Editorial

Minorităţile bine temperate
Repere pentru teoria democraţiei
 

DAN PAVEL

The present article aims to highlight the existing interethnic relations and their nature at 20 years since the breakdown of Communism, in December 1989. In Romania, as being proved by the very recent concert of Madonna and by the football game between Steaua Bucuresti and Ujpest Budapest, this sort of conflicts still stand firm. And despite all the efforts made towards putting an end to these frictions, they still hold on, being based on feelings of hate and wrath.

Keywords: Madonna, Roma people, Hungarians, hate, wrath

Părţile şubrede ale relaţiilor interetnice din România au ieşit la iveală cu ocazia a două evenimente publice supermediatizate, petrecute la Bucureşti, în vara lui 2009, cam la o lună distanţă: un meci internaţional de fotbal şi un megaconcert pop. În mod normal, nimic legat de relaţiile interetnice din România nu trebuia să tulbure nişte evenimente care nu se petreceau în sfera politicii şi nici măcar în cea electorală - un eveniment sportiv şi un eveniment muzical. Tocmai de aceea, ele au un grad de autenticitate indiscutabil. Din motive de arhitectură argumentativă, nu am să prezint evenimentele în ordine cronologică. Evenimentele pe care am să le povestesc, analizez şi comentez au o relevanţă simbolidă mai puternică decît zeci de sondaje de opinie şi sute de texte compilate pe tema relaţiilor interetnice. De ce? Pentru că au scos brutal la iveală, în evenimente aflate în centrul atenţiei, care au fost ulterior mediatizate în Europa, în lumea întreagă, o serie de mentalităţi colective şi de comportamente autohtone, care sînt de obicei negate, minimalizate şi care rămîn adesea bine ascunse în faţa sociologilor, politologilor, militanţilor civici şi ziariştilor. Tocmai de aceea, detaliile contează. Conceptele şi teoriile vor fi invocate ceva mai tîrziu.

Concertul Madonnei la Bucureşti din 26 august 2009 a provocat huiduieli ad-hoc şi persistente controverse ulterioare pe o temă de nimeni anticipată, cel puţin în legătură cu respectiva ocazie: discriminarea ţiganilor din România, din Europa Centrală şi de Est¹. Totul s-a petrecut rapid, nepremeditat, dar despre consecinţe se va vorbi multă vreme de acum încolo. Faptele au fost atît de simple, reacţiile atît de spontane, iar multe din comentarii atît de imbecile, încît au arătat brusc Europei şi lumii întregi o realitate pe care ipocriţii voiau să o ţină ascunsă. Papparazzii, tot felul de aşa-zişi „comentatori mondeni” şi publicul au pîndit săptămîni întregi venirea pentru prima dată în ţara noastră a Madonnei şi concertul ei, aşteptînd să speculeze măcar un detaliu scandalos cît de mic legat de viaţa scandaloasă a divei. Pe 15 august 2009, Madonna îşi planificase concertul în Varşovia, capitala Poloniei. Săptămîni de-a rîndul, zeci de mii de credincioşi catolici, ierarhi din Biserica Catolică Poloneză, ba chiar fostul preşedinte al Poloniei, legendarul lider al „Solidarităţii”, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Lech Walesa, au protestat împotriva acelui „eveniment satanic”. Concertul fusese planificat chiar de Sfînta Maria, iar catolicii fervenţi au încercat (fără succes) să interzică sau măcar să amîne concertul pentru o altă zi. Cei care au participat la concert erau tot catolici, dar nonfundamentalişti. Şi Madonna s-a născut şi a fost crescută într-o familie catolică americană din Michigan, cu ascendenţe franco-italiene, dar mai tîrziu s-a convertit la secta evreiască Kabbalah².

Nimic din toată această tensiune prevestitoare de rele nu s-a repetat în pregătirea evenimentului de la Bucureşti, unde publicului i se vînduseră bilete la concertul considerat cel mai spectaculos show al unui artist single din ultimul deceniu. Spre deosebire de Varşovia, nimic nu părea să stea în calea satisfacţiilor muzicale ale fanilor din România, nu se întrezărea nici un scandal. Cu toate acestea, tabloide care au ajuns la tiraje înspăimîntătoare au încercat să găsească răspunsuri la întrebarea dacă Madonna a făcut sex înainte de concert (şi după). Şi pe cînd se înghesuiau unii să o fotografieze şi să o filmeze, măcar să surprindă ceva mai provocator de sub ţinutele ei minimale, Madonna a trîntit comentariile ei despre discriminarea ţiganilor. Nefamiliarizaţi cu antecedentele din întreaga carieră a „divei pop” în materie de militantism, în favoarea diferitelor cauze, cei care au criticat-o au folosit o varietate de argumente, al căror singur punct comun era că se aflau pe lîngă subiect. Într-o anumită parte a concertului, cînd au venit pe scenă nişte muzicanţi ţigani/romi, „Regina muzicii pop” s-a adresat celor prezenţi în limba romanes: leila para tutes. Apoi, i-a întrebat „aţi înţeles ceea ce am spus?”. „Nu”, i-au răspuns ei. Madonna le-a tradus (în engleză); „înseamnă dragoste nebună,” iar apoi a continuat cu un comentariu scurt privind discriminarea ţiganilor/romilor în această parte a Europei. Au început huiduielile, dar Madonna – cu toate că era şocată - nu s-a lăsat impresionată şi a insistat asupra faptului că vrea să transmită un mesaj de toleranţă. Huiduielile au continuat şi mai tare³. Madonna nu s-a lăsat, arătînd că ea crede (precum cei mai mulţi dintre americani) în egalitatea tuturor oamenilor, indiferent de rasă, orientare sexuală, religie. „Nu trebuie să discriminăm nici ţiganii, nici homosexualii,” a încheiat Madonna.

Huiduielile din timpul concertului au fost urmate de huiduieli mediatice şi pseudoculturale. Astfel, s-a declanşat (şi nu se mai termină) o avalanşă de texte xenofobe, rasiste, naţionaliste şi anti-Madonna. „Cum îndrăzneşte această... [aici epitetele au variat, în funcţie de gradul de ură, resentiment, incultură, autosuficienţă]... să ne dea nouă lecţii”, „vine la noi în ţară şi vrea să se dea mare,” „a cam terminat-o baba cu muzica, iar acum vrea să iasă în evidenţă cu aşa-zise campanii civice,” şi uite-aşa au continuat comentatorii frustraţi, zile întregi, mai ales aceia aflaţi la adăpostul anonimităţii. Madonna nu i-a băgat în seamă, cu toate că a mai stat cîteva zile în România, după concert. Contestatarii nu au pus în mod direct la îndoială tezele Madonnei despre egalitatea oamenilor şi discriminarea ţiganilor. Anumite „vipuri” din lumea politică, de divertisment ori din  media au comentat „atitudinea” Madonnei cam în acelaşi mod cu anonimii promotori ai retoricii „hate-speech” de pe Internet, atrăgînd atenţia că Madonna şi-a permis să „dea lecţii” de „corectitudine politică” românilor, că „nu era momentul” să facă aşa ceva, că trebuia să-şi vadă de concert, „să distreze oamenii,” din motive de „protecţie a consumatorilor”, care plătiseră bilet să vadă un concert pop, nu să li se ţină lecţii de „political correctness,” atitudine ce ar semăna cu „lecţiile de învăţămînt politic de la Ştefan Gheorghiu”. După concert, a crescut semnificativ numărul celor care au criticat „calitatea” prestaţiei muzicale a divei la acest concert, precum şi meritele ei muzicale în general, ba chiar înfăţişarea ei fizică, atitudini pe care nimeni nu le adoptase pînă atunci sau cel puţin nu le exprimase public. În schimb, presa internaţională şi-a reamintit de ieşirile rasiste ale preşedintelui României, Traian Băsescu, care a fost înregistrat fără să-şi dea seama pe telefonul „confiscat” (!) al unei jurnaliste, numind-o pe aceasta „ţigancă împuţită.” Merită însă menţionat faptul că întrebat de huiduielile „antidiscriminare” de la concertul Madonnei, Băsescu le-a considerat „un incident nefericit.” Ulterior, şi Băsescu a fost taxat pentru comentariul favorabil Madonnei.

După cîteva zile, muzicanţii romi din concertul Madonnei, membri în Trio Kolpakov, originari din Rusia, au ţinut o conferinţă de presă la sediul organizaţiei Romani CRISS. Ei au spus că nicăieri în lume nu s-au confruntat cu o asemenea situaţie, să fie huiduiţi şi cu atît mai puţin din cauze rasiale. Muzicienii au insistat asupra faptului că în ţara lor de origine, Federaţia Rusă, ţiganii nu se confruntă cu discriminarea, întrucît oamenii îi apreciază pentru muzica lor, pentru obiceiuri, pentru costume, la fel precum în SUA, ţara lor adoptivă. În paranteză fie spus, doar doi dintre cei doi muzicanţi erau romi, cel de-al treilea era evreu. Înainte de a părăsi Bucureştiul, „apărătoarea ţiganilor”, cum a denumit-o presa autohtonă pe Madonna, a transmis prin intermediul unui purtător de cuvînt faptul că incidentele de la concert au pornit de la o „neînţelegere.” Ce folos? Comentariile anti-Madonna continuă pe diferite forumuri, semn că i-a atins zdravăn pe (anumiţi) români chiar la punctul slab – convieţuirea cu ţiganii. De fapt, majoritarilor din România nu le place să li se spună nimic în faţă cu privire la discriminarea la care sînt supuse minorităţile. Iar acest lucru poate fi probat pe o arie antropologică extinsă, fie că este vorba de minorităţi etnice, religioase, sexuale, ba chiar despre minoritatea simbolică a femeilor, care sînt demografic mai multe, dar care sînt agresate în multe familii, sînt plătite mai prost, au o reprezentare politică cu mult sub proporţia pe care o reprezintă în populaţie.

Personalităţi supermediatice – precum Madonna, Michael Jackson, Michael Jordan, David Beckham, Mick Jagger, Andre Agassi, surorile Serena şi Venus Williams, Roger Federer, Cristiano Ronaldo, Bono, Richard Gere, Jane Fonda, Brad Pitt & Angelina Jolie, Tom Cruise, precum şi alţii ca ei – au charisma necesară şi puterea de a mobiliza sau a atrage atenţia publicului cu privire la anumite cauze. Degeaba protestează unii făcînd apel la comparaţii inadecvate cu „lecţiile de învăţămînt politico-ideologic de la Ştefan Gheorghiu”, că tot nu vor reuşi să oprească oamenii din lumea să se alăture voluntar şi pe baza unor argumente morale, umanitare, filosofice, chiar politice, susţinerii unor cauze promovate de supervedetele mediatice. Chiar cu cîteva săptămîni înainte de concertul Madonnei la Bucureşti, un responsabil regional al lui Amnesty International a avertizat autorităţile din Irlanda de Nord cu privire la pericolul de a trimite înapoi în România nişte familii de romi care fuseseră atacate de către extremişti. Motivul? În România, o ţară al cărei preşedinte, Traian Băsescu, a făcut-o pe o jurnalistă „ţigancă împuţită”, romii se confruntă cu discriminarea şi persecuţia⁴. Presa a tăcut chitic, la fel şi „vipurile” deranjate de activismul Madonnei. De publicul larg ce să mai vorbim? Poate că Madonna sau consilierul ei de presă tocmai citiseră avertismentele Amnesty International. La fel, presa şi autorităţile nu au dat mare atenţie Rapoartelor anuale ale Amnesty International (din 2009, din 2008, ca să nu mai vorbesc despre cele mai vechi) cu privire la discriminarea romilor din România. În schimb, a fost suficient ca Madonna doar să deschidă gura şi să spună două fraze despre subiect, că toată presa, opinia publică, politicienii au vorbit toţi despre „cum îşi permite asta? / tocmai asta, care promovează pornografia?” Da, tocmai asta, păi aici este secretul. Marile companii de publicitate şi PR din lumea aceasta au înţeles această putere magică. Tocmai de aceea primesc aceste supervedete milioane de dolari (Euro ori lire sterline) pentru promovarea cîte unui produs comercial sau a unui brand. Tocmai de aceea primesc marile vedete din NBA sau din Premier League salarii fabuloase şi contracte de publicitate incredibile. Este cunoscut  însă faptul că aceste vedete nici nu primesc, nici nu acceptă bani pentru promovarea unor cauze civice, ecologice, politice. Dimpotrivă, sînt donatori importanţi pentru asemenea campanii. Cum să interzici unei supervedete să se exprime liber în ce problemă vrea? Ca dovadă, după declanşarea scandalului legat de discriminarea ţiganilor, mai mulţi lideri ai romilor din America şi cîţiva rabini din New York au rugat-o pe Madonna să se alăture consecvent campaniei pentru antidiscriminarea romilor. La fel şi „Regele Cioabă al ţiganilor”, din Sibiu.

Revenind la concertul care a provocat reacţiile autohtonilor, unele comentarii o invită pe Madonna „să locuiască cu ţiganii, dacă-i iubeşte atit”: o săptămînă, cîteva zile, o zi sau măcar cîteva ore, fiecare cu varianta lui. Cea mai radicală propunere este să se ducă cu bijuteriile ei o jumătate de oră într-un cartier ţigănesc, că va ieşi de acolo jefuită, bătută şi cine mai ştie cum. Bine că n-a aflat Madonna de sugestiile astea! Că dacă află, chiar că se va alătura campaniei pentru antidiscriminarea romilor din România şi nu se ştie pe unde vor scoate cămaşa vremelnicii responsabili politici de la Bucureşti.

Semnificativ, presa din ţara noastră a urmărit cu atenţie concertul Madonnei de la Sofia şi s-a repezit să comenteze faptul că diva nu a mai repetat discursul cu discriminarea. De aici la ipoteze conspiraţioniste privind intenţiile starului pop de discreditare a României nu a mai fost decît un pas. Dar nimeni nu a spus o vorbă despre faptul că Madonna a ţinut la Sofia un discurs antidiscriminare, referindu-se în particular la discriminarea religioasă. Ca şi în Polonia, şi în Bulgaria ierarhia ecleziastică a fost împotriva concertului Madonnei: reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Bulgare au cerut anularea concertului, din motive similare cu cele din Polonia, era o sărbătoare din calendarul religios. Dar protestul lor a avut un ecou minim în societatea bulgărească, unde concertul s-a bucurat de un succes enorm. În schimb, Madonna nu s-a ferit să ţină discursul antidiscriminare, adaptîndu-l la chestiunile religioase, semn că şi acolo a simţit un punct sensibil şi l-a atacat.

Meciul de fotbal Steaua Bucureşti-Ujpesti Dozsa (echipă din Ungaria), desfăşurat pe 17 iulie 2009 pe stadionul Ghencea din capitală, va rămîne multă vreme în memoria opiniei publice naţionale şi internaţionale. Suporterii echipei Steaua au afişat un banner atît de scandalos încît după meci au existat proteste la UEFA din partea presei româneşti şi a unor organizaţii antidiscriminare⁵. În ediţia sa din 22 iulie 2009, Adevărul titra pe prima pagină „Fanii, Steaua şi Jandarmeria: ruşine mondială pentru România,” iar ziarul mai anunţa că a trimis la UEFA o scrisoare în care cerea sancţionarea drastică a fanilor stelişti şi a clubului Steaua, care nu luase măsuri adecvate pentru a preveni sau stopa imediat manifestările xenofobe şi actele extremiste abominabile. La fel a procedat şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. UDMR a depus plîngere penală la Parchetul de pe lîngă Tribunalul Bucureşti. După ce iniţial UEFA decisese sancţionarea clubului Steaua cu 50.000 de Euro, forul european a anulat acea decizie şi a înlocuit-o cu decizia interzicerii participării suporterilor la meciurile de acasă ale echipei Steaua pentru două meciuri europene.

Problema atitudinilor antimaghiare ale românilor din zone în care nu locuiesc maghiari este un paradox sociologic. Cu toate că fenomenul a fost semnalat de anumite sondaje de opinie, pînă acum nu am văzut nici un studiu mai serios care să explice cauzele şi profunzimea sentimentului antimaghiar al locuitorilor din Teleorman sau Dolj, pe unde nu s-a văzut „picior de ungur.” Antimaghiarismul de la Bucureşti, în particular de pe un stadion de fotbal, dintr-o galerie, merită analizat, din mai multe motive, printre care şi acela al tipului special de legături interumane dintre suporterii unei echipe de fotbal (sau suporterii unor alte sporturi de echipă). Dar ce este o „galerie”? Este o „comunitate” modernă care iese din tipologiile tradiţionale, însă în mecanismul său de funcţionare capătă prioritate în anumite momente „discursul urii” (hate speech), iar în alte momente devin pregnante manifestările colective de bucurie, care se petrec prin ieşirile în stradă, după marile victorii. Şi bucuria şi ura galeriile pot fi contagioase. Cînd aceste sentimente sînt canalizate ori propagate către relaţiile interetnice, se pot produce dezastre. Fenomenul sociologic al antimaghiarismului din zone fără maghiari este una, iar explicaţiile vor fi găsite poate cîndva, însă cu totul altceva este lipsa de reacţie a autorităţilor statului, însărcinate cu paza şi protecţia în asemenea situaţii. Pasivitatea jandarmeriei echivalează în cazuri de acest tip cu complicitatea. Dacă nu este sancţionată la timp, complicitatea instituţională în materie de ură interetnică devine un potenţial negativ, distructiv, care în anumite circumstanţe generează, în ultimă instanţă, războaiele civile⁶.

S-a vorbit ulterior, în săptămînile de după turul meciului Steaua-Ujpesti despre faptul că partea huliganică din galeria Stelei fusese provocată de către jignirile aduse de cele cîteva sute de fani ai echipei maghiare Ujpesti la adresa naţiei române. Care erau jignirile? După cum a relatat presa în perioada de dinaintea meciului, „suporterii lui Ujpest au aruncat din tren cu doze de bere şi au stropit cu suc şi apă oamenii de pe peron” în mai multe gări unde a oprit trenul scandînd „Ţiganii!” Anterior, după ce trenul cu suporteri a trecut graniţa, respectivii afişaseră bannere cu „Transilvania, pămînt unguresc!”

În spaţiul „hate-speech” dintre România şi Ungaria acţionează mulţi actori şi sînt vehiculate o mulţime de teme. Acolo, orice este folosit ca pretext de către extremiştii maghiari şi români pentru a întreţine vie flacăra urii şi resentimentului. Pentru locuitorii acelui spaţiu real/virtual contează prea puţin realităţile concrete ale convieţuirii dintre românii şi maghiarii normali din Transilvania, relaţiile comerciale şi de afaceri dintre cele două ţări, intrarea ambelor în UE şi NATO, fapt care garantează inviolabilitatea frontierelor, căsătoriile mixte dintre români şi maghiari, copiii rezultaţi din aceste căsătorii, precum şi multe alte aspecte pozitive. Pe lîngă nenumăratele motive de ură reciprocă pe care le întîlnesc sau le inventează cei care se hrănesc spiritual din aceste relaţii tensionate, s-au mai adăugat şi provocările de atribuire de falsă identitate: suporterii români au fost jigniţi de către suporterii maghiari cînd aceştia i-au numit pe romăni „ţigani”. Prin urmare, a fost o combinaţie nefericită între (re)sentimente antimaghiare şi antiţigăneşti.

De ce se supără atît de tare românii cînd sînt consideraţi „romi”/ţigani? Este o întrebare grea, dar mai sînt şi alte întrebări, la fel de grele. S-a observat că atunci cînd reprezentanţii altor neamuri vor să îi jignească sau să îi umilească pe românii care muncesc şi trăiesc în ţara lor le spun „romi”/ţigani. De ce cînd maghiarii ori italienii ori spaniolii care vor să-şi exprime ura sau dispreţul faţă de români le atribuie altă identitate, cea ţigănească? Şi de ce se supără atît de tare românii cînd li se spune ţigani? Şi mai ales de ce se supără acei români „liniştiţi”, care în viaţa cotidiană nu se remarcă prin atitudini antiţigăneşti?

Atribuirea de falsă identitate etnică, în particular atribuirea identităţi ţigăneşti, este tot un act rasist, naţionalist, xenofob. În mai multe feluri. Fenomenul atribuirii unei alte identităţi nu este nou şi nici nu aparţine doar Europei Centrale şi de Est, cum pare să sugereze discursul Madonnei. În Europa Occidentală, mai ales în Italia şi Spania, dar şi în alte ţări, unde trăiesc comunităţi mari de români, stabiliţi acolo letgal sau ilegal, dar şi comunităţi de romi proveniţi din România, rasismul este dublu. El se manifestă atît faţă de ţigani/romi, cît şi faţă de români. Reaua-credinţă, incultura, prejudecăţile, primitivismul celor care operează cu asemenea identificări sînt evidente.  Adesea, au fost şi raţiuni electorale, care i-au făcut pe politicienii populişti italieni să manipuleze resentimentele  publice prin apelul la slogane şi clişee provocatoare de natură rasistă. Efectul este însă unul devastator asupra oamenilor (simpli ori cu anumite pretenţii intelectuale), pentru care identitatea este strict colectivă, iar apartenenţa etnică reprezintă factorul primordial: ei repudiază identificarea românilor cu romii. Li se pare că astfel imaginea ţării noastre este „terfelită.” Pentru ei, ca şi pentru occidentalii care fac respectiva identificare, a fi rom/ţigan este ceva atît de repulsiv şi de negativ încît suspiciunea ori acuzaţia că sînt romi/ţigani îi jigneşte.

Mai există însă un aspect, despre care s-a discutat prea puţin. Cînd resentimentarii unguri, italieni sau spanioli ori britanici îi fac „ţigani” pe români, ei folosesc acest truc retoric pentru că au observat cît de mult îi irită şi îi jigneşte această identificare pe anumiţi români. Nu este vorba de o confuzie culturală, lingvistică şi nici doar de incultură, pentru că nu sînt folosiţi termenii de „romi” şi „români.” Nu este nici o confuzie, ci un act rasist deliberat, pentru că este folosit termenul de „ţigan”, nu acela de „rom.” Or, una dintre cele mai vii controverse terminologice în spatele căreia se ascund prejudecăţile majoritarilor români este legată de motivaţia folosirii autoreferenţiale a termenului de „rom.” Anumiţi militanţi civici romi termenul „ţigan” este unul peiorativ, de aceea ei preferă şi recomandă folosirea termenului de „rom”.  Arheologia termenului de „ţigan” atestă folosirea sa în contexte negative, peiorative, prin excelenţă discriminatorii: ţiganii ar descinde „din CINGARI – popor din Nordul Indiei ai cărui membri erau consideraţi pînă nu demult, cei mai de jos oameni pe scara socială. În dialectul vechi indian CINGARI (CENGAR) înseamnă PARIA. Tot în această limbă găsim şi termenu TZENGAR – care înseamnă «cel mai de jos om, cel mai umilit». La indieni se găseşte, de asemenea, cuvîntul RAM, care este utilizat pentru a numi pe cineva ca fiinţă umană. De altfel, şi azi, în limba ţigănească cuvîntul ROM este utilizat pentru a numi un «om bun», o fiinţă umană....Cît despre cuvîntul «ROM» (la plural «ROMI»), George Potra arată că înseamnă în limba ţigănească «bărbat» (plural «bărbaţi»), iar ROMNI «femeie».....Una din primele teorii atribuie numele de «ţigan» originii greceşti de la cuvîntul «ATHINGANOS» - după numele unei secte creştine samaritene din Frigia şi Licaonia. În Anglia - «gipsy» înseamnă «a înşela», fapt ce poate indica şi preocuparea societăţii şi atitudinea ei faţă de ţigani. Francezii le spun «tsigane», italienii «zingari», rădăcina cuvîntului fiind aceeaşi - «a înşela». De altfel, şi cuvîntul rus «ţîgan» înseamnă «înşelător».”⁷

Chiar dacă nu are rigoarea unei analize istorico-lingvistice făcută de un expert, citatul de mai sus reuneşte mai multe semnificaţii ale celor doi termeni, din care reiese clar diferenţierea lor semantică şi faptul că termenii nu sînt de fapt sinonimi prin semnificaţie, ci doar prin uzul lingvistic. Trebuie însă arătat că există anumiţi ţigani ori cetăţeni rezultaţi din căsătorii mixte care spun că nu le este ruşine şi nici nu repudiază folosirea termenului „ţigan”, ba chiar îl folosesc autoreferenţial, cu mîndrie, cînd vorbesc despre ei înşişi, asumîndu-şi identitatea, dar şi termenul care are o anumită tradiţie⁸. Este unul dintre motivele pentru care eu folosesc sinonimia lingvistică „ţigan” – „rom”, dar exclud sinonimia semantică, pentru motivele arătate mai sus.

Revenind la falsa atribuire identitară care apare în folosirea de către reprezentanţii altor neamuri a termenului de „ţigan” pentru a se referi la „români”, uzul este deliberat, dar ceea ce este ciudat este că intenţia este de a-i jigni pe români, fără a mai ţine seama de jignirea adusă romilor/ţiganilor, care pentru ofensatori nici nu mai contează.  „Jignirea” se produce pentru că prejudecata este prezentă atît în mintea celui care „jigneşte”, cît şi în mintea celui „jignit.” Atît jignitorul, cît şi jignitul sînt rasişti. „A fi ţigan” înseamnă că are în mintea acestora exact aceeaşi semnificaţie precum într-unele dintre înţelesurile etimologice invocate mai sus – a fi pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale, a fi un „paria.” Aceasta ar însemna că indiferent de migraţia ţiganilor în lume, statutul pe care l-ar fi avut în sistemul de caste indian s-a păstrat: ei erau „paria” în sistemul de caste, ei sînt „paria” într-un alt sistem, care nu mai este unul de caste, dar procedează la fel de discriminatoriu. De fapt, este un sistem care procedează chiar mai discriminatoriu, pentru că deşi nu este un sistem de caste tot le atribuie ţiganilor statutul de „paria”.

Discriminarea ţiganilor provine din acest statut de „paria”. Fiind consideraţi „paria” ai diferitelor societăţi (cu excepţii importante, cum spunea muzicanţii Madonnei, referindu-se la cîteva din cele mai mari ţări din lume, Rusia şi SUA, care sînt societăţi multiculturale, însă de factură diferită), se creează un sistem complex de izolare a lor la marginea societăţii, precum şi de autoizolare a romilor/ţiganilor neintegraţi. Izolarea este uneori fizică, alteori simbolică. De aceea, cînd izolarea este doar simbolică, iar ţiganii trăiesc alături de majoritari sau de alte minorităţi pot să apară incompatibilităţi, neînţelegeri, violenţe verbale şi fizice, chiar conflicte. Însă manifestările de violenţă şi conflictele nu au exclusiv un substrat etnic ori rasist, ci sînt caracteristici ale unei societăţi aflate în schimbare şi în care adesea autorităţile nu sînt în stare să aplice legile şi îşi fac de mîntuială treaba în menţinerea ordinii şi asigurarea securităţii indivizilor şi comunităţilor. Astfel de neînţelegeri, violenţe, conflicte apar şi la nivelul intracomunitar al comunităţilor de romi. Dar nici comunităţile majoritatilor nu sînt scutite de neînţelegeri, violenţe, conflicte, mai ales acolo unde „bandele de cartier” îşi fac simţită prezenţa, în cartierele, oraşele ori judeţele unde interlopii, crima organizată, traficanţii de droguri sau de carne vie îşi dispută întîietatea, ori chiar în situaţiile stresante din traficul supraaglomerat sau acolo unde nivelul şomajului este ridicat. O categorie aparte de violenţe se manifestă pe stadioane ori în sălile de sport, unde galeriile şi suporterii echipelor de fotbal, hochei, baschet ori handbal provoacă tulburări dintre cele mai grave.

Revenind la modul în care ţiganii sînt receptaţi de către majoritarii din România sau din alte state ale Uniunii Europene, încă nu există standarde comunitare stabilite de comun acord şi respectate de toate statele europene. Din această cauză sînt atîtea diferenţe de la stat la stat, ba chiar în interiorul aceluiaşi stat. Romii pot fi toleraţi sau pot fi oricînd trimişi dintr-o ţară într-alta sau înapoi de unde au plecat. Politicile de integrare însă aşteaptă să fie aplicate în mod coerent.

Autorul din care am citat mai sus, Tudor Amza, general de poliţie în rezervă, criminalist, fost şef al poliţiei din judeţul Ialomiţa, chiar în continuarea pasajului despre etimologia termenilor „ţigan” şi „rom” a încercat să explice de unde vin resentimentele faţă de romi ale majoritarilor:

„Putem trage concluzia că sensul peiorativ nu este dat de cuvîntul în sine «’ŢIGAN», ci de modul de viaţă şi comportamentul cotidian al ţiganilor care determină de multe ori sentimente de respingere şi dezgust. Acceptarea şi folosirea cuvîntului «ROM» în mod sigur nu va conduce la schimbarea atitudinii colectivităţii faţă de ţigani, atîta timp cît ţiganii nu vor înţelege că trebuie să facă ei înşişi eforturi deosebite pentru schimbarea modului de viaţă la nivelul standardelor unanim admise de populaţia majoritară.

Din cercetările efectuate de mine rezultă că imaginea negativă a României în străinătate şi categorisirea ca ţigani a unor cetăţeni de naţionalitate română, ajunşi pe acele meleaguri nu se datoreşte confuziei care s-ar putea ivi prin asocierea cuvintelor «rom» - «român», ci modului de viaţă şi comportament specific ţigănesc pe care-l adoptă pe acele meleaguri mulţi dintre cei care au pătruns legal sau ilegal în statele respective.” ⁹

Chiar dacă ideologia „corectitudinii politice” a început să pătrundă şi în spaţiul nostru geopolitic şi cultural, validitatea unei asemenea abordări este pusă serios sub semnul întrebării datorită imperfecţiunilor democraţiei autohtone. Unii autori cred că modul în care sînt tratate minorităţile este criteriul suprem prin care putem aprecia gradul de democratizare ori gradul de consolidare a unei democraţii. Criteriul este important, dar nu decisiv. Într-o definiţie logică a democraţiei, genul proxim şi diferenţa specifică trebuie luate în considerare. Or, statutul minorităţilor depinde în primul rînd de modul în care este tratată majoritatea (ori sînt tratate majorităţile), precum şi de modul în care este tratat individul. Citatul de mai sus încearcă să arate că problemele minorităţior nu depind doar de modul în care majoritatea se raportează la minoritate, ci şi invers. Cine încearcă să abordeze astfel problema riscă să rămînă ori neînţeles ori prost înţeles. Sînt mulţi care gîndesc precum generalul Amza, dar nu îndrăznesc să o spună. Sînt mulţi dintre minoritari care nu vor să recunoască faptul că în afară de existenţa unei tradiţii a discriminării şi de existenţa unui potenţial discriminativ bine ascuns ori disimulat, există o neputinţă a integrării şi un refuz al integrării din partea unor minoritari care sînt mai puternice decît eforturile oficiale depuse pentru eliminarea discriminării.

Am dat doar două exemple din istoria noastră recentă, pentru a arăta că realitatea este adesea mai complicată decît teoriile şi conceptele care încearcă s-o explice. Am început acest studiu prin apelul la o mulţime de surse bibliografice, citate, cărţi, teorii, concepte, dar la un moment dat mi-am dat seama că mă autocondamn la exilul cel mai greu, cel al intertextualităţii. Am citit sute de texte de ştiinţe politice  cu privire la realitatea noastră politică, iar izbitor este faptul că nu explică nimic, nu se raportează de fapt la realitate, iar cînd o fac se limitează la clişee conceptuale şi teoretice imprumutate. Fără relevanţă pentru spaţiul nostru. Chiar dacă respectă normele corectitudinii intertextuale, asemenea texte sînt inutile. Iar dacă nu schimbă nimic din realitate, ele devin dăunătoare.

Ideea bilanţului şi autoevaluării României, din mai multe puncte de vedere, la două decenii după căderea regimurilor comuniste a devenit un clişeu. Este şi o chestiune de narcisism istoric, pentru că dacă obiectul interesului este doar propria ta ţară şi doar epoca în care trăieşti, rişti să nu înţelegi prea mult din subiectul care te interesează. Oricare ar fi acela. Dacă lărgim însă contextul, de cîteva ori, capacitatea noastră de înţelegere se confruntă cu anumite provocări. Sistemul de referinţă cel mai adecvat este acela care include toate statele foste comuniste din zona de influenţă a Uniunii Sovietice. Este o zonă extrem de tulbure, în care doar divorţul dintre Cehia şi Slovacia nu a fost violent. Tratamentul minorităţilor etnice şi religioase în fostele state federale Jugoslavia şi Uniunea Sovietică, dar mai ales în statele succesoare a generat războaie civile, conflagraţii cu impact şi amestec internaţional, conflicte diplomatice şi controverse mediatice. În raport cu „vecinătatea imediată” şi cu modul în care minorităţile etnice (inclusiv minorităţile de români) sînt tratate în statele învecinate, România ar putea fi considerată un model, din anumite puncte de vedere. Din altele, nu sau chiar dimpotrivă. De pildă, dacă ne referim la tratamentul şi atitudinile majorităţilor faţă de minorităţile sexuale, nu se pot constata mari diferenţe între statele din zonă.

Înainte şi după integrarea României în NATO şi Uniunea Europeană, contextul este cu totul altul. Formal, toate condiţiile sînt create pentru ca minorităţile să se bucure de drepturi şi să fie protejate. În realitate însă, exemplele antimaghiarismului şi antiţigănismului ne arată cît de fragilă este situaţia minorităţilor.

Statutul minorităţilor este unul dintre cele mai importante criterii cu ajutorul cărora putem să evaluăm caracterul oricărui regim politic, modul în care comunităţile, statele şi imperiile şi-au schimbat policile de-a lungul vremii, schimbarea canoanelor internaţionale de-a lungul istoriei, enormele diferenţe de mentalitate, conceptuale şi de polici minoritare din lumea contemporană. Însă statutul minorităţilor depinde de statutul majorităţii şi de statutul individului. Pentru că dacă nici individul nu are libertăţi, dacă libertăţile sale nu garantate, dacă statutul majorităţii nu este protejat de cele trei puteri în stat, atunci discursul despre statutul minorităţilor devine ipocrit. Pentru protocronişti este un ghinion absolut că nu dispunem de suficiente surse istorice pentru a compara cum erau tratate minorităţile în Dacia şi Imperiul Roman. În schimb, dacă vrem să avem o panoramă istorică şi comparativă globală, nu ne lipsesc datele şi studile cu privire la statutul minorităţilor etnice şi religioase din Imperiul elenistic creat de Alexandru Macedon, Imperiul Roman, China diferitelor epoci, califatele arabe, Imperiul Otoman, Rusia ţaristă, Imperiul habsburgic/ Imperiul austro-ungar, URSS, Germania interbelică, Imperiile coloniale britanic, francez, spaniol, portughez ş.a.m.d. În istoria modernă şi contemporană, sînt cîteva exemple absolut şocante cu privire la tratamentul minorităţilor etnice, religioase, sexuale.

Din punct de vedere formal, România se apropie de modelul democraţiei consensuale. Sistemul de referinţă la care ne raportăm cînd facem o asemenea judecată factuală este cel al celor zece perechi conceptuale selectate de Arend Lijphart pentru a marca deosebirea dintre democraţia majoritară şi democraţia consensuală¹⁰. Problema este că în realitate o asemenea democraţie presupune ca în problemele legislative ori administrative referitoare la minorităţi să fie luate în considerare şi opiniile, deciziile minorităţilor. Sîntem încă departe de un asemenea cadru decizional. Ne-am îndepărtat însă şi de perioada în care nici măcar nu se putea să punem problema în asemenea termeni. Trăim într-o perioadă în care reperele se schimbă, iar minorităţile aşteaptă. Aşteaptă ca Ahile cel iute de picior să ajungă din urmă broasca ţestoasă.

NOTE