Minorităţi

De la practici de integrare la o filozofie a integrării romilor
 

LÁSZLÓ FOSZTÓ

This article deals with the tensions between observable integrative practices and the philosophies of integration. Philosophical concepts of the ‘integration’ have their internal ambiguities and inconsistencies. It is not always clear wheatear the subjects of integrative attempts (the Roma) are the individuals or the community as a whole. Moreover the imagined passivity of the subjects who need to be “integrated” and “mobilized” can stand in sharp contrast with the active “integrative practices” observable among some Roma groups. Through a media case study about the emergence of a Roma leader the author seeks to address the questions: How Roma actively behave in order to be seen as better integrated? And if they do so how their attempts are perceived by the majority?

Keywords: Romanian Roma elite, Gypsy kings, integration, political ritual, Romanian Orthodox Church

Integrare: ambiguităţi conceptuale

Conceptul central al politicilor publice care au ca scop îmbunătăţirea situaţiei Romilor din România este integrarea socială, economică şi politică. Conceptul pare să fie foarte ambiguu. Deseori unitatea de bază, subiectul integrării, este prea puţin conturată. În unele cazuri se pare că integrarea nu poate fi realizată decât individual, prin includerea indivizilor care eventual sunt membri unei comunităţi etnice şi/sau sunt în poziţii vulnerabile, dezavantajate din punct de vedere socio-economic. În alte cazuri pare evident că se doreşte integrarea grupului etno-cultural, a comunităţii în sine. Graniţele acestor grupului rareori sunt uşor de trasat şi definirea subiectului colectiv produce dezbateri nesfârşite asupra legitimităţii drepturilor colective.¹ La rândul lor, mecanismele integrării (servicii sociale, educaţia, piaţa forţei de muncă, mobilizarea politică etc.) suferă de tensiuni şi „comenzi” divergente, chiar contradictorii. Astfel în general se poate constata că există o slabă filozofie a integrării şi astfel bricolajul politicilor publice incoerente produce efecte ad-hoc în cel mai bun caz, rămâne fără efect, ba chiar produce efecte adverse în cazuri mai puţin fericite. Inconsistenţa conceptuală este sursa unor măsuri politice ineficiente. Cum ar arăta o filozofie „tare” a integrări? Şi care ar fi aceste principii?

Nu o să încep analiza cu clarificări conceptuale. Acest articol îşi propune să folosească o perspectivă diferită. Punctul de plecare este un exemplu luat din practicile existente de integrare a romilor la nivelul local dar şi la nivel naţional. Astfel, analiza este o încercare de a descifra logica care se ascunde în spatele practicii descrise şi conturarea unor elemente care stau la baza „filozofiilor autohtone” ale integrării. Acest articol oferă o viziune complementară analizelor publicate despre politicile publice oficiale destinate integrării romilor.² Întrebarea mea iniţială este: care sunt practicile „neoficiale” (informale) care pornesc din mijlocul comunităţilor de romi şi care eventual pot fi văzute ca „integrative”. Adică ce fac romii pentru a exploata oportunităţile de integrare care există în societatea majoritară? Şi cum sunt percepute aceste încercări de către ceilalţi romi? Şi cum privesc majoritarii?

Analiza mea este de inspiraţie antropologică, deşi materialul este colectat din presă: articolul oferă o analiză de eveniment-media, nu se bazează pe cercetare de teren, cum procedează cel mai des antropologii. Articolul este structurat în felul următor: în secţiunea următoare voi prezenta evenimentul-media cu comentarii minime, urmat de o scurtă interpretare a evenimentului şi câteva concluzii în final.

O încercare de integrare politică venită de „jos”

Pe la mijlocul lunii august 2003 ziarele centrale au titrat că bulibaşa romilor din Costeşti, judeţul Argeş, pe nume Ilie Badea Stănescu (poreclit Tortică) a dat publicităţi că va fi încoronat ca „rege internaţional al ţiganilor de pretutindeni”. Evenimentul urma să aibă loc la data de 8 septembrie 2003 iar Biserica Ortodoxa Română a acceptat să găzduiască ceremonia de încoronare.³ Stănescu aprecia că va avea 40 de milioane de supuşi în toate ţările lumii.⁴

În contradicţie cu anunţul lansat, încoronarea avusese loc încă de la sfârşitul lunii august. Ziarele au  relatat că ceremonia s-a desfăşurat la Mănăstirea Curtea de Argeş iar slujba a fost oficiată de patru preoţi ortodocşi. Articolul din Evenimentul Zilei relatează că unul dintre preoţi a citit un text care anunţa: „În baza unui decret imperial⁵ şi cu acordul Curţi de la Viena, în conformitate cu divanul şi cutumele etnice ale romilor din România şi din Diasporă, formând un popor de 78 milioane de rromi, s-a acordat funcţia suprema de Rege Internaţional domniei sale Majestăţii Stănescu Badea Ilie”. Este relatat că unul dintre preoţi a „aşezat pe fruntea Regelui Internaţional” o coroană de aur. Încoronatul a dat o declaraţie prin care şi-a invitat toţi supuşii să urmeze „credinţa pură ortodoxă”.

Articolul nu omite să comenteze că „s-a îmbarcat întreaga suită în limuzine luxoase şi a demarat în trombă” spre Costeşti unde s-a ţinut cheful de încoronare, ocazia cu care au fost sacrificaţi 20 de porci.⁶ Tonul general al articolului era sarcastic iar indignarea autorului reieşea şi din titlu („Ceremonie scandaloasă în catedrala monarhilor României”). Alte ziare au reacţionat în ton similar.⁷ Tonul revoltat a caracterizat şi ştirea difuzată de TVR care în seara încoronării a difuzat un scurt reportaj însoţit de observaţia că catedrala unde a avut loc ceremonialul este locul unde au fost încoronaţi regii României.⁸

Furia presei avea ca ţintă principală preoţii care au oficiat slujba, dar fiindcă cei patru clerici ortodocşi au susţinut că au primit „ordin pe linie ierarhică”⁹ presa zilelor următoare a acuzat Biserica Română Ortodoxă în întregime pentru că nu a interzis ritualul. „Trist este că Patriarhia tutelează astfel de samavolnicii contra unui «onorariu regal»” ¹⁰ Preoţii au fost acuzaţi în continuare de lăcomie şi corupţie¹¹, un articol presupunând că au participaţi la ceremonial în schimbul a câteva „lopeţi de verzişori” (dolari). ¹²

Nu numai ziariştii majoritari, dar şi Florin Cioabă, regele sibian al romilor, a reacţionat cu indignare: „Eu l-am avertizat chiar pe patriarh de circul care se pune la cale, dar se pare că şi Biserica Ortodoxă este coruptă pentru bani. Pentru că Stănescu dădea bani puteau să îl facă chiar şi arhanghel? Eu zic că Biserica Ortodoxă s-a compromis pentru că acolo unde au călcat mari regi al României au venit doi păgâni să pângărească biserica.”¹³ Citat într-un alt articol Cioabă a precizat: „Familia mea a condus întotdeauna etnia rromilor. Toţi ştiau cine este tatăl meu. Un preşedinte de partid se mai poate face, dar un rege... este deja bătaie de joc.”¹⁴ Organizaţiile romilor şi câţiva reprezentanţi aleşi şi-au exprimat la rândul lor părerile critice. Unele păreri erau echilibrate, cum ar fi că „statutul de bulibaşa e pe cale de dispariţie, fiind înlocuit de ranguri de regi şi de împăraţi”¹⁵ sau s-a menţionat existenţa unui conflict între elitele rome şi s-a lansat chiar ipoteza unei „crize de identitate”.¹⁶ Alţii au refuzat pur şi simplu să recunoască legitimitatea funcţiei de rege al romilor.¹⁷ Iar Mădălin Voicu, deputatul Partidei Romilor la vremea respectivă a comentat cinic: „A fost o lovitură de cort”.¹⁸

Eparhia Argeşului şi Muscelului a dat publicităţii un comunicat de presă care susţinea că cei patru preoţi n-au făcut decât să binecuvânteze coroana lui Stănescu. „Astfel de slujbe de binecuvântare sînt obişnuite şi se pot face pentru orice lucruri cu întrebuinţare creştinească: case, viitoare sedii, îmbrăcăminte, diferite obiecte etc.”¹⁹ Acest comunicat evita să comenteze rolul activ al unuia dintre preoţi în ritualul încoronării, şi nici acuzaţiile de corupţie nu au fost infirmate. Peste două zile un nou comunicat a fost emis de Episcopul Argeşului şi Muscelului. Textul reitera că slujba oficiată în Catedrala de la Curtea de Argeş „a avut doar rolul de a sfinţi podoabele specifice cutumei (obiceiurilor) rromilor” ²⁰. Totodată recunoştea că „Ceea ce a depăşit acest cadru (...) a fost o abatere regretabilă pentru care cerem iertare opiniei publice. Vom dispune o cercetare în acest sens.” Episcopul explica şi motivaţia mai generală pentru care a fost găzduit ceremonialul: „Noi apreciem că rromii se organizează în «instituţii» – se mai arată în comunicat – indiferent de ce nume poartă, instituţii care au ca scop apropierea de principiile moralei creştin-ortodoxe şi integrarea în structurile Uniunii Europene. Faptul că rromii îşi numesc aceste instituţii şi pe membrii ei cu nume (rege, împărat, casă regală etc.) care în percepţia românilor au alte semnificaţii nu face obiectul competenţei Bisericii Ortodoxe Române. Credem că oricine din România ştie ce înseamnă un rege al României şi un rege sau împărat al rromilor şi nu se poate face nici o confuzie.”²¹

Peste patru ani, în Ajunul Crăciunului 2007 Ilie Badea Stănescu a murit din cauza unui infarct. Avea vârsta de 55 ani. În ziua înmormântării, Dan, fiul lui cel mare, s-a încoronat ca „rege internaţional al romilor ortodocşi de pretutindeni”.²² Ceremonia de încoronare a fost asistată de mulţimea adunată pentru funeralii, de reprezentanţii presei, dar nu şi de preoţi.

O încercare de interpretare

Cum putem să înţelegem acest eveniment-media? Folosesc termenul de eveniment-media, pentru că prin analiza acestui caz nu putem vorbi direct despre persoanele şi evenimentele prezentate, ele apar mai degrabă reprezentate prin media. Aceste reprezentări nu sunt independente de persoane, de exemplu Stănescu cu siguranţă intenţiona să apară în media naţională când a organizat încoronarea, dar nu avea mijloace să controleze cum va fi prezentat evenimentul. Relaţia de subiect-reprezentare nu este unidirecţională, presa nu „oglindeşte realitatea”, ci recreează, şi la rândul ei direcţionează comportamentul părţilor implicate. De exemplu, Eparhia a dat publicităţii comunicatul prin care retragea cel puţin parţial suportul oferit, din cauza presiunii din partea sferei publice, a presei. Deci prima observaţie la evenimentul media prezentat este că dinamica mediatizării modifică şi recreează evenimentele şi personajele. Această observaţie pare să fie sens comun, dar consider că este important în cazul de faţă, fiindcă funcţia de „Rege al romilor” este creată printr-un apel la media şi pare să fie „destinată” în bună parte sferei publice majoritare.

O altă trăsătură a evenimentelor este recursul la ritualul politic. Deseori neglijat, acest vehicul simbolic este important în viaţa politică în general, iar în cazul de faţă are un rol central. Legitimitatea ordinii sociale şi politice este susţinută de obicei prin mijloace simbolice. Încoronarea regelui a operat cu simboluri puternice care au contribuit la reacţiile vehemente descrise. Simbolistica religioasă şi naţională invocată a stârnit emoţii şi tensiuni în sfera publică majoritară, care a refuzat să accepte legitimitatea ritualului. Astfel încercarea de integrare simbolică a eşuat parţial. Totuşi, este important de observat nivelul la care s-a aspirat prin metodele simbolice: deşi declarativ regele dorea să fie „internaţional”, retorica folosită a apelat la cea religioasă Creştin Ortodoxă, a invocat simbolistica naţională românească şi a solicitat suportul instituţional al Biserici Ortodoxe Române.

Care sunt totuşi cauzele scandalului? Fără îndoială, există tensiuni între statutul atribuit romilor în general de societatea majoritară şi încercarea de a accesa resursele simbolice naţionale, sacre. Cred că aceasta este una dintre cauzele care au condus la refuzul majorităţi, şi la excluziune simbolică. S-au ivit şi probleme legate de transferul ritualului de la contextul local spre sfera publică naţională prin folosirea mass-mediei.  Destinat de la bun început publicului larg, încoronarea şi-a atins parţial scopul: Stănescu a devenit cunoscut pe plan naţional, ceea ce este de remarcat în contextul dat. Evaluările negative şi critica atrasă însă l-a împiedicat să devină un reprezentant recunoscut, legitim al romilor în sfera publică naţională. Şi BOR, instituţia care a susţinut instituţional încoronarea, s-a delimitat de rege iar cele două „argumente” care pot fi extrase din comunicatul de presă al Eparhiei sunt simptomatice: într-unul participarea preoţilor este legitimată de toleranţa faţă de „cutume” şi «instituţii» specifice, care trebuie încurajate pentru că ele ajută la integrarea romilor la nivelul „Uniunii Europene”. Intercalat între „comunitate tradiţională” şi „Europa” rămâne totuşi nivelul naţional, cel despre care nu se vorbeşte deşi practicile „de facto” se petrec în acest cadru.

Spre filosofii ale integrării? De unde? Încotro?

Cred că analiza precedentă ne conduce la câteva concluzii chiar dacă practicile descrise nu sunt foarte coerente sau lipsite de ambiguităţi.

1) Practicile observate au prioritate peste ceea ce este considerat dezirabil pe baza unei filozofii „de import”. În loc de o contemplare asupra „lipsurilor” (i.e. lipsa unei culturi unitare şi limbă standardizată, sau a structurilor de leadership transparente, a mobilizării politice, sau a spiritului civic, etc.) este mult mai util să considerăm ce este dat în contextul prezent. Practicile trebuie înţelese mai bine, şi – dacă este cazul – folosite ca punct de pornire pentru a construi o filozofie „autohtonă” a integrării. Acest argument nu este în favoarea unei abordări care exotizează cultura romilor sau recurge la scuza specificităţii situaţiei româneşti, dar reflexele cu care anumite politici publice sunt imaginate şi implementate în contextul concret al comunităţilor trebuie puse sub semnul întrebării.

2) Este mai important să înţelegem practicile în contextului lor local decât să folosim sloganuri invocând „Uniunea Europeană”, „cutume” sau tradiţii greu de pătruns. Contextul local nu trebuie înţeles ca încapsulat în grupul etnic sau în localitatea imediată ci mai degrabă ar trebui înţeles prin punctele de legătură cu contextul regional şi naţional.

3) Este indicat să acordăm atenţie sporită ritualurilor neglijate, practicilor locale. Aceste practici simbolice pot conţine atât elementele şi oportunităţile integrării cât şi ale excluziuni simbolice.

4) Rolul sferei publice naţionale: discursul mediatic susţinut de organele de presă are un rol foarte important în crearea şi menţinerea „problemei ţiganilor” dar şi a categoriei de romi imaginat ca grup unitar de majoritari.

5) Ar fi timpul pentru o  estimare mai realistă a eficienţei instituţiilor existente. Cazul analizat arată că rolul bisericii ortodoxe în procesele de integrare este neglijat pe nedrept. Cum de altfel este cazul şi altor biserici şi mişcări religioase. Rolul atribuit ONG-urilor este supradimensionat şi produce aşteptări nerealiste asupra puterii acestor asociaţii, în timp ce trecem pe lângă alte instituţii ale vieţii civile care ar putea modela o societate civilă mai funcţională.

Drumul intervenţiilor sociale cu cea mai firavă şansă de succes porneşte de la practici de integrare existente. Şi de aici se poate ajunge eventual la o filozofie a integrării romilor. Preconcepţiile tari, principiile filozofice dogmatice riscă să producă efecte nescontate în continuare la fel cum o face şi actuala filozofie ambiguă, „slabă”.

LÁSZLÓ FOSZTÓ - Cercetător, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.

 sus