Minorităţi

Romii în România postcomunistă: mobilizare şi discurs identitare

IULIUS ROSTAS

This article looks at the Roma and social change from the perspective of mobilizing strategies used by Roma organizations and their leaders. It will analyze the types of structures developed by Roma, the context they emerged and the causes, as well as the capacity to mobilize Roma. The hypothesis is that there are structural factors within the organizations developed by Roma that negatively influences their capacity of mobilization. The literature on social movements will serve as bases for this analysis.

Keywords: Roma, social movements, mobilization, identity discourse, Romani movement

Studiile despre romi sunt predominant descriptive, discursul dominant fiind cel al sărăciei acestei comunităţi. Unele dintre aceste studii au fost inovative la vremea realizării lor şi au promovat necesitatea dezvoltării unor politici publice faţă de romi, ca grup social aflat în dificultate. Este însă nevoie de o analiză multidimensională şi comparativă a situaţiei romilor pentru o înţelegere a aspectelor complexe ale vieţii sociale din comunităţile de romi. Prezentul articol doreşte să examineze romii şi schimbarea socială din perspectivă strategiilor de mobilizare utilizate de liderii şi organizaţiile romilor. Lipsa datelor şi spaţiul relativ restrâns sunt limitări rezonabile ale unei asemenea încercări, o analiză consistenţă necesitând spaţiul unei cărţi cel puţin.

Pentru cercetătorii interesaţi de situaţia romilor, datele demografice ale romilor indică mai degrabă un paradox în ceea ce priveşte mobilizarea romilor: numărul acestora este în creştere, dar nivelul de mobilizare politică exprimat prin votul etnic este în scădere. Deşi romii reprezintă o minoritate semnificativă din punct de vedere numeric, care teoretic ar putea depăşi pragul electoral în cazul alegerilor generale, nici o organizaţie a romilor nu a reuşit să adune un număr de voturi apropiat de cel necesar trecerii pragului electoral. Rezultatele electorale obţinute de organizaţiile romilor care au participat în alegerile parlamentare sunt în descreştere, cel mai bun rezultat obţinut fiind la alegerile generale din 1996 când trei organizaţii concurente au obţinut aproximativ 157.000 de voturi. De atunci acest număr este în continuă descreştere.¹

Ce fel de structuri au dezvoltat romii? În ce context au apărut şi care au fost cauzele apariţiei lor? Vom analiza apoi capacitatea acestor structuri de a mobiliza populaţia. La o primă vedere, întrebarea care se pune este: de ce organizaţiile romilor, atât cele cu obiective politice cât şi cele civice nu au reuşit să mobilizeze un număr semnificativ în acţiunile lor? O ipoteză de explorat este aceea că există factori structurali în modul de organizare al romilor care împiedică mobilizarea acestora. Care sunt aceşti factori?

Pentru a analiză strategiile de mobilizare vom studia structurile de mobilizare, organizaţiile pe care romii le-au dezvoltat în ultimii douăzeci de ani şi diversele mecanisme de mobilizare. Un alt domeniu de investigat în analiza mobilizării sociale la romi este discursul identitar, modul cum romii sunt categorizati, cum se definesc în sfera publică şi cum îşi comunică această identitate. Literatura de specialitate privind studiul mişcărilor sociale ne oferă un cadru metodologic adecvat pentru un asemenea tip de investigaţie, întrucât combină analiza structurilor de mobilizare şi a bazelor mişcării, a rolului identităţii ca mecanism de mobilizare şi a revendicarilor diverşilor actori şi metodele folosite pentru a susţine aceste revendicări.

În cuprinsul articolului vor fi referinţe la unele din datele colectate de către autor pentru o cercetare mai amplă privind viaţă asociativă şi spiritul civic la romii din România care va fi publicată în primele luni ale anului 2010. Datele privitoare la organizaţiile romilor provin din chestionarul care a fost aplicat unui număr de 40 de organizaţii ale romilor, selectate în funcţie de activitatea, vizibilitatea şi influenţa lor. Referinţe în privinţa unor aspecte calitative ale structurilor de mobilizare ale romilor vor fi făcute prin interviurile făcute de autor cu diverşi specialişti şi activişti romi.

Mişcări sociale şi mecanisme de mobilizare

Începuturile analizei miscarilor sociale s-a bazat pe unghiul istoric (Lorenz von Stein – History of the French Social MovementFrom 1789 to the Present 1850) şi pe psihologia colectivă (Gustav Le Bon – Psihologia mulţimilor). Începând cu 1921 cu Introduction to the Science of Sociology, Park and Burgess, începe etapa comportamentului colectiv, când mişcările sociale sunt văzute ca o expresie a comportamentului colectiv. Cei mai importanţi cercetători care au abordat această tematică au fost Herbert Blumer, TedGurr, Turner si Killian, Neil Smelser si William Kornhauser.²

La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 studiul mişcărilor sociale devine un obiect de studiu de sine stătător, o colecţie de publicatii dedicată mişcărilor sociale aparând la Universitatea din Michigan fiind urmată de o altă serie a unei edituri private. JAI Emerald Group, la începutul anilor ‚90 a deschis calea în cercetarea mişcărilor sociale, conflictelor şi schimbării. Printre cei mai de seamă investigatori ai mişcărilor sociale merită a fi amintiţi: Mayer Zald, Jean Cohen, Dough McAdam, Aldon Morris, Bert Klandermans, Alberto Melluci, Hanspeter Kriesi, Donatella della Porta, Mario Diani, Ruud Koopmans, Charles Tilly, Sidney Tarrow. Analiza mişcărilor sociale capătă un caracter multidimensional aceste abordări luând în calcul factorul politic, element ignorat în trecut de precursori. Mişcările sociale au fost analizate din perspectiva procesului politic, din perspectiva socio-istorică, psiho-socială, institutională.³ Au fost dezvoltate concepte şi instrumente de analiză a mişcărilor sociale atât la nivel descriptiv, cat şi explicativ care permit compararea mişcărilor sociale în timp.⁴

Charles Tilly si Sidney Tarrow⁵ definesc miscarea sociala ca fiind „o campanie susţinută pentru a face revendicări folosind în mod repetat reprezentaţii care promovează acele revendicări, bazate pe organizaţii, reţele, tradiţii şi solidarităţi care susţin aceste activitati.” Mişcările sociale combină patru elemente:
(1) campanii susţinute de a face revendicări;
(2) un set de reprezentaţii publice care sunt repetate – marşuri, adunări, demonstraţii, petiţii, apeluri şi declaraţii publice, creare de asociatii specializate -;
(3) o etalare publică şi repetată a merituozităţii, unităţii, numărului susţinătorilor şi ataşamentului prin mijloace ca purtarea unor culori sau uniforme, purtarea de insigne şi semne care fac publicitate cauzelor mişcării, folosirea unor sloganuri, pichetarea unor instituţii;
(4) o bază a mişcării sociale formată din organizaţii, reţele, tradiţii şi solidarităţi care susţin activităţile mişcării.

În această lucrare, Tilly şi Tarrow introduc o distincţie esenţială pentru intelegerea mişcărilor sociale: aceea dintre politica conflictuală (contentious politics) şi acţiunea colectivă. Această distincţie conduce la o divizare conceptuală între bazele mişcării sociale şi campania mişcării sociale. Această distincţie are o aplicabilitate directă la situaţia romilor din România şi structurilor şi strategiilor organizaţiilor romilor. Această distincţie clarifică unele aspecte şi răspunde întrebărilor legate de existenţa sau nu a unei mişcări a romilor, a părţilor ei componente şi a modului ei de definire. Baza mişcării sociale este formată din organizaţii, reţele, participanţi, tradiţii, memorii colective şi artefacte culturale care contribuie la campaniile mişcării sociale. Campania mişcării sociale constituie „o provocare susţinută a deţinătorilor puterii în numele unei populaţii care trăieşte sub jurisdicţia acestor deţinători ai puterii prin mijloace concertate de etalare publică a merituozităţii, unităţii, numărului susţinătorilor şi ataşamentului”.⁶

Ca mecanisme de mobilizare Tilly si Tarrow descriu următoarele: brokerajul – producerea de noi conexiuni între locaţii/evenimente care nu erau anterior conectate sau erau slab conectate; difuzarea – răspândirea prestaţiilor publice conflictuale; formarea limitelor – crearea unei distincţii noi-ei între doi actori politici; activarea/dezactivarea limitelor – creşterea/descreşterea relevanţei distincţiei noi-ei între doi actori politici; certificarea – semnalul unei autorităţi exterioare care e pregătită să recunoască şi să sprijine existenţa şi revendicările unui actor politic; atribuirea similarităţii – identificarea unui alt actor politic ca fiind în aceeaşi categorie; cooptarea – încorporarea unui actor politic exclus anterior într-un centru de putere; emularea – repetarea deliberată într-un anumit context a unei reprezentaţii observată într-un alt context. Dintre procesele, văzute ca o combinaţie de secvenţe ale mecanismelor, descrise de cei doi autori am selectat următoarele: constituirea unui actor – un set de persoane care se angajează în acţiuni colective care face sau primeşte revendicări; formarea de coaliţii – stabilirea unei coordonări vizibile şi directe între doi sau mai mulţi actori; comercializarea – schimbarea unei organizaţii catre o vânzare pe scară mai largă a serviciilor sale; actiunea coordonată – angajamentul mutual şi în paralel a doi sau mai mulţi actori în a formula revendicări asupra aceluiaşi obiect; escaladarea – înlocuirea unor scopuri şi tactici moderate cu unele mai extreme; încadrarea – adaptarea şi transmiterea unei definiţii comune asupra unei probleme sau reprezentaţie; schimbarea identităţii – formarea unei noi identităţi în rândul grupului provocator care răspunde într-un nou mod întrebărilor „cine suntem noi?” şi „cine sunt ei?”; instituţionalizarea – încorporarea reprezentaţiilor şi actorilor politici în rutina politicii organizate; involuţie – orientarea organizaţiilor mişcării sociale spre accentuarea furnizării de servicii sociale constituentei lor; mobilizare – creşterea resurselor disponibile unui actor politic pentru a face revendicări colective; însuşirea socială – transformarea unor grupuri nonpolitice în actori politici prin utilizarea bazelor organizaţionale şi instituţionale pentru a lansa campanii ale mişcării.

Oportunităţi de participare

Dimensiunea asociativă a vieţii publice a romilor este dominată de sectorul non-guvernamental. În România sunt înregistrate aproximativ 300 de organizaţii nonguvernamentale ale romilor. Dintre acestea puţine pot fi considerate active. Nu există nici un partid politic al romilor înregistrat ca atare, sindicat al romilor sau un patronat înregistrat ca atare sau o cooperaţie mesteşugărească. Opiniile specialiştilor referitoare la dimensiunea organizaţională a minorităţii romilor sunt împărţite. Nicolae Gheorghe, unul dintre cei mai recunoscuţi şi influenţi activişti romi, care a participat la înfiinţarea mai multor organizaţii ale romilor în anii ‚90, inclusiv o federaţie de organizaţii ale romilor – Federaţia Etnică a Romilor din România – este de părere că acest număr este unul mai degrabă mic: „Federaţia Etnică a Romilor a avut ca obiectiv înfiinţarea a 1.000 de organizaţii ale romilor, iar mai apoi numărul dorit a fost de 10.000, organizaţii comunitare, după modelul francez , la nivelul fiecărei comunităţi de romi să existe practic o asemenea organizaţie care să asigure participarea romilor la viaţa publică. După 20 de ani încă nu am atins nici măcar primul număr”.⁷ Vasile Ionescu, unul dintre pionerii mişcării romilor şi fondator al mai multor organizaţii ale romilor, apreciază numărul organizaţiilor din perspective diferite: „Dacă analizăm acest numar din punct de vedere etnic, avem puţine organizaţii. Dacă analizăm numărul din perspectiva identificării unui obiectiv general al romilor, avem prea multe.”⁸

Primele organizaţii ale romilor au apărut la începutul anului 1990, imediat după căderea comunismului, ca urmare a noilor oportunităţi create de instaurarea unui regim pluralist. Modelul de participare al romilor a fost cel al minorităţii maghiare, datorită vidului legislativ ce a urmat căderii comunismului, hegemoniei deţinute de minoritatea maghiară ca număr dar şi experienţei ei de organizare. Au luat fiinţă astfel un număr de uniuni democratice ale romilor care reprezentau minoritatea, copiind practic anumite cerinţe ale minorităţii maghiare. Pe noua lege a partidelor politice, care stabilea necesarul de 251 de membri pentru a fonda un partid politic, au apărut partide politice ale romilor care urmăreau să asigure reprezentarea politică. Multe din aceste partide au fost create în fapt pentru a beneficia de subvenţia generoasă oferită de Guvern partidelor politice -1 milion de lei, o sumă consistentă la acea dată. O altă categorie de organizaţii au fost cele obşteşti cunoscute mai apoi ca organizaţii neguvernamentale. La fel, beneficiile fiscale oferite de lege au fost un stimulent pentru apariţia unor astfel de organizatii. Altele au fost create cu ajutorul unor organizaţii înregistrate anterior, cum ar fi Federaţia Etnică a Romilor.

Restrângerea oportunităţilor sau oferirea de noi oportunităţi a influenţat direct modul de participare al romilor. Odată cu modificarea legii partidelor politice în 1996 şi institutirea unui număr de cel putin 25.000 de membri pentru reînregistrarea unui partid, partidele politice ale romilor dispar în totalitate, competitia fiind limitată doar la locul oferit minorităţii în Camera Deputaţilor. Restricţionarea înscrierii în competiţia electorală din 2004 a organizaţiilor minorităţilor nationale nereprezentate în Parlament prin condiţionarea deţinerii a cel putin 15% semnături a membrilor minorităţii declaraţi la ultimul recensământ, sau cel putin 25.000 de semnături dacă primul număr este mai mare, cu filiale de cel putin 300 de membrii în cel putin 18 judeţe ale ţării, a determinat o limitare a competiţiei pentru locul oferit fiecărei minorităţi naţionale în Parlament. Această înţelegere a creat un avantaj enorm pentru acele organizaţii reprezentate în Parlament care nu se supuneau acestei prevederi şi care beneficiau şi de o subsidie generoasă din partea Guvernului. Această restricţie a avut un impact major asupra competiţiei în alegerile locale, unde multe organizaţii care acţionau la nivel local sau regional nu s-au mai putut înscrie în competiţia electorală şi fiind astfel incapabile să reprezinte interesele comunităţii la nivelul administraţiei locale şi judeţene.

Sectorul nonguvernamental cunoaşte însă un avânt în anii 1996-1997, când Fundaţia Soros România a devenit cel mai mare sponsor privat din regiune, şi a avut o strategie şi un program pentru romi. Prin finanţarea facilă a unor „proiecte” s-a urmărit creşterea capacităţii organizaţiilor existente. Acest lucru a stimulat însă indirect apariţia altor organizaţii. Creşterea rolului jucat de Uniunea Europeană în Europa Centrală si de Est, odată cu apariţia Agendei 2000 a Comisiei Europene în august 1997, urmată de o creştere semnificativă a ajutorului oferit ţărilor candidate pentru a îndeplini criteriile de aderare au condus practic la profesionalizarea şi birocratizarea organizaţiilor nonguvernamentale ale romilor, la apariţia unor noi organizaţii, formate în special de tineri care au avut acces la diverse programe de formare, dar şi la dispariţia unor organizaţii care nu s-au putut adapta noilor rigori.

Care au fost motivele apariţiei noilor organizaţii? Primele organizaţii ale romilor au apărut ca o imitare a comportamentului social a altor grupuri, în speţă minoritatea maghiară. Cu excepţia Partidei Romilor şi a Romani Criss, nici una din organizaţiile fondate la începutul anilor ‚90 nu mai este vizibilă astăzi, chiar dacă unele din acele organizaţii mai sunt active sporadic şi la nivel local – Uniunea Generală a Romilor, Uniunea Democrată a Romilor Alba, Comunitatea Etniei Romilor fiind doar câteva exemple.

Alte organizaţii au fost create cu ajutorul unora deja infiinţate. Federatia Etnică a Romilor a jucat un asemenea rol. Una din organizaţiile fondate de FER – Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii Romani Criss – a jucat de asemenea un rol important, direct sau indirect, în proliferarea organizaţiilor nonguvernamentale ale romilor. Din Romani Criss s-au desprins mai multe persoane sau grupuri care au înfiinţat noi organizaţii. Astfel apar Asociaţia Studenţilor Romi, Asociaţia Femeilor Rome, Agenţia de Dezvoltare Comunitară Împreună, Centrul Romilor pentru Sănătate Sastipen. Odată cu stabilirea unei agende prioritare pe promovarea drepturilor omului şi dezvoltarea unei strategii de monitorizare a drepturilor omului, Romani Criss a stimulat direct sau indirect crearea de organizaţii locale conduse de către monitori locali pentru drepturile omului, formându-şi o reţea de organizaţii. Agenţia Împreună, ca urmare a proiectelor mari pe care le desfăşoară în diverse localităţi îşi dezvoltă propria reţea de organizaţii cu care colaborează în implementarea proiectelor. Centrul Romilor Amare Romentza, aparută pe baza structurii unui program al Centrului Aven Amentza – programul SATRA-ASTRA – îşi dezvoltă de asemenea o reţea de organizaţii locale cu care colaborează în implementarea unor proiecte cu caracter educaţional care promovează limba şi cultura romani, bilingvismul, educaţia în limba maternă şi reprezentarea identitară în procesul educaţional în general.

Florin Moisa, un cunoscător al organizaţiilor de romi, ca fost coordonator al programului pentru romi al Fundaţiei Soros şi apoi ca Preşedinte Executiv al Centrului de Resurse pentru Comunităţile de Romi, a indicat şi o altă motivaţie care stat la baza apariţiei de noi organizaţii nonguvernamentale ale romilor. Odată cu creşterea numărului de studenţi şi absolvenţi romi s-au creat resurse umane care nu au putut fi absorbite de către organizaţiile existente, în special datorită restricţiilor impuse de liderii acelor organizaţii. Aceste cadre, mai bine pregătite şi mai motivate pentru a concura pe piaţa proiectelor si-au format propriile organizaţii în unele cazuri, iar în altele au preferat să rămână în afara cadrului organizaţional, prestând servicii ocazional.

Privitor la motivatiile apariţiei organizaţiilor romilor, există o cvasiunanimitate a celor intervievaţi de autor în a sublinia că puţine organizaţii au fost create ca un răspuns la nevoile comunitatii. Cele mai multe organizatii au fost create avand la baza motivatii conjuncturale, personale, de aspiraţie la un anumit statut social, sau ca urmare a unei fracţionări organizaţionale. Majoritatea organizaţiilor care au participat la cercetarea privind viaţa asociativă şi spiritul civic la romii din Romania au indicat ca motivatie iniţiativa unui lider local sau ca urmare a unui proiect. Au existat totuşi şi organizaţii create de un grup de iniţiativă de la nivelul comunităţii, în special în programele PHARE unde existenţa unui grup de iniţiativă local care să fondeze mai apoi o asociaţie la nivelul comunităţii era o condiţie de finanţare.

Reprezentare

În acest moment romii sunt reprezentaţi prin trei tipuri de structuri. Primul tip îl constituie reprezentarea romilor ca minoritate naţională. Astfel, organizaţia romilor care câştigă cel mai mare număr de voturi în alegerile parlamentare primeşte un mandat în Camera Deputatilor, trimite reprezentanţi în Consiliul Minorităţilor Naţionale, un organism consultativ al minorităţilor naţionale de pe langă Guvernul Romaniei şi primeşte o subsidie din partea guvernului. De asemenea, organizaţia respectivă are acces la anumite proiecte operaţionale destinate minorităţilor naţionale care au fost iniţiate de structuri guvernamentale.

Al doilea tip de structură de reprezentare este la nivelul organelor alese ale administraţiei de stat. Astfel, organizaţiile romilor care au cel putin 25.000 de membri cu filiale a cel putin 300 de membri în cel putin 18 judeţe ale ţării pot înscrie candidaţi proprii în alegerile locale şi parlamentare. Astfel romii sunt reprezentaţi în consiliile locale, primării şi consiliile judeţene. Desigur, există aleşi romi care au candidat din partea partidelor majoritare şi au fost aleşi în aceste structuri reprezentative.

Al treilea tip de structură care asigură o reprezentare a intereselor romilor este prin organizaţiile civice. Cu toate că funcţia de reprezentare a organizaţiilor neguvernamentale este în general una secundară, ele reuşesc totuşi să exprime anumite interese ale unor grupuri şi să contribuie la agregarea acestor interese în sistemul complex de agregare a intereselor societăţii. Având în vedere lipsa unui partid al romilor, faptul că partidele majoritare nu au programe adresate romilor, preponderenţa numărului organizaţiilor neguvernamentale şi expertiza acumulată în implementarea de programe şi proiecte adresate romilor, funcţia de reprezentare asumată de acestor sector a devenit una principală. Organizaţiile romilor sunt adesea tratate de catre structurile administraţiei ca reprezentante ale intereselor comunităţii şi multe din organizaţii şi-au dezvoltat un limbaj specific ca voce a romilor.

O mare confuzie în privinţa reprezentării romilor este generată de existenta unor structuri guvernamentale la nivelul administraţiei locale: Agenţia Naţională pentru Romi, Birourile Judeţene pentru Romi de la nivelul prefecturilor, poziţiile de consilier pe problemele romilor în cadrul Consiliilor Judeţene sau chiar la birourile prefecţilor sau experţii romi la nivelul primariilor. Unii experţi concep această birocraţie a romilor ca un al patrulea tip de reprezentare a romilor, în ciuda faptului că rolul lor este unul executiv. Aceasta percepţie larg încetăţenită introduce o distorsiune în rolul birocraţiei şi determină confuzii de rol atunci când această birocraţie vorbeşte în numele romilor. Această situaţie generează dificultăţi în agregarea intereselor romilor, deoarece mulţi birocraţi romi sunt şi membri sau lideri ai unor organizaţii politice sau civice ale romilor, ei fiind totuşi responsabili în faţa sefilor ierarhici din instituţiile unde îşi desfăşoară activitatea. Astfel, interesele romilor pot fi usor manipulate prin confuzia de rol a acestei birocraţii a romilor.

Strategii

După eşecul înregistrat în alegerile din mai 1990 când nici o organizaţie a romilor nu a reuşit să obţină suficiente voturi pentru a trimite un reprezentant în Adunarea Constituantă, entuziasmul romilor pentru politică a scăzut. Alegerile parlamentare din 1992, când a fost institutit un prag electoral de 3% au consfiinţit eşecul partidelor politice ale romilor şi a dus la o strategie focusată pe reprezentarea intereselor comunităţii prin sectorul nonguvernamental. Nici o organizaţie a romilor nu a mai fost preocupată de dezvoltarea unei strategii de mobilizare electorală a romilor pentru a trece pragul electoral şi a juca un rol important pe scena politica. Competiţia între organizaţiile romilor s-a dat mai degrabă pentru obţinerea locului de deputat alocat minorităţii prin Constituţia din 1991 şi legile electorale subsecvente şi a subventiei generoase din partea guvernului pentru organizaţia care obţine cel mai mare număr de voturi.

Strategia înfiinţării de organizaţii neguvernamentale la nivelul comunităţii a fost elaborată de Federaţia Etnică a Romilor, liderul acesteia fiind de parere că „pentru a crea o mişcare socială este nevoie de o multitudine de actori locali care să mobilizeze romii să participe la viaţa comunităţii”⁹. Unele dintre organizaţiile înfiinţate au fost sprijinite să dezvolte proiecte generatoare de venituri ca strategie de a mobiliza comunitatea şi a duce la o îmbunătăţire a situaţiei respectivelor comunităţi. Rolul Federaţiei Etnice a Romilor în promovarea acestei strategii a fost determinant, ea reuşind să atragă fonduri externe pe care să le redistribuie organizaţiilor locale. În acelaşi timp, organizaţiile neguvernamentale au incercat să ia atitudine faţă de conflictele etnice împotriva comunităţilor de romi. Ele nu aveau însă capacitatea şi expertiza necesară pentru a face faţă multitudinii de evenimente de acest gen. Mai mult, lipseau legăturile cu comunităţile locale, atitudinile fiind mai degrabă generate de o identificare abstractă ca romi cu victimele respectivelor conflicte.

Datele culese până în prezent de la organizaţiile romilor în cercetarea privind viaţa asociativă, deşi neprelucrate încă, ne oferă o imagine destul de clară privind capacitatea de mobilizare a organizaţiilor romilor şi a problemelor cu care acestea se confruntă. Cea mai importantă constatare este că organizaţiile romilor nu sunt bazate pe membership, membrii care participă la viaţa organizaţiei şi care plătesc cotizaţie. Prin urmare, aceste organizaţii nu au o constituantă (constituency) clară, în numele cui vorbesc şi ce interese reprezintă. Organizaţiile, fiind înregistrate ca asociaţii sau fundaţii, cu un număr mic de membrii, au mai degrabă angajaţi. Prin urmare ele au slabe legături cu comunităţile de romi, pătrunderea în diverse comunităţi fiind făcută în mod curent datorită legăturilor personale şi pentru implementarea de proiecte. Acest mod de operare – implementarea de proiecte – sporeşte gradul de dependenţă al comunităţilor de romi de agenţii exteriori, multe organizaţii operând ca un fel de interfaţă între instituţiile statului şi comunităţile de romi. Cu excepţia organizaţiilor cu obiective politice care trebuie să facă dovada unui anumit număr de membri (numărul de semnături), nici o organizaţie nu are printre priorităţile de dezvoltare instituţională creşterea numărului de membri. Aşa cum sugera Nicolae Gheorghe, prima prioritate a acestor organizaţii ar trebui să fie construirea unei constituente prin atragerea de membrii.¹⁰

O a doua constatare priveşte transparenţa, autonomia/independenţa, regulile şi procedurile interne ale acestor organizaţii. Cu puţine excepţii, organizaţiile de romi nu sunt transparente. Spre exemplu, cu exceptia a trei organizatii, ele nu au postate pe website rapoartele de activitate, bugetele, structura, membrii board-ului şi regulamentele de organizare. Formal, toate organizaţiile romilor au organe de conducere colectivă sub forma unor colegii directoare, adunări generale sau consiliu de administraţie. Practic, doar 3-4 organizaţii au aceste structuri funcţionale, care se întâlnesc regulat şi iau decizii. Modul de recrutare al personalului, sancţiunile şi promovările, reglementarea conflictului de interese sunt chestiuni care rămân în afara regulamentelor de funcţionare, fiind mai degraba practici ad-hoc. Stilul de conducere este în general unul puternic personalizat, procesul deliberativ fiind unul mai degrabă informal, dezacordul fiind în general sancţionat. Nici o organizaţie a romilor nu a suferit o schimbare de leadership în urma unor alegeri libere, probabil din cauza lipsei membership-ului. Schimbarea de leadership s-a produs totuşi în unele organizaţii, cinci la număr, noul lider fiind numit de conducerea precedentă.

Nimic nu exprimă mai bine autonomia organizaţiilor romilor ca dependenţa lor de finanţările donatorilor. Nici o organizaţie a romilor nu are surse de venit proprii care să le asigure operaţionalitatea. Cu 2-3 exceptii, organizaţiile romilor sunt dependente de un sponsor, ele nereuşind să-şi diversifice sursele de finanţare. Majoritatea organizaţiilor însă – aproximativ 250 de organizaţii – nu reuşesc însă să atragă nici un fel de finanţare. Resursele existente la nivelul comunităţii sunt adesea ignorate, aprecierea fiind facută în termeni financiari. Nu este surprinzator că organizaţiile de romi sunt mai degrabă responsabile în faţa finanţatorilor decât în faţa comunităţilor de romi şi că ele nu urmăresc să atragă un număr mare de membri dar mai degrabă se specilizează pe anumite domenii pentru care să atragă finanţări. O posibila strategie ar fi de a-şi mări autonomia prin dezvoltarea unor activităţi care să genereze venituri la bugetul organizaţiei.

Toţi aceşti factori descrişi mai sus indică capacitatea limitată a organizaţiilor romilor de a genera încredere publică şi a atrage sprijin de la alţi actori. Ei conduc la scăderea eficienţei organizaţionale per ansamblu şi contribuie la îngustarea bazei sociale potenţiale.

Multe din organizaţiile romilor, influenţate fiind de tradiţia vestică şi de pozitia sponsorilor, şi-au concentrat strategia pe un discurs de drepturile omului. Un astfel de discurs are meritul de a fi introdus pe agenda organizaţiilor internaţionale şi pe agenda guvernelor problematica romilor. În acelasi timp, acest tip de strategie are consecinte negative asupra mobilizarii indivizilor. Un dezavantaj este semnalat de Gheorghe şi Acton¹¹ care susţin că un astfel de discurs nu poate mobiliza romii, el fiind mai degrabă unul reactiv, îndreptat impotriva statului, şi nu conectează drepturile omului cu identitatea romilor. Un alt dezavantaj este determinat de tipul de relaţie dintre actori. Organizaţiile care apără drepturile omului dezvoltă în general relaţii verticale de putere între beneficiari, văzuţi ca şi constituantă, şi organizaţie. Ca urmare, un discurs de drepturile omului concentrat pe romi nu conduce la dezvoltarea unei comunităţi civice caracterizată printr-un nivel înalt de cooperare şi încredere între membrii săi.¹²

Încercarea de a exprima interesele romilor în termeni de drepturile omului ignoră importanţa implicării în dezbaterea politică la nivel naţional şi local cu alţi actori. Activiştii romi şi-au concentraat atenţia exclusiv asupra statului decât să încerce să negocieze interesele lor şi cu alţi actori sociali. În timp ce revendicările privind drepturile omului sunt morale şi legitime, activiştii romi nu au luat în considerare competiţia cu alte grupuri în societate în formarea agendei politice şi castigarea accesului la resurse şi putere. Argumentul care vine din partea activiştilor romi este că ei nu se puteau angaja în negocieri asupra intereselor lor, deoarece drepturile omului nu sunt negociabile datorită caracterului lor universal. Nu se poate revendica un drept mai mult la viaţa pentru o comunitate sau un drept mai mare la un proces echitabil, ci mai degrabă se poate revendica o implementare mai bună sau mai egală a dreptului la viaţă sau a dreptului la un proces echitabil pentru o comunitate.¹³

O altă constatare din datele colectate de la organizaţiile romilor priveşte formularea revendicărilor, căile de susţinere a lor şi capacitatea de coaliţie. Chiar şi acele organizaţii care nu au adoptat un discurs de drepturile omului, şi-au formulat priorităţile în termeni generali, imprecisi, de genul „îmbunătăţirea situaţiei romilor”. Or, asemenea formulări crează probleme în identificarea concretă a ţintelor respectivelor revendicări, în atragerea de sprijin din partea indivizilor şi altor actori în susţinerea acestor revendicări precum şi în oferirea de soluţii concrete.

Organizaţiile romilor au optat pentru metode convenţionale de susţinere a revendicărilor lor – organizarea de conferinţe şi seminarii, întâlniri informale cu reprezentanţii instituţiilor, audienţe, semnarea de petiţii, semnarea de parteneriate cu diverse instituţii pentru implementarea de proiecte, marşuri comemorative etc. Puţine organizaţii s-au angajat în relaţii conflictuale, litigioase cu institutiile statului, identificate ca şi ţinte ale revendicărilor lor. Marşurile de protest, demonstraţiile de stradă, adunările publice, boicoturile, grevele şi alte activităţi care produc mobilizarea membrilor lipsesc apropate în totalitate din arsenalul de susţinere a revendicărilor acestor organizaţii. Chiar şi atunci când au organizat unele marşuri de protest şi demonstraţii de stradă numărul participanţilor a fost de ordinul zecilor. Cu toate acestea, unele dintre ele au avut un impact în media, ceea ce compensează parţial impactul lor limitat asupra ţintelor şi publicului larg.

Organizaţiile romilor au o capacitate de coaliţie limitată, atât între ele cât şi cu organizaţii ale neromilor. În ciuda câtorva eforturi generoase, nu s-a reuşit până în prezent formarea unei reţele funcţionale de organizaţii ale romilor care să fie bazată pe cooperare şi ajutor reciproc şi care să promoveze interesul general al romilor. Grupul de Lucru al Asociatilor Romilor (GLAR) a fost un succes parţial, reunind practic organizaţiile romilor din România de la acea dată 1999-2001, cu scopul de a contribui la elaborarea unei strategii guvernamentale pentru romi. El a încetat însă să existe fără aşi îndeplini mandatul până la capăt. Organizaţiile percep aderarea la o reţea ca neavând influenţă asupra organizaţiei sau în termeni de îmbunătăţirea contactelor cu specialişti. Cooperarea cu organizaţiile neromilor a fost extrem de limitată. Cu exceptia cooperării în cadrul coaliţiei pentru amendarea legii antidiscriminare, organizaţiile romilor nu au reuşit să căştige sprijinul altor organizaţii în a susţine interesele colective ale romilor.

Analizei impactului acestor strategii ar fi una din direcţiile de cercetare însă nu acesta este obiectivul prezentului articol iar spaţiul este şi el limitat.

Discurs identitar

Dough McAdam¹⁴, studiind mişcarea pentru drepturile civile a afro-americanilor în Statele Unite ale Americii, a prezentat un model de mobilizare într-o mişcare socială bazat pe trei axe:
– forţa organizării interne specifică colectivităţii de referinţă
– structura oportunităţilor politice
– reprezentarea colectivă – schimbări determinate în aceste reprezentări, folosind conceptul de „eliberare cognitivă” cu referire la faptul că membrii respectivei colectivităţi îşi pot redefini situaţia în primul rând printr-o intelegere diferită a societăţii şi a rolului pe care îl poate juca la nivelul acesteia.

Folosirea discursului identitar poate fi o strategie de mobilizare eficientă a comunităţilor de romi, având în vedere experienta unor grupuri în poziţii similare. În privinţa romilor acest discurs trebuie dezvoltat, diversificat şi susţinut de instituţii de reprezentare etnică. Comunicarea identităţii romilor în spaţiul public este deficitară. Romii ca şi minoritate au un număr limitat de instituţii care să promoveze identitatea romani. Nu există un muzeu al romilor, o casă de cultură sau un teatru al romilor. Centrul Naţional de Cultură a Romilor este inexistent în spaţiul public după mai bine de şase ani de la înfiinţare. Nu există o media a romilor sau o agenţie de ştiri care să producă ştiri de la nivelul comunităţii. Singurul canal instituţionalizat de producere/reproducere a identităţii romani este reţeaua învăţământului pentru romi din cadrul sistemului de educaţie, creată de Gheorghe Sarău.

Analizând modul de reproducere a identităţii romilor Ian Hancock vorbeşte despre lupta pentru controlul asupra identităţii romani pe care activiştii romi trebuie să o dea¹⁵. În acest moment, discursul public despre romi este produs şi promovat de media şi de cercurile academice.¹⁶ Discursul dominant în media este cel prejudiciat cu un puternic accent antirom.

Majoritatea organizaţiilor prefera cuvântul rom pentru folosinţa în spaţiul public. Putine au optat şi pentru varianta rrom, făcând referinţa la exprimarea nazală din anumite dialecte ale limbii romani. Cu toate acestea, discursul public despre romi a reuşit să impună termenul de rom în categorizarea minorităţi. În acest sens, denumirea unor instituţii publice şi folosirea frecventă a termenului în documente oficiale stau drept dovezi. Cu toate acestea, organizaţiilor romilor le-a fost dificil să definească caracteristicile care stau la baza categorizării unei peroane ca aparţinând etniei romilor. Toate organizaţiile au indicat asumarea publică a identităţii ca un criteriu. Alţi respondenţi au mai indicat: cunoasterea limbii romani, portul, respectarea obiceiurilor şi tradiţiei Romanipen, zona de locuire, culoarea şi modul de a vorbi. Puţine organizaţii s-au angajat în reprezentarea identitară în spaţiu public prin oferirea de cursuri de limbă romani, elaborarea, publicarea şi susţinerea apariţiei unor cărţi cu specific rom, publicarea de reviste, jurnale, ziare despre romi, organizarea de festivale, concerte şi alte acţiuni care să producă o schimbare în percepţia publicului larg a imaginii romilor. Este nevoie de o schimbare de identitate (identity sfift) pentru a utiliza ca strategie de mobilizare un discurs identitar în cazul romilor.

Ce e de făcut? sau În loc de concluzii

În urma acestei analize se poate susţine cu argumente că există cauze structurale în modul de organizare a romilor care afectează capacitatea lor de mobilizare. Aceşti factori ar fi: lipsa unei organizaţii politice, diversitatea scăzută a tipurilor de organizaţii dezvoltate de romi, lipsa organizaţiilor bazate pe membership, confuziile de rol în ce priveşte reprezentarea, preponderenţa sectorului nonguvernamental în modul de organizare, autonomia limitată a organizaţiilor de romi, rolul dominant al strategiei bazate pe un discurs de drepturile omului, democraţia internă a organizaţiilor de romi, transparenţa acestora, capacitatea de coaliţie limitată, modul de formulare a revendicărilor şi de susţinere a acestora, locul ocupat de reprezentarea identitară printre priorităţile organizaţiilor, funcţionarea pe bază de proiecte care conduce la comercializare, capacitatea redusă de a crea reţele funcţionale şi de a dezvolta structuri complexe care să îmbunătăţească coordonarea.

Încercând să răspundă întrebării de ce unii lideri – în ciuda legii de fier a oligarhiei- reuşesc să transforme conflictul într-o mişcare, Sidney Tarrow¹⁷ arată că acei lideri care au avut succes au mobilizat trei tipuri de structuri:
– organizaţia formală ierarhică vazută ca „o organizaţie complexă sau formală care îşi identifică scopurile cu preferinţele unei mişcări sociale sau a unei contramişcări şi încearcă să implementeze acele obiective”.
– organizarea acţiunii colective la punctul de contact cu oponenţii sub diverse forme: adunări temporare ale suporterilor, reţele sociale informale, organizarea de filiale, cluburi sau celule organizatorice.
– structuri de conexiune care leagă liderul de membri, centrul de periferie şi diverse părţi ale mişcării între ele.

Tarrow face două afirmaţii care pot deveni obiective pe termen mediu ale activiştilor romi: pe de o parte, el constată că reţelele sociale de la baza societăţii au devenit cea mai comună sursă de recrutare a membrilor unei mişcări sociale. Pe de altă parte, Tarrow consideră că cele mai eficiente forme de organizare sunt bazate pe unităţi locale parţial autonome legate între ele de structuri de conexiune şi coordonate de o organizaţie formală.

Pe scurt, agenda pentru activiştii romi ar trebui să conţină minimal următoarele puncte:
Să continue să dezvolte organizaţii şi diversitatea tipurilor de organizaţii. Apariţia organizaţiilor bazate pe membership ar trebui să devină o prioritate. Organizaţiile ar trebui să îşi stabilească proceduri clare, previzivile şi aplicabile în mod repetat pentru a îmbunătăţi democraţia internă şi a mări masa de mobilizare potentială. O analiză a încercarilor de stabilire a reţelelor de organizaţii ar oferi câteva lecţii utile activiştilor romi care ar putea fi utilizate în noile încercări de a înfiinţa reţele de organizaţii pentru ajutor reciproc şi cooperare. Formularea unor programe de revendicari clare, care să raspundă unor nevoi punctuale ale comunităţilor de romi este o altă direcţie de urmat. Dezvoltarea unor structuri interne complexe, cu un număr mare de filiale ar putea conduce la o difuzare şi coordonare mai eficientă a acţiunilor revendicative. Înfiinţarea de organizaţii comunitare sau intracomunitare, cooperarea cu alţi actori sociali, realizarea unui echilibru între comercializare şi funcţia de „câine de pază” a democratiei (watch dog), stimularea implicării indivizilor în politică şi dezvoltarea unui discurs identitar sunt practici care s-au dovedit utile în cadrul unor mişcări sociale. Sunt ele valabile şi în cazul romilor?

IULIUS ROSTAS - Cercetător, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.

 sus