Minorităţi

Islam, identitate şi integrare la musulmanii din România^{* 1}
 

GYULA KOZÁK

The paper looks on the discursive struggle between different proponents of Islamic religious practice and their distinctive model of integration put forward. When associated with the ‘indigenous’, the presence of the immigrants and their specific understanding of religious practice can bring to the fore internal tensions of an ethnic community and force its members to redefine their ethnic allegiances, or establish different degrees or kinds of ethnic, regional or religious ‘cultural content’. The paper describes two models of integration and identities prescribed by these models.

Keywords: Islam, Romania, ethnic identity, symbolic and corporative identity, integration

 

Introducere

Identitatea etno-culturală a musulmanilor din România este subiect de dezbatere. Din discursurile publice ale liderilor diferitelor organizaţii ale musulmanilor se pare că dezbaterea este structurată de cel puţin două procese mai generale. În primul rând este vorba de temerile generate de Islam şi războiul împotriva terorismului. Temerile articulate în jurul imaginii generice a musulmanului fanatic şi-au făcut loc şi în spaţiul public românesc datorită politicii de imigrare a statului român care a acceptat în ultimii ani intrarea în ţară a mai multor persoane de religie musulmană. Aceste procese sau mai degrabă interpretarea şi tratarea lor în spaţiul public pun în discuţie modul în care se înţelege apartenenţa la comunitatea musulmană. Cu alte cuvinte, interpretarea locală a dezbaterii la nivel global şi percepţia imigrării pun problema calităţii, nuanţelor şi componentelor proprii identităţii musulmanilor. Pentru musulmanii din România întrebarea nu e cine este musulman ci ce fel de musulmani există în România?

Textul de faţă urmăreşte un scop modest. Doreşte să prezinte categoriile prin care musulmanii se definesc şi îi definesc pe alţi musulmani. Discursurile referitoare la identitate sugerează că există o anumită tensiune între diferitele practici religioase considerate legitime, sau dimpotrivă ilegitime. Mai departe, într-un plan mai general, discursurile sugerează că politicile multiculturale nu doar facilitează păstrarea identităţii etno-culturale ci mai degrabă produce cadre pentru anumite practici de exprimare a identităţii. Drept urmare, departe de a fi sursa politicilor, identitatea este rezultatul lor. Iar politicile multiculturale insensibile la eterogenitatea internă a grupurilor etno-culturale riscă să producă clivaj în interiorul acestor grupuri.

Practici de categorizare

Din perspectiva majoritară, musulmanii apar ca un grup omogen. Fie turci, tătari, arabi sau de alte culturi etnice, ei sunt categorizaţi în aceeaşi clasă cuprinzătoare a musulmanilor. Nu este nimic surprinzător în constatarea că a vorbi despre musulmani în termeni generici este tot atât de eronat cum ar fi în cazul oricărui grup etnic, naţional sau religios. Deşi existenţa diferenţierii structurale din interiorul unui grup etnic sau religios nu comportă nimic ieşit din comun, majoritatea se încăpăţânează să o privească în termeni totalizatori. În general, dar în mod special şi pentru comunităţile de musulmani, cercetătorii au disecat deja de ceva timp această situaţie şi argumentează în favoarea perspectivei conform căreia categorizarea etnică, naţională sau de orice fel acoperă o structură socială complexă şi multiple sub-grupuri². Totuşi nu cred că este lipsit de interes să subliniem caracterul compozit al unor grupuri culturale particulare. Pe de o parte ne vom apropia mai mult de realitate, iar pe de altă parte nu vom intra în contradicţie cu imaginea, imaginile pe care musulmanii le au despre ei înşişi.

Musulmanii aflaţi în România reprezintă un grup minoritar eterogen. Conform datelor oficiale ale recensământului populaţiei din 2002, 67 566 de locuitori au declarat că sunt de religie musulmană, ceea ce reprezintă un procent de 0,3 % din populaţia totală a României. Aproximativ jumătate din musulmani sunt de etnie turcă, iar cealaltă jumătate aparţine comunităţii tătare. Liderii organizaţiilor musulmanilor consideră ireal de mică această cifră. Conform estimării lor subiective numărul musulmanilor din România este mult mai mare. S-ar situa undeva între 100 şi 150 de mii de persoane dacă includem aici imigranţii şi cei stabiliţi în România în perioada socialistă.

Oricare ar fi numărul corect utilizat pentru cuantificarea mărimii comunităţii, în plan discursiv nu toţi membri acestei comunităţi sunt percepuţi la fel. În afară de apartenenţa la o religie comună, există o serie de criterii care îi plasează în sub-grupuri distincte: statutul de cetăţean, durata rezidenţei în România, apartenenţa etnică şi regională. Totuşi, cel mai important criteriu de diferenţiere este dat de distincţia dintre băştinaşi şi imigranţi. Majoritatea musulmanilor născuţi în România trăiesc în Dobrogea unde formează o minoritate etno-religioasă istorică. Proximitatea fizică dată de concentrarea lor într-o regiune relativ restrânsă le atribuie calitatea de comunitate regională constituită istoric, calitate ce le lipseşte altor musulmani din România. În schimb, musulmanii imigranţi sunt dispersaţi pe tot teritoriul ţării, mai ales în marile oraşe.³

A nuanţa componenţa grupurilor de musulmani nu este o practică gratuită a organizaţiilor în cauză. A descrie membri comunităţii, ai clasifica după criterii bine stabilite înseamnă reglementarea condiţiilor de apartenenţă la grup. Cu alte cuvinte, discursurile vorbesc despre cine şi în condiţii aparţine unui sub-grup şi în mod evident cine reprezintă aceste persoane. În acelaşi timp discursurile vorbesc despre categoria dezirabilă de musulman, o practică de categorizare prin evaluare morală obişnuită în situaţii în care există grupuri diferite de musulmani.⁴

Modele de integrare şi practici religioase

Există cel puţin două modele de integrare⁵, şi implicit de identitate etno-religioasă, circulate în discursul public şi instituţional din România. Unul dintre ele este modelul dobrogean care susţine promovarea identităţii simbolice şi corporatiste⁶ a etnicităţii şi religiei. Acţiunile de menţinere şi promovare a identităţii sunt coordonate de instituţii etnice şi religioase în cadrul formal al instituţiilor statului. Caracteristicile cele mai importante ale modelului sunt ancorarea regională şi instituţională, precum şi cooperarea intensă dintre instituţiile politice şi religioase locale în domeniul tradiţiilor, obiceiurilor, limbii. Aceste instituţii susţin activităţi ca sărbătorile religioase, pelerinaj, lupte tradiţionale, liga de fotbal, bucătărie, dansuri şi muzică etnice reproducând prin acestea sentimentul apartenenţei etnice bazată pe tradiţii populare. Tradiţiile şi obiceiurile sunt ingredientul principal al islamului promovat de lideri religioşi: „Practicăm religia pe baza obiceiurilor noastre, după cum ne-au învăţat bunicii şi părinţii noştri”. Practicarea religiei prescrisă de modelul dobrogean pe baza obiceiurilor înseamnă de fapt teritorializarea şi istoricizarea, într-un cuvânt etnicizarea ei⁷. Astfel dimensiunile integrării şi ale apartenenţei sunt de la sine înţelese dată fiind apartenenţa etnică.

Una dintre implicaţiile majore ale caracterului dominant etnic şi regional al identităţii religioase este integrarea dificilă a musulmanilor de altă naţionalitate (de exemplu arabii proveniţi din diferite ţări), a celor care trăiesc în afara Dobrogei sau a celor care dau alt sens practicii religioase. Pentru aceştia integrarea în comunitatea musulmană din România nu este de la sine înţeleasă. Probabil că acesta este unul dintre motivele apariţiei unui contracurent. Ca reacţie la modelul dobrogean unii lideri ai societăţii civile propun o altă înţelegere a rolului religiei în viaţa musulmanilor din România. Această înţelegere se articulează pe ideea unui islam universal, un islam care este unic în toată lumea, este la fel în România şi aiurea. Discursul care pune la temelia practica islamului universal exclude din rândul condiţiilor de apartenenţă la comunitatea de musulmani a acelor caracteristici particulare şi particularizante care servesc drept fundament al modelului dobrogean: etnicitatea şi religia simbolică înţelese ca prelungirea tradiţiilor regionale.

În loc de concluzii

Modelele identitare şi de integrare diferenţiate dau naştere la o serie de dezbateri. Modelele de integrare schiţate mai sus sunt diferite în privinţa dimensiunilor lor instituţionale şi a practicilor de exprimare a identităţii prescrise de discursurile acestor instituţii. Modelul dobrogean este evident gândit pentru musulmanii turci şi tătari dintr-o regiune relativ clar circumscrisă. Sursa exprimării apartenenţei etnice şi practicii religioase susţinută de acest model este tradiţia regională. Pe de altă parte, modelul islamului universal susţine o practică religioasă diferită bazată pe unicitatea islamului restrângând astfel autoritatea dată de tradiţie şi obiceiuri şi în definitiv de etnicitate. În acelaşi timp pune la îndoială rolul simbolic al religiei propunând un alt rol care s-ar constitui în sursa unui mod de viaţă distinct.

Definiţiile identităţilor şi modelelor de integrare aflate în competiţie semnalează diferite nivele ale modului în care politicile publice ale multiculturalismului înţeleg să dea curs pretenţiilor formulate de diferiţii exponenţi ai comunităţilor respective. Statul român promovează multiculturalismul prin susţinerea minorităţilor etnice şi religioase care înţeleg să-şi exprime identitatea într-un mod simbolic. Cele schiţat mai sus arată că minorităţile nu sunt omogene nici social nici în privinţa modului în care îşi înţeleg identitatea. De aceea susţinerea unui tip de definiţie identitară înseamnă întotdeauna sprijin oferit unei facţiuni a comunităţii în detrimentul alteia sau altora. În acest sens s-ar putea argumenta că acest tip de gestionare a multiculturalităţii va crea întotdeauna disensiuni în interiorul comunităţilor dacă nu se ţine seamă de eterogenitatea inerentă a grupurilor în cauză.

GYULA KOZÁK - Cercetător, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Cluj-Napoca.

 sus