţii deţin încă monopolul cantitativ şi calitativ al resurselor sociale de orice tip, şi poate promite doar faptul că femeile se vor bucura, în mod egal cu bărbaţii, de o lume a bărbaţilor. Egalitatea de gen este însă un instrument politic foarte important ce consolidează terenul pentru o strategie viitoare diferită prin care se va urmări de fapt valorizarea unor alternative la mecanismele sociale formulate şi reproduse preponderent de bărbaţi. Dacă plecăm de la presupoziţia că limitele unei societăţi democratice sunt date de bunăstarea minorităţilor de orice fel, atunci este timpul să ne schimbăm focusul. Este timpul ca în România, politicile de gen să ia în calcul mult mai mult bărbaţii ca target grup, dar nu ca grupuri minoritare dezavanzajate, ci ca decidenţi politici, in sensul larg al cuvîntului, prin implementarea de programe şi proiecte care să pună accentul pe schimbarea acestora în favoarea femeilor, pentru o lume care să nu se mai structureze pe sexism, homofobie, xenofobie sau rasism.

OVIDIU ANEMŢOAICEI - Consilier personal al preşedintei Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi (ANES) şi doctorand în studii de gen la Universitatea Central Europeană din Budapesta (Central European University, Budapest, Hungary).

 sus