|
Recenzie
Înţelegând instituţiile
Hugh Heclo, On Thinking Institutionally
Paradigm Publishers, 2008, 218 pp.
Hugh Heclo este un nume poate mai puţin cunoscut, în ciuda faptului că evoluţia carierei sale academice este trasată de linii admirative. În fapt, o scurtă trecere în revistă a obiectelor sale de studiu poate scoate la iveală tematica şi termenii cheie în jurul cărora se plasează demersul său argumentativ din volumul On Thinking Institutionally. Astfel, în timp ce în prezent Heclo este profesor de Public affairs în cadrul Universităţii George Mason, în trecut el a deţinut catedra de Government în cadrul Universităţii Harvard. Acestea fiind zise, devine evident de ce întreaga sa demonstraţie din volumul menţionat anterior este centrată nu numai pe ideea de instituţii / instituţionalism, ci şi pe cele de administraţie publică şi afaceri guvenamentale. În acest orizont, una dintre principale ipoteze avansate de autor este aceea că „un număr copleşitor de cetăţeni cred cu tărie în faptul că demersul guvernării (obţinerea posturilor, procesul legislativ, administrativ ş.a.m.d.) eşuează în a funcţiona în mod corect în ceea ce priveşte servirea interesului general” (p.12). La toate acestea se adaugă, din punctul de vedere al „tehnicii” argumentative, faptul că întregul său demers este construit pe modelul probării ştiinţifice a adevărului prin intermediul procesului de falsificare, ceea ce face ca volumul lui Hugh Heclo, On Thinking Institutionally,să emane de la prima şi până la ultima pagină o logică extrem de popperiană. Revenind însă la premisa avansată anterior, este important de subliniat faptul că în prezent, această lipsă de încredere despre care discută Heclo nu este afişată doar vis-a-vis de instituţiile politice, ci faţă de orice alt tip de angrenaj instituţional, începând cu cele religioase şi terminând cu cele care se presupune că nu comportă o conotaţie instituţională, cum ar fi organizaţiile non-guvernamentale, mass-media etc. Acestea fiind zise, o primă concluzie poate fi trasată chiar din acest punct, prin sublinierea faptului că idea centrală a volumului On Thinking Institutionally se concentrează pe realitatea conform căreia fapt avem de-a face cu o predispoziţie naturală a oamenilor către a fi neîncrezători în puterea instituţională; şi în plus, această neîncredere fundamentală devine din ce în ce mai evident, şi un soi de modă.
Din punct de vedere structural, lucrarea lui Hugh Heclo este divizată în şase capitole, dintre care primul face o introducere metaforică în retorica instituţională pentru care „respectul faţă de joc / regulile jocului” se constitutie în ideea centrală, în timp ce al doilea capitol continuă aceeaşi idee plasând însă accentul pe ceea ce poate fi catalogat drept dihotomia fundamentală a volumului: „de la a ne gândi la instituţii la a gândi instituţional” (From thinking about institutions to thinking institutionally). Se continuă cu incursiuni în ideea de „a fi conştient din punct de vedere instituţional” (Being institutionally minded) şi respectiv cu altele privitoare odată la retorica aplicată şi la pericole posibile (Applications, dangers and the uphill journey); iar în încheiere liniile sunt trasate în jurul „modurilor de a gândi şi a modurilor de a fi” (Ways of thinking, ways of being).
Din punctul de vedere al conţinutului propriu-zis, totul debutează cu ideea conform căreia impasul modern de a crede în instituţii este mai degrabă un soi de situaţie paradoxală, ce caracterizează în fapt nu numai prezentul ci chiar natura umană însăşi; şi asta deoarece „această neîncredere în instuţii contrazice în sine şi prin sine sentimentul de autoconservare al oamenilor” (p.13). Iar aici, citându-l pe Mill (plasându-se deci în tradiţia paradigmei contractualiste), Heclo îşi construieşte argumentaţia notând faptul că trăim cu toţii într-o societate a indivizilor liberi, ce fac în permanenţă felurite alegeri, arătând concomitent respect faţă de egala libertate a celuilalt. Acest raţionament este de altfel, după Heclo, şi logica (culturală) fundamentală a „raţionamentelor individuale eliberate de orice tip de povară constrângătoare scose la iveală de suişurile şi coborâşurile anilor 60” (p. 35). Discutăm aşadar despre aclamata ideologie contemporană propăvăduită de doctrina „live and let live” (Regula de aur sau the American dream), conform căreia calea dreaptă în viaţă este trasată de recunoaşterea faptului că fiecare dintre noi are dreptul să facă ceea ce doreşte, bineînţeles, în limitele impuse de dreptul celuilalt de a face exact acelaşi lucru. Aşadar, „gândirea modernă nu se încrede în instituţii în mod inerent, pentru că le consideră a fi un soi de barieră sau greutate în calea aventurilor noastre personale pornite în căutarea înţelesurilor. Această Regulă de Aur tinde aşadar să anuleze exact partea cea mai instituţională a instituţiilor [...] Călătoria eroică către auto-descoperirea şi împlinirea sinelui necesită aşadar eliberarea de povara instituţională în termenii imperativelor de respect, constrângere sau supunere” (pp.35-36). Şi mai mult, în aceeaşi linie cu această lipsă de încredere ce se sprijină pe angajamentul instituţional, se regăseşte şi sentimentul copleşitor izvorât din interactiunile cotidiene cu mecanismele instituţionale, ce fac ca foarte mulţi dintre cetăţeni să se simtă ŕ la limite cumva la mila unei anumite structuri pe care nu o pot imagina şi înţelege în întregime. Cu toate acestea, în ciuda acestor bariere psihologice şi culturale, ceva adânc înrădăcinat în sinele nostru pare a recunoşte pericolele ce pot apărea de pe urma acestor atitudini anti-instituţionale. Şi aceasta nu numai din cauza faptului că valorile instituţionale sunt dovada concretă a modernităţii, înţeleasă în termenii puterii politice şi a guvernării, dar şi pentru că ea ne uşurează povara cotidianului prin intermediul mecanismelor birocratice.
În continuare Heclo operează o distincţie între acţiunea de a ne gândi la instituţii şi respectiv aceea de a gândi instituţional („thinking about institutions vs. thinking on institutions), sublinind faptul că această este de altfel şi o confuzie recurentă ce are puterea de a altera aproape în întregime întocmai miezul dur a ceea ce este instituţionalismul. Aşadar, ţelul acestui capitol devine acela de a combina varii puncte de vedere în perspectiva clarificării modului „în care instituţiile se raportează la preferinţele noastre individuale, la schimbările istorice şi la valorile organizaţionale” (p. 46). Totuşi, trebuie spus, ţelul este mai puţin acela de a clarifica aceste puncte de vedere aparţinând deiferitelore şcoli de gândire, şi mai mult acela de a transcende hotarele dintre acestea.
În această perspectivă Heclo procedează la o enumerare în termenii şcolii statiste (Statist School), a şcolii sistemelor sociale (Social System School), a şcolii istorico-instituţionaliste (Historical Institutionalist School), a şcolii alegerii raţionale (Rational Choice School) şi a şcolii cognitive (Cognitive School). Pe scurt, concluzia de ansamblu fiind aceea că în ciuda diferenţelor ce le separă, toate aceste şcoli de gândire cad de comun acord asupra faptului că întotdeauna „instituţiile au de a face cu crearea şi supravegherea respectării normelor” (p. 47); şi la fel, toate sunt convinse că în realitate instituţiile se ghidează atât după o logică structurată (organizată formal) cât şi nestructurată (implicită).
În ciuda concluziilor trase de pe urma cercetării amănunţite a acestor perspective teoretice, Heclo subliniază faptul că niciuna dintre acestea nu a avut de-a face niciodată în mod la fel de structurat cu conceptul de „instituţii” ca şcoala alegerii raţionale, numind abordarea acesteia ca fiind „simplă şi elegantă”.
În cele ce urmează, folosindu-se de trei exemple istorice – Law Merchant, dominaţia dinastiei Stuart şi venirea la putere a lui George Washington – autorul subliniază întocmai faptul că această şcoală a alegerii raţionale excelează tocmai prin a considera instituţiile în termenii miezului dur al „regulilor procedurale utilizate de indivizi raţionali pentru rezolvarea unor probleme ce ţin de oportunism, informaţie imperfectă, monitorizare costisitoare şi sancţionare” (p. 55).
Cel de-al patrulea capitol, Being institutionally minded, consideră instituţile în termenii angajamentelor pe care le implică, oferind o perspectivă de la interior către exterior. Heclo notează: „În timp ce a vorbi despre instituţii este un proicet intelectual condus de membri ai corpului academic, a gândi instituţional este ceva deopotrivă mai larg şi mai profund. Este un mod de a te desfăşura în lumea reală” (p.83).
În acest punct Heclo pune la lucru o metodă de analiză extrem de popperiană, pentru a aduce la suprafaţă întocmai acest contrast extrem, existent între modul de a vorbi despre instituţii şi respectiv de a gândi instituţional. În acest orizont el imaginează o metaforă extrem de sugestivă prin care pune în evidenţă diferenţa dintre a (se) gândi la ştiinţă şi respectiv a gândi ştiinţific, sugerând astfel acceptarea unei metode de cercetare prin care se subliniază faptul că o metodă poate ajunge să fie considerată cu succes o „instituţie socială”. Aşadar, faptul că procesul de înfăptuire instituţională necesită mai mult decât un simplu design birocratic, un acord obţinut în timp, de-a lungul mai multor generaţii, devine o certitudine.
Având această dimensiune adăugată se poate concluziona că a gândi instituţional nu este o chestiue care să ţină în vreun fel de dimensiunea temporală; dimpotrivă, aşa cum Heclo notează, a gândi instituţional nu este nici un raţionament static dispus în termeni de „organizare şi birocraţie” (p. 90), nici o problemă de „gândire critică” (critical thinking). Din contră, gândirea instituţională pune la dispoziţie o sumă de motive extrem de întemeiate pentru „a fi mai degrabă suspicios faţă de orice suspiciune exagerată” (p.91).
Pe lângă toate acestea, a gândi instituţional este totodată şi „o infuzie de valoare” ce trece dincolo de solicitările eminamente tehnice, arătând în direcţia distincţiei dintre ataşamentele strict instituţionale necesare pentru a rezolva o chestiune anume şi respectiv acele angajamente profunde ce exprimă o loialitate solidă şi stabilă.
Cu toate acestea, aşa cum se subliniază în cel de-al cincilea capitol (Applications, Dangers and the Uphill Journey) „fară fapte concrete, orice poziţie instituţională apreciativă este cât se poate de sincer, inutilă” (p. 129); şi acesta deoarece simpla atitudine pro institituţională lipsită de susţinere practică transformă instituţiile în banale formalităţi abandonate. Astfel, trei tipuri de atitudini pro instituţionale concrete pot fi oferite drept exemplu: profesia, funcţia şi gestiunea. Într-o tradiţie pur weberiană, Heclo scoate în evidenţă faptul că perspectiva instituţională asupra profesiei „reflectă ideile premoderne ce au de-a face într-un anume fel cu acea chemare nobilă. În această perspectivă profesionistul reprezintă acel raspuns oferit unei chemări al cărei scop se situtează dincolo de interesul sinelui” (p. 134), ceea ce face ca indivizii să aprecieze un comportament profesionist atunci când întâlnesc situaţii în care se izbesc de o atitutine perfect contrarie.
O altă manieră de perspectivizare a atitutinii (concret) instituţionale este, aşa cum deja am menţionat, aceea dată de ideea de funcţie, post etc. (office, cu pornire de la conceptul de officium din De Officiis a lui Cicero), denotând o serie de acţiuni şi atitudini puse în aplicare în virtutea unei obligaţii sau poziţii, înglobând deci o manieră mai puţin pretenţioasă de comportament institutional. În ceea ce priveşte gestiunea (stewardship), aici problema se pune mai degrabă în termeni de proces şi mai puţin de poziţie, nominând astfel „ideea esenţială de a acţiona în virtutea unei puteri absente” (p. 142).
Acestea fiind spuse, Heclo pune accentul în final pe chestiunea posibilităţii de a gândi instituţional fară a şi acţiona în armonie – cât şi vice versa –, şi aceasta deoarece prezentul ne supune unei mecanici ce ne îndepărtează de orice lucru cu substanţă, dar în egală măsură şi de capacitatea de a arăta „respect in profunzime” (respect-in-depth). „Graţie ideii de tehnologie de comunicare modernă, practic tot ceea ce ne atrage atenţia ţine de un plan efemer şi de experienţe personale superficiale. Internetul şi noua medie le-au dat aproape tuturor oamenilor ceva ce este unic în istoria umană: mijloace de exprimare nediscriminatorii, şi aceasta într-o lume cu totul virtuală unde nimic nu durează cu adevărat şi unde nimic nu prezintă cu adevărat substanţă” (p. 186). În această logică, pardoxul stimării şi a neîncrederii concomitente în instituţii capătă în cele din urmă sens. Nu avem încredere în instituţii din cauza scopurilor pe care acestea le urmăresc prin intermediul acţiunii umane, dar le constientizăm valoarea datorită faptului că ele au mereu scopuri solide, determinate în timp ca fiind indispensabile, ce merită toate eforturile noastre.
Ioana Paverman
sus
|
