Minorităţi

Politici lingvistice faţă de minorităţile naţionale
din România 1990-2008

ISTVÁN HORVÁTH

The article presents the major features of language policies for minorities in Romania from 1996 till our days. It describes the changes in the orientation of these policies, emphasizing the major role of language policies as the foremost arena for debates on minority issues.

Keywords: Romanian minorities, language policies

Politica lingvistică ca obiect al analizei ştiinţifice

Politicile lingvistice faţă de minorităţi sunt promovate de variate centre de autoritate şi includ acele măsuri care vizează modificarea comportamentului lingvistic al unor comunităţi sau categorii ale populaţiei.

Merită accentuat: cu toate că statul este un iniţiator şi promotor important al acestor politici, nu este singurul actor important. Politicile lingvistice ale administraţiilor locale (ce depind de gradul de libertate de care dispun faţă de administraţia centrală), ale unor biserici (ce limbă se utilizează la slujbe) sau ale unor actori economici (comunicarea la nivelul firmei, comunicarea cu publicul, inclusiv limba folosită în reclame etc.) sau chiar sfera civilă pot avea (şi nu odată chiar au) o greutate semnificativă în ceea ce priveşte şansele ca o limbă (sau varietate lingvistică) să fie utilizată (sau dimpotrivă) de segmente semnificative ale unor populaţii.

Politicile lingvistice devin obiect al ştiinţei politice (şi al ştiinţelor lingvistice) după cel de al doilea război mondial, când administraţiile statelor proaspăt decolonizate se confruntă cu diversitatea lingvistică a societăţilor pe care le administrează, trebuind să promoveze măsuri de raţionalizare a comunicării birocratice şi politice, sau, cum spune Bourdieu: de unificare a pieţelor lingvistice.¹ Ulterior, în contextul unor mişcări de promovare a drepturilor minorităţilor lingvistice, se promovează analiza unor alte dimensiuni ale legăturilor dintre state şi diversitatea lingvistică a societăţilor pe care le administrează. Este vorba, pe de o parte, despre limitele până la care statele au dreptul să intervină în reglementarea manifestărilor lingvistice ale cetăţenilor, pe de alta, despre obligaţiile statelor în legătură cu asigurarea utilizării şi crearea condiţiilor necesare reproducerii unor limbi vorbite de minorităţile naţionale sau de popoarele indigene.²

Politicile lingvistice între hegemonia unei limbi şi pluralism legal consfinţit

Dealtfel aceste două contexte de analiză oferă cele două direcţii ale politicilor lingvistice între care se constată o tensiune, ce în multe părţi ale globului se constituie ca o sursă permanentă de conflicte politizate. Pe de o parte avem efortul (motivat pragmatic dar deseori şi simbolic) a unor state de a promova unificarea (nu odată omogenizatoare) spaţiului lingvistic prin impunerea unui cod lingvistic(eventual a două sau, în mod excepţional, chiar mai multe). Iar pe de alta avem opoziţia unor segmente ale societăţii delimitate lingvistic care doresc recunoaşterea, promovarea cât mai largă, chiar protejarea limbi(-lor) proprii.

Astfel se conturează două situaţii diametral opuse. La una dintre extreme se află statele care promovează în mod hegemonic dominaţia unei singure limbi, excluzând total utilizarea altor limbi din sfera comunicării oficiale (practica judiciară, administrativă, serviciile publice, etc.), inclusiv încercând să limiteze utilizarea în sfera publică a altor coduri lingvistice. Un exemplu pertinent în acest sens ar fi politica statului francez în Alsacia faţă de germanofonii din regiune. Aici, după al doilea război mondial s-a interzis cu totalitate utilizarea limbii germane ca mijloc de predare (limba instituţiilor statului fiind oricum şi în mod exclusiv franceza), părinţii fiind avertizaţi până la intimidare, despre inoportunitatea utilizării dialectului alsacian în sfera privată (considerându-se ca aceasta viciază progresul şcolar al copiilor), statul chiar sponsorizând o campanie publică, cu mesajul ‘C’est chic de parler français’ (e şic să vorbeşti franceza).³ La celălalt pol avem cazul unor democraţii lingvistice care promovează o simetrie între mai multe limbi, fie la nivel naţional (cum ar fi Finlanda sau Elveţia) sau la nivel regional (Tirolul de Sud în Nordul Italiei). Calitatea de democraţie lingvistică implică două dimensiuni interconectate. Una procedurală: deciziile referitoare la utilizarea limbii se iau cu consensul comunităţilor lingvistice minoritare. Respectiv una de substanţă: gradul de simetrie funcţională dintre diferitele limbi utilizate în societate. Altfel spus: gradul în care diferitele limbi pot fi folosite în mod efectiv în situaţiile în care comunicarea este reglementată legal. Desigur în practica politică, politicile lingvistice mai degrabă tind către unul din cei doi poli, fie către valorizare exclusivă a unei singure limbii, fie către multilingvism simetric legal consfinţit.

Politici lingvistice faţă de minorităţi din România post comunistă 1990-1996

Grosso modo putem divide politicile lingvistice postcomuniste faţă de minorităţile naţionale din România în două mari perioade. Prima de valorizare pronunţată a limbii române ca limbă oficială, coroborată cu o încercare de restrângere considerabilă a funcţiilor alocate limbilor minoritare (aproximativ 1990-1996). Iar ceea de a doua perioadă (1997- prezent) a însemnat promovarea unei legislaţii care pe lângă stabilirea foarte clară a funcţiilor şi statutului limbii române ca limbă oficială, aloca în paralel o sumedenie de funcţii limbilor minoritare.

În perioada 1990-1996 asistăm în primul rând la o întărire simbolică a rolului limbii române atât ca limbă de stat (limbă de funcţionare a legislativului, juridicului, autorităţilor şi serviciilor publice), dar mai ales ca simbol al unităţii naţionale. Presiunile minorităţilor, mai ales a celei maghiare, pentru un grad mai mare de pluralism lingvistic legal asumat sunt interpretate cu precădere în acest registru simbolic. La nivelul discursului politic şi public se acreditează ideea unei congruenţe perfecte şi neperturbate dintre domeniul de autoritate a statului şi spaţiul de dominanţă exclusivă a limbii române. Context în care promovarea unui anumit grad de pluralism lingvistic a fost considerat ca formă manifestă de contestare a legitimităţii proiectului naţional românesc şi ca promovare a unor aspiraţii ce contravin acesteia. Cu toate că legislaţia sectorială adoptată în această perioadă tinde şi ea către codificarea unei asemenea ideologii, măsurile legale adoptate şi efectiv implementate nu sunt pe măsura vehemenţei discursului ideologic pe această temă⁴. De exemplu Legea administraţiei publice locale (Nr. 69/1991) nu garanta dreptul de a utiliza limba minorităţilor la acest nivel administrativ (aşa cum acesta va fi codificat ulterior), dar permitea în mod excepţional utilizarea limbii minorităţilor în comunicarea orală (numai dacă, din întâmplare, funcţionarul cunoştea această limbă, sau pe cheltuiala cetăţeanului). Deci s-a evitat impunerea unor forme de comportament lingvistic total divergente comparativ cu practicile încetăţenite, considerate fireşti (de ex. în Secuime un funcţionar cu limba maternă maghiară să comunice cu un localnic, şi el nativ maghiar, în limba română), dar nici nu se oferea un sprijin legal pentru întărirea, extinderea unor practici de utilizare a limbii minoritare la acest nivel. Situaţia a fost similară şi în cazul Legii Învăţământului (Nr. 84/1995), care la capitolul învăţământ pentru minorităţi era relativ blândă în comparaţie cu retorica agresivă a vremii, fiind introduse totuşi anumite paragrafe considerate restrictive comparate chiar în comparaţie cu practicile cele mai drastice din perioada comunismului.

Perioada 1990-1996 din punct de vedere al politicilor lingvistice faţă de minorităţi, a avut următoarele caracteristici definitorii: o valorizarea simbolică marcată a limbii română ca simbol al unităţii naţionale, dublată de o ideologie defavorabilă pluralismului lingvistic, cu anumite măsuri restrictive în ceea ce priveşte utilizarea limbilor minorităţilor naţionale. Sau cum formulează un alt autor politica lingvistică faţă de minorităţile din România până 1996 era una care oscila între tolerarea şi limitarea manifestărilor pluralismului lingvistic cu o orientare mai degrabă către eliminarea ei.⁵

Politici  lingvistice faţă de minorităţi din România postcomunistă din 1996 până în prezent

În contextul reorientării politicii externe româneşti (1992-1993) către integrarea euro-atlantică, acomodarea minorităţilor naţionale (în speţă detensionarea relaţiei cu minoritatea maghiară) a devenit unul dintre criteriile politice majore ale accesului. Din motive de echilibristică politică internă,⁶ procesul reconcilierii a trebuit să aştepte până în 1996, când opoziţia formată din partidele istorice câştiga alegerile şi coopta UDMR în coaliţia de guvernare. La acea dată exista o configuraţie etno-politică aparte. UDMR la începutul anilor nouăzeci milita mai ales pentru drepturi culturale (lingvistice şi educaţionale) respectiv reclama o reprezentare insuficientă la nivelul instituţiilor statului, iar din 1993 începe să promoveze în mod oficial un proiect de autonomie. În acest context la mijlocul anilor nouăzeci politica faţă de minorităţi la mai toate partidele politice consta în delimitarea (mai mult sau mai puţin vehementă) faţă de proiectul de autonomie. Cu toate că în acea perioadă forţele politice responsabile doreau dacă nu o normalizare cel puţin o dedramatizare (şi în mod consecvent o reducere a impactului internaţional) a relaţiilor cu minoritatea maghiară din România, nici un partid politic nu avea o viziune coerentă, o ofertă politică cu şanse de a pune bazele unui consens politic. În acest context s-au început negocierile sinuoase despre drepturile culturale (centrate pe drepturile lingvistice) acordate minorităţilor din România. Deci după 1996 lărgirea treptată (şi nu întotdeauna lipsită de aspecte problematice) a drepturilor lingvistice ale minorităţilor naţionale din România constituie de fapt asumarea (până acum relativ consecventă) a unei politici alternative de acomodare a minorităţilor naţionale, care (între altele) are menirea de a contracara promovarea unor formule politico-legale ce presupun cedarea parţială a unor funcţii exercitate de stat unor organisme controlate de minorităţile naţionale (unităţi teritoriale autonome sau forme ale autonomiei culturale).

Inaugurarea acestui nou curent al politicilor lingvistice a fost marcată de dezbateri furtunoase (1996-2000), scoţând la iveală faptul că problema are încă greutate politică şi încărcătură ideologico-emoţională considerabile. După 2000, greutatea şi miza politică a politicilor lingvistice faţă de minorităţi se reduce considerabil şi se iniţiază un proces de codificare ce culminează în 2007, când se ratifică Carta Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale. De altfel la ora actuală acesta este documentul normativ major, parte a legislaţiei interioare, care reglementează utilizarea limbilor vorbite pe teritoriul României de către minorităţilor naţionale.

Ce este nou în acest curs început în 1996 este faptul că se iniţiază o codificare a pluralismului lingvistic, alocându-se funcţii majore de uz lingvistic limbilor vorbite de minorităţile naţionale din România. Astfel că aceste limbi (în condiţiile şi limitele definite de lege) pot fi utilizate ca mediu al învăţământului public şi privat (la toate nivelele şi formele de învăţământ), ca mediu al comunicării cu (şi cu anumite limite în) instituţiile administraţiei şi al serviciilor publice (aici acţionează o clauză teritorială limitativă⁷), şi (în anumite limite ce nu le detaliem aici) ca limbă de comunicare în anumite proceduri judiciare etc. Un lucru foarte important este faptul că obligaţia asigurării condiţiilor necesare exercitării acestor drepturi revine autorităţii/instituţiei în relaţia cu care se pune problema exercitării dreptului lingvistic.

Extrem de sumare concluzii evaluative

Cert este că începând cu 1996 şi strict legal vorbind⁸ politicile lingvistice la nivelul statului au luat o turnură ce mai degrabă tinde către o încurajare a utilizării limbilor minoritare, în contextele în care statul reglementează codul lingvistic utilizat în comunicare. Cel puţin la capitolul mediu de comunicare cu instituţiile publice, limbă utilizată în comunicarea informaţiilor de interes public şi ca mediu de instruire, limbile minoritare au un spaţiu de manifestare legal definit considerabil de larg. Cu toate acestea există o limită fermă, şi anume egalizarea (în termeni formali cel puţin) a statusului lingvistic. Au existat şi încă există cereri ca în Secuime limba maghiară să fie recunoscută ca limbă oficială regională. Ceea ce ar implica în sensul lărgirii funcţiilor o extindere a funcţiilor limbii maghiare, de la utilizarea ca limbă de contact cu administraţia, la utilizarea ei ca mediu de comunicare la nivelul unor instituţii de interes regional. Sub aspect simbolic (şi aici este problema mai mare) o asemenea definiţie legală ar crea o relaţie de simetrie relativă între cele două limbi (desigur doar la nivel regional). Cert este că în simbolistica politică românească, caracterul oficial al limbii române nu ţine strict de exerciţiul birocratic ci comportă multiple valenţe ce ţin fie de dimensiunea legitimităţilor istorice, fie de reiterarea simbolică a autorităţii şi dominanţei. În acest context o evoluţie (fie ea şi regională) către un multilingvism simetric legal consfinţit este destul de improbabilă.

După 1996 în România arena dezbaterilor despre formele şi conţinutul integrării minorităţilor naţionale s-a mutat cu precădere în domeniul politicilor lingvistice. Acesta nu a însemnat deloc o restrângere a ariei problematice implicate de relaţia minoritate majoritate la problema utilizării limbii. Mai degrabă a însemnat o încercare de recodificare a variatelor aspecte ale acestei relaţii (egalitatea accesului la resursele publice, întărirea statusului unor grupuri minoritare etc.) în termenii politicilor lingvistice.