|
Recenzie
Civilizaţia occidentală, dincolo de era „imperială”
Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de
ani şi premisele hegemoniei americane (1914 – 1991)
Editura Humanitas, Bucureşti 2008, 143 pg.
Dacă s-ar fi născut în Marea Britanie, l-am fi interpelat cu Sir. Născându-se în România, şi-a asumat cu demnitatea carateristică adevăraţilor boieri de odinioară tragedia de a fi exponentul unei „culturi mici”. Nici măcar publicarea într-o limbă de circulaţie – franceza, nu a captat „atenţia” internaţională meritată asupra fascinantului studiu comparat al civilizaţiilor realizat de domnia sa în anii ’70.
Este foarte dificil să-l caracterizezi pe domnul Djuvara. Totuşi, imaginea domniei sale creionată în interviul realizat de Vlad Mixich pentru Hotnews.ro (decembrie 2008) este extrem de sugestivă – „Dacă te cheamă Neagu Djuvara, vârsta de 92 de ani nu este un neajuns. Lumea îţi admiră plimbarea zilnică pe strada Polonă: “Uite-l pe bătrânul Djuvara, cum biciuieşte viaţa cu bastonul”. Doamnele îţi contemplă vestimentaţia impecabilă: “Uite-l pe bătrânul Djuvara, elegant cum doar boierii din trecut puteau fi”. Iar domnii se tem de luciditatea ta: “La vârsta dumnealui, bătrânul Djuvara îşi permite să spună numai adevarul”. Neagu Djuvara este bătrân, dar nu-i prea pasă de asta.”
De asemenea, te simţi intimidat de bogatul periplu existenţial al cărui erou a fost – doctor în drept (Paris, 1940) şi în filozofie (Sorbona, 1972), elev-ofiţer în al doilea război mondial (iunie-noiembrie 1941), angajat al Ministerului de Externe român (1943 – 1947), militant în diverse organizaţii ale diasporei româneşti în perioada 1947 – 1961 (Comitetul de Asistenţă a Refugiaţilor Români, Radio Europa Liberă, Fundaţia Universitară „Carol I”), consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey (1961–1984). La revenirea în România, după o ultimă implicare în activităţile diasporei (secretar general al Casei Româneşti de la Paris, 1984 – 1990), domnul Djuvara s-a dedicat activităţii pedagogice şi scrisului.
În ceea ce priveşte scrisul, domnul Djuvara nu s-a sfiit să investigheze „adevărul istoric” cu luciditatea specifică unui adevărat „detectiv”, aruncând o altă lumină asupra unora din etapele fundamentale ale existenţei poporului român. Exemple elocvente în acest sens, lucrările Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (2007) şi Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (2008), nu fac decât să ne convingă de curiozitatea intelectuală neobosită şi neînvinsă de vârstă a autorului, asociată cu o erudiţie-reper pentru intelectualitatea românească.
„Războiul de şaptezeci şi şapte de ani” este o formulă care, domnul Djuvara speră „să prindă la istoricii din viitor”. Respectiva formulă are la bază ideea domniei sale că între 1914 şi 1991 a existat o singură înfruntare, iar războiul rece este doar o etapă a acesteia.
Am citit volumul domnului Djuvara cu nerăbdarea cu care devoram romanele poliţiste în copilărie. Din acest motiv, nu mi-am propus să vă refuz plăcerea intelectuală de a parcurge volumul prezentat, limitându-mă doar la a „dezvălui” o parte a instrumentarului utilizat de autor şi anumite elemente care ar suscita interesul oricărei persoane „conectate” la politica internaţională contemporană.
„Instrumentarul” utilizat în impresionanta analiză expusă în volumul „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 – 1991)” are la bază teza de filozofie a istoriei a autorului, premiată de Academia Franceză în anii ’70 – „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”.
Astfel, domnul Djuvara îşi construieşte demersul pornind de la „constatarea că toate civilizaţiile, de la apariţia şi până la dispariţia lor, au trecut prin aceleaşi faze de evoluţie politică”. În esenţă, este vorba de cinci faze – faza larvară, dominată de dinamism, faza de formare într-un spaţiu delimitat, faza de înflorire sub semnele expansiunii şi creativităţii, faza luptei pentru hegemonie (statele combatante) şi faza imperială. Cele cinci faze menţionate au fost determinate pornind, în principal, de la două teorii de interpretare a ciclicităţii istoriei – cea a germanului Oswald Spengler (1922), respectiv cea a britanicului Arnold Toynbee (1954).
În cazul civilizaţiei occidentale, al cărei început autorul îl fixează „la mijlocul veacului al V-lea din era noastră, mai exact cu o sută de ani înainte de dispariţia finală a Imperiului Roman”, diagnoza momentului actual evidenţiază faptul că aceasta parcurge faza imperială, în urma finalizării războiului rece. Pentru asigurarea „consistenţei” demersului, domnul Djuvara prezintă şi elementele specifice fazei luptei pentru hegemonie, purtându-ne cu eleganţă, într-o expunere impresionantă şi extrem de concisă, printre evenimentele definitorii ale ultimilor cinci sute de ani.
Învingătorul, în confruntarea statelor combatante, fază începută odată cu prima tentativă de hegemonie europeană în vremea lui Carol Quintul, confirmă observaţiile efectuate asupra evoluţiilor unor alte unităţi civilizaţionale, în special asupra celei chineze sau extrem-orientale. Astfel, învingător este statul cel mai excentric din punct de vedere geografic şi cel ce s-a afirmat cel mai târziu ca pretendent la supremaţie – Statele Unite ale Americii.
În contextul în care Statele Unite constituie „hegemonul” societăţii internaţionale contemporane, nu ne mai putem lăsa suprinşi de angoasele post-război rece ale unor prestigioşi analişti americani ai spaţiului politic, asupra unor dileme ca „nevoia SUA de a avea o politică externă” sau „postura SUA, între hegemonie şi supravieţuire”.
Deşi perfect conştient de adânca semnificaţie a versului lui Victor Hugo „viitorul nu e al nimănui, viitorul e al lui Dumnezeu” şi convins, după cum chiar domnia sa a mărturisit, că „istoricul care se încumetă să caute anumite constante în scurgerea istoriei universale trebuie să ştie să se oprească la faza diagnozei momentului actual, evitând să se aventureze în prognoză asupra viitorului”, autorul ne oferă şi o „încercare de prognoză” asupra viitorului civilizaţiei occidentale.
După cum am menţionat anterior, nu vă voi răpi plăcerea de a explora şi analiza aprecierile autorului asupra sferei de influenţă şi longevităţii hegemoniei americane. Evidenţiez doar că faptul că civilizaţia occidentală parcurge ultima fază a existenţei într-un ritm alert, iar perspectivele dezvăluite de teoria domnului Djuvara nu sunt îmbucurătoare – sfârşitul „împărăţiei” Statelor Unite va „lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi tulburări haotice”.
În opinia mea, volumul „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914–1991)” nu ar trebui să lipsească din bibliotecile noastre, deoarece autorul nu se adresează unei categorii specifice de vârstă sau profesionale. Acesta încearcă să ne conecteze la realităţile prezentului şi, în acelaşi timp, să ne provoace să „vedem” dincolo de impresionantele cantităţi de informaţie cu care suntem bombardaţi de către societatea contemporană. Demersul domniei sale ar putea fi definit ca un „exerciţiu de luciditate”, într-o societate în curs de uniformizare şi de-personalizare.
În concluzie, nu vă refuzaţi experienţa extraordinară a „exerciţiului de luciditate” a domnului Djuvara, pentru că asemenea evenimente sunt rare şi, în majoritatea cazurilor, trec neobservate pe fondul „tragediei culturilor mici”, trăsătură atât de caracteristică spaţiului românesc în aşteptarea „rupturii fecunde”, care să ne ridice „la nivelul – dacă nu în creaţii, în tensiune – marilor culturi”.
Costinel Anuţa
sus
|
