Eseu

Contribuţia teoretică a lui Arend Lijphart
în studiul comparat al societăţilor multiculturale 

ANDREEA ZAMFIRA

This article is an attempt to highlight Arend Lijphart’s theoretical contribution in the field of comparative study of multicultural societies. His works are fundamental for the theorizing of the membership to an ethnocultural group as a study object and for the analysis of the influence exerted by this sociodemographic variable on political opinions and attitudes. Lijphart’s comparative research helps indefining multicultural societies and understanding the role of subcultures and structural cleavages shaping voters’ and politicians’ behaviours, on one hand, and in the functioning in parties, institutions and democracy, on the other hand.

Keywords: Arend Lijphart, theory, plural societies, consociationalisme, democracy

Introducere

Arend d’Angremond Lijphart, originar din Olanda, este unul dintre comparatiştii de renume internaţional în domeniul ştiinţelor politice, şi asta datorită lucrărilor publicate în limba engleză începând cu anii ’70. Cărţile care l-au consacrat, The Politics of Accommodation¹ şi Democracy in Plural Societies², explorau deja temele sale de predilecţie: societăţile plurale, relaţia dintre politic şi etnic, democraţia consociaţională, alegerile şi sistemele electorale. Deşi autorul a combinat adesea aceste teme de cercetare, examinând inferenţele socialului asupra politicului şi invers, părţile tematice ale operei sale pot fi catalogate drept studii autonome. Sensul acestora rezidă în ele însele, nefiind condiţionat de explicaţiile dezvoltate ulterior.

Una dintre temele care se regăseşte într-un număr mare de publicaţii ale autorului este relaţia dintre politic şi fragmentarea socială. Potrivit lui Lijphart, studiul democraţiei, al partidelor şi al instituţiilor politice depinde de un model de analiză specific, construit în concordanţă cu caracteristicile societăţii respective. Prin urmare, recomandările nu pot fi aceleaşi pentru toate democraţiile. Unul dintre cele mai importante criterii de diferenţiere a ţărilor şi care se impune în cercetarea regimurilor politice este înseşi structura societăţii. Acesta este punctul de plecare al lui Arend Lijphart pentru pătrunderea misterelor funcţionării democraţiilor din întreaga lume. În mod similar, în analiza votului şi a alegerilor, presupunând că o serie de trăsături culturale sunt transmise cu fidelitate de la nivelul macro la cel microsocial, autorul a considerat necesar să stabilească mai întâi contextul structural, situând alegătorul nu numai în mediul social imediat, ci şi în cadrul societăţii naţionale. În mod evident, gradul de fragmentare al unei societăţi este responsabil pentru un complex de opinii şi atitudini politice, imprimate individului de diversele subculturi care coexistă în sânul societăţii naţionale. De aceea, studiul alegerilor, al comportamentelor politice şi al funcţionării instituţiilor democratice nu poate fi separat nici de studiul clivajelor structurale, nici de acela al subculturilor care se grefează pe diviziunile sociale. În opinia noastră, această idee centrală în opera lui Lijphart, merită atenţia cercetătorilor care investighează formele de influenţă ale socialului asupra politicului. În acest sens, studiile comparative ale lui Arend Lijphart sunt monumentale. Lecturate în paralel cu criticile care le-au fost aduse, acestea ne ajută să înţelegem societăţile fragmentate, să percepem corect importanţa subculturilor şi clivajelor interne în formarea comportamentelor politice şi, de asemenea, în funcţionarea partidelor, instituţiilor şi democraţiei.

Grila lijphartiană de lectură a dinamicilor socio-politice proprii societăţilor plurale

Publicaţiile lui Lijphart sunt fundamentale în studiul diviziunilor sociale. De-a lungul demersului său ştiinţific de a compara parcursurile democratice ale diferitelor ţări situate pe şase continente, Lijphart a notat toate acele aspecte legate de fragmentarea societăţii − fragmentare produsă sub incidenţa religiei, limbii, ideologiei şi dezvoltării socio-economice. În final, autorul a elaborat o tipologie a societăţilor în funcţie de gradul de fragmentare internă (religioasă, lingvistică, ideologică şi socio-economică). Astfel, au fost distinse patru tipuri de societăţi: plurale (Spania, Canada, Belgia, Elveţia), semiplurale (Germania, Franţa, Italia, Olanda, Austria, Finlanda), nonplurale (Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Irlanda) şi omogene³. Spre deosebire de ţările omogene, cele nonplurale comportă o dimensiune plurală minimă, dată de prezenţa unor minorităţi restrânse pe teritoriile respective. Societăţile plurale se disting şi ele unele de celelalte, gradul de intretăiere a clivajelor constituind unul dintre indicatorii de bază în acest sens.

Despre democraţie în societăţile plurale
Democracy in Plural Societies. A Comparative Exploration, unul dintre primele volume publicate de Lijphart (1977), are meritul de a fi realizat un tablou complet al factorilor care favorizează sau defavorizează consociaţionalismul. Consociaţionalismul este conceput atât ca model empiric cât şi normativ⁴, destinat să reconcilieze democraţia cu diviziunile proprii societăţilor plurale. Volumul ridică în acelaşi timp problema particularităţilor societăţilor plurale. În continuare, bazându-ne în întregime pe carte, vom identifica elementele-cheie în definirea societăţii plurale. La finalul acestei analize, ne propunem să discutăm despre o eventuală aplicare a definiţiei astfel stabilită pentru ţări şi regiuni absente din studiile lui Lijphart. Un exemplu îl reprezintă România. Articolul de faţă propune practic un exerciţiu de politică comparată. În opinia noastră, regiunile şi ţările, societăţile şi comunităţile locale deopotrivă, pot fi studiate cu ajutorul aceloraşi perspective teoretice, cu condiţia ca acestea să fie adaptate specificităţilor fiecărei unităţi de analiză. Comunităţile mixte sau multiculturale sunt, de fapt, micro-societăţi fracţionate, cu un anumit grad de fragmentare şi cu o anumită structură de clivaje. În consecinţă, acestea ar putea fi diferenţiate şi analizate cu ajutorul teoriei lijphartiene despre societăţile plurale. Este important totuşi ca în analiza comunităţilor mixte să se păstreze un semn de incongruenţă între comunităţile mixte care fac parte din societăţi plurale (profund divizate) şi cele care intră în compunerea societăţilor caracterizate de un grad de fragmentare mai puţin semnificativ. Rezultatele unei asemenea analize comparative trebuie să fie prezentate şi interpretate separat, pentru fiecare tip de societate studiat.

Principalele două criterii în definirea unei societăţi plurale derivă dintr-un text al lui Harry Eckstein⁵, preluate mai târziu şi de Lijphart. În primul rând, societatea trebuie să fie traversată de clivaje structurale (religioase, ideologice, lingvistice, regionale, culturale, rasiale sau etnice). În al doilea rând, trebuie ca aceste clivaje să prindă contur în spaţiul competiţiei politice. Acest lucru echivalează cu organizarea grupurilor omogene, delimitate de liniile care separă societatea în versanţi sociali opuşi doi câte doi, în jurul propriilor partide politice, grupuri de interes, mijloace de comunicare mass-media şi instituţii de învăţământ.

Un alt autor pe care Lijphart îl continuă este Gabriel A. Almond care a clasificat sistemele politice în funcţie de cultura politică şi de structura rolurilor⁶. Fără a relua prezentarea celor patru mari tipuri de sisteme (anglo-american, continental european, preindustrial şi totalitar), reamitim diferenţa dintre, pe de o parte, sistemele anglo-americane, caracterizate de o „cultură omogenă şi laică” şi de roluri „bine diferenţiate” şi, pe de altă parte, sistemele europene continentale, cu structuri multiple de roluri şi culturi politice fragmentate. In timp ce societăţile non-plurale (Marea Britanie şi Statele Unite) sunt asociate cu o cultură omogenă, în societăţile plurale coexistă mai multe subculturi, ceea ce, potrivit lui Almond, explică gradele diferite de stabilitate politică, mai ridicate în primul caz şi mai joase în cel de-al doilea exemplu.

Tipologia lui Gabriel Almond, combinată cu teoria clivajelor întretăiate a lui Seymour Martin Lipset şi cu cea a „apartenenţelor suprapuse” – formulată de teoreticienii grupurilor (Arthur F. Bentley⁷ şi David B. Truman⁸), iar, înainte de ei, lucru mai puţin cunoscut, de Elmer Eric Schattschneider⁹ – este esenţială pentru înţelegerea stabilităţii, instabilităţii politice¹⁰ şi pentru anticiparea conflictului între versanţii sociali opuşi. Pe scurt, teoriile despre stratificarea clivajelor şi apartenenţelor arată că indivizii care fac parte simultan din mai multe grupuri (organizate sau nu), sunt supuşi unor presiuni psihologice încrucişate, ceea ce îi predispune să adopte atitudini temperate. Atitudinile lor sunt în general mai puţin radicale decât cele ale indivizilor cu apartenenţe simple, la grupurile decupate de clivajele suprapuse ale unei societăţi. În 1942, Schattschneider arăta că impactul apartenenţei la grupuri este redus atunci când tendinţa apartenenţelor este de a fi cumulativă din punct de vedere politic. Mai mult, Lipset susţine că regimul democratic depinde de numărul „afilierilor încrucişate pertinente politic”¹¹. Lijphart împărtăşeşte şi el ideea conform căreia suprapunerea apartenenţelor favorizează dialogul şi medierea, influenţând pozitiv concertarea socială şi a puterii politice.

Arend Lijphart este unul dintre autorii care au încercat constant să atragă atenţia teoreticienilor asupra diversităţii etnice ca factor explicativ. El a combinat studiile de caz în sisteme comparative absolut inedite. Ţări din Lumea a Treia sunt aşezate alături de ţări occidentale. În viziunea autorului, o multitudine de diferenţe le separă dar, simultan, o serie de similitudini le apropie. Lijphart împrumută societăţilor plurale europene chiar şi „loialităţile primordiale” ale societăţilor africane şi asiatice observate de Clifford Geertz¹². El consideră că loialităţile africane de ordin lingvistic, religios, etnic şi regional nu sunt diferite de cele existente în societăţile plurale occidentale, caracterizate la rândul lor de diviziuni religioase, ideologice, lingvistice. Principiul este comun: în societăţile plurale, grupurile omogene, care au o subcultură comună, manifestă fiecare loialităţi primordiale specifice, ceea ce le separă cultural în ansamblul societăţii naţionale şi al unităţii politice.

În mod evident, grupurile, inegale şi cultural distincte, intră mai devreme sau mai târziu în competiţia pentru împărţirea puterii şi pentru afirmarea rolului dominant al unuia asupra celuilalt. La baza unei asemenea dispute se află ceea ce M. G. Smith a numit „necesitatea structurală de a domina”¹³. Aceasta este proprie societăţilor plurale în sânul cărora identităţile culturale produc diferenţierea mai clară a grupurilor şi negocierea pe cale politică a resurselor naţionale (umane, economice, sociale, culturale şi simbolice). Acest subiect se află în centrul studiilor consacrate clivajului centru-periferie, studii care evidenţiază importanţa implicaţiilor fragmentării sociale asupra organizării politice. Dacă principalii teoreticieni ai clivajelor (Stein Rokkan şi Seymour Martin Lipset¹⁴) au explicat originile politice şi impactul acestor profunde diviziuni sociale, Arend Lijphart a combinat teoriile de până la el, compunând astfel argumentele în favoarea consociaţionalismului- model dezvoltat întocmai pentru soluţionarea conflictului în societăţile plurale.

Fondat pe patru principii (marea coaliţie, veto-ul reciproc, proporţionalitatea şi autonomia segmentelor), democraţia consociaţională¹⁵ separă şi reuneşte în acelaşi timp grupurile omogene care alcătuiesc societatea plurală. Astfel, în timp ce autonomia intensifică caracterul plural al societăţii, marea coaliţie, veto-ul reciproc şi proporţionalitatea aduc împreună reprezentanţii grupurilor opuse pentru ca ei să guverneze în mod concertat. Adoptarea formulei federale, capabilă să crească gradul de autonomie al segmentelor, presupune dispunerea geografică a diferitelor grupuri de populaţie pe teritorii uşor de decupat în unităţi administrative. Formula federală este aplicabilă de asemenea ţărilor omogene, cu menţiunea că delimitarea unităţilor federale nu se face la întâmplare. Dacă în acest ultim caz fragmentarea este operată artificial şi îndeplineşte aici o funcţie pur administrativă, într-o societate plurală, acordarea autonomiei unităţilor federate se află la originea unui veritabil proces de restructurare socială, în urma căruia clivajele structurale vor coincide cu clivajele regionale. Cu alte cuvinte, efectul federalizării este de a diviza societatea plurală în segmente mai omogene şi, în acelaşi timp, mai autonome. Implicit, spaţiul politic se transformă. La alegeri, este de aşteptat, în primul rând, ca circumscripţiile administrative să îşi demonstreze de acum înainte unitatea opiniilor lor politice şi, în al doilea rând, ca un nou clivaj să devină manifest – clivajul comportamental¹⁶. Se va observa că progresiv „clivajele structurale tind să fie inflexibile şi nu permit fluctuaţii prea libere de voturi între partide”¹⁷.

Unităţile administrative într-o ţară omogenă şi cele ce formează structura unei societăţi plurale se diferenţiază printr-un element fundamental. În general, în primul caz, avem de-a face cu simple grupuri statistice. În schimb, în societăţile plurale, grupurile delimitate administrativ se diferenţiază între ele şi din punct de vedere al subculturilor. Numărul subculturilor nu este invariabil egal cu cel al unităţilor administrative. Lijphart însuşi atrage atenţia asupra unei asemenea erori, oferind exemplul Elveţiei, unde nu tuturor cantoanelor corespund subculturi specifice. Analogic, dacă am încerca să identificăm, de exemplu, subculturile româneşti, am constata probabil că ţara reuneşte culturi regionale, nu ale judeţelor. Este posibil ca în Franţa o anumită subcultură să corespundă chiar mai multor regiuni.

Bazându-se pe analiza a patru democraţii consociaţionale, Olanda, Elveţia, Belgia şi Austria, autorul observă că în societăţile plurale clivajele structurale se transformă gradual în clivaje ale sistemelor de partide. În cazul în care segmentele sociale diferă de la o regiune la alta, se formează „partidele segmentale”. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este cel al Belgiei, unde comunităţile flamandă şi francofonă şi-au creat treptat propriile formaţiuni politice. Acestea s-au desprins din corpul partidelor naţionale şi, în prezent, reprezintă în mod exclusiv interesele unei singure comunităţi lingvistice.

Nu este nimic extraordinar în faptul că diviziunile politice tind să se grefeze în manieră cât mai fidelă pe clivajele sociale. Consecinţele unei asemenea suprapuneri sunt accentuarea polarizării politice, şi, implicit, participarea liderilor tuturor grupurilor politic organizate în competiţia pentru putere. Peisajul se schimbă discret în cazul în care clivajele interne „corespund liniilor internaţionale de conflict” (religios sau etnic, de cele mai multe ori), apreciază Gerhard Lehmbruch¹⁸. Autorul german, cel care a formulat teoria consociativă pentru prima dată¹⁹, a observat că în istoria Belgiei afinităţile lingvistice – între Valonia şi Franţa şi, respectiv, între Flandra şi lumea germanică – au „accentuat clivajul lingvistic-regional”. În schimb, în Elveţia, efectele diviziunii lingvistice au fost mai puţin semnificative.

Observăm de asemenea că impactul suprapunerii clivajelor interne şi externe este perturbarea parcursului democraţiilor contemporane, fie că acestea se situează în estul sau vestul Europei. Avem la îndemână câteva exemple. Afinităţile lingvistice şi culturale dintre maghiarii din România şi Ungaria adâncesc clivajul centru-periferie²⁰. În Belgia, partidele gemene, chiar dacă nu se poziţionează pe poziţii conflictuale, sunt influenţate frecvent de politica olandeză, respectiv franceză. De exemplu, surse de inspiraţie pentru formulele propuse în Flandra şi Valonia pentru alegerea primarului în urmă cu câţiva ani au fost sistemele electorale olandez, respectiv, francez. Jean-Benoit Pilet arată că unul dintre efectele „clivajului lingvistic în dezbateri este acela că Flamanzii şi Francofonii au condus reflecţia cu culturi politice şi cu referenţi străini diferiţi”²¹.

În ceea ce priveşte structura clivajelor, Arend Lijphart apreciază că aceasta exercită funcţia de criteriu de diferenţiere a societăţilor plurale. „[...] numărul clivajelor şi gradul de fragmentare pe care îl determină, măsura în care diferitele clivaje se întretaie sau coincid, tipul şi intensităţile clivajelor, efectele contracarante ale loialităţilor decisive, şi, în cele din urmă, modul în care clivajele segmentale şi clivajele sistemelor de partide sunt legate între ele” sunt câteva dintre elementele necesare în vederea comparării structurilor sociale plurale²². Analizând cele patru democraţii consociaţionale occidentale, autorul observa în 1977 că principalele clivaje erau clasa şi cel de natură religioasă; în plus, în Belgia şi Elveţia, se adăuga un al treilea, lingvistic.

Lijphart utilizează indicele de fragmentare al lui Rae şi Taylor²³ pentru a examina structura clivajelor din aceste ţări. Reluăm mai jos calculul efectuat pentru cazul belgian. În 1947, ultimul recensământ lingvistic estima că 60,1% din populaţia Belgiei vorbea limba olandeză. Recensământul din 1961, cu toate că nu a mai repetat întrebarea legată de apartenenţa lingvistică, îl ajută pe autor să determine acest raport pe baza procentului populaţiei din fiecare regiune. Astfel, se ştia că populaţia Flandrei reprezenta 51,3% din populaţia Belgiei, a Valoniei 33,1% şi a capitalei bilingve 15,6%. Pentru că în jur de 80% din populaţia din Bruxelles erau vorbitori de limbă franceză, atunci procentul de vorbitori de olandeză din toată ţara era 54,4%, comparativ cu 45,6% francofoni. Calculat pe baza acestor cifre, indexul de fragmentare al Belgiei era 0,50.

Tabel 1.
Fragmentarea religioasă şi lingvistică în patru democraţii consociaţionale (1960)²⁴

Indicele de fragmentare (F) a fost calculat cu ajutorul formulei de mai jos. Notaţia pi reprezintă procentul indivizilor iar i grupul etnocultural. Acest index măsoară omogenitatea unei societăţi şi aproximează probabilitatea ca doi indivizi aleşi aleator să aparţină unor grupuri distincte²⁵.

Chiar dacă în Belgia există numai două grupuri lingvistice importante, indicele de fragmentare al acestei ţări este superior în raport cu cel al Elveţiei, unde numărul grupurilor este mai mare. Lijphart explică acest lucru prin faptul că procentele sunt mai echilibrate în Belgia. În Elveţia, în schimb, trei sferturi din populaţie este germanofonă. Omogene într-o proporţie de 98,7% şi, respectiv, de 99%, Austria şi Olanda prezintă indici de fragmentare foarte mici. In ceea ce priveşte indicii de fragmentare religioasă afişaţi în tabelul de mai jos, autorul nostru îi consideră ca fiind imprecişi pentru că nu spun nimic despre clivajul dintre credincioşii practicanţi şi cei nepracticanţi. Totuşi, Lijphart adoptă finalmente un clasament al celor patru ţări, realizat pe baza acestor indici compoziţi ai sociologului Marie R. Haug. Astfel, societatea elveţiană ar părea să fie cea mai fragmentată („pluralism extrem”), urmată de Belgia cu un „pluralism evident”. Olanda, mai puţin fragmentată, prezintă un „pluralism moderat” iar Austria un „pluralism neglijabil”²⁶.

Capitolul din Democraţia în societăţile plurale dedicat „clivajelor întretăiate” este fundamental pentru studiul impactului structurii clivajelor asupra identităţilor culturale şi, apoi, asupra comportamentelor politice. Lijphart scrie: „întretăierea poate avea consecinţe importante pentru intensitatea sentimentelor provocate de clivaje. Potrivit teoriei apartenenţelor întretăiate sau suprapuse [...], întretăierea determină presiuni încrucişate care înlesnesc atitudinile şi acţiunile moderate”²⁷. Mai departe, el explică importanţa intersecţiei cu clivajul socio-economic pentru toleranţa reciprocă a segmentelor. În schimb, tendinţa de a se suprapune a două clivaje, dintre care unul socio-economic, provoacă resentimentele unui grup faţă de altul.

Un nou tabel clasifică ţările în funcţie de unghiul format la intersecţia clivajelor. Unghiul variază de la 0° (coincidenţă perfectă a clivajelor) la 90° (întretăiere perfectă). Unghiul drept indică egalitate între, de exemplu, două grupuri religioase distincte care au acelaşi statut socio-economic. Unghiul se calculează folosind următoarea formulă²⁸. Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 2.

În Belgia, limba întretaie celelalte clivaje. Astăzi, flamanzii nu mai sunt asociaţi cu o clasă socială inferioară. Dimpotrivă. În plus, ei constituie grupul cel mai religios. În Elveţia, limba întretaie de asemenea religia şi clasa. În plus, trebuie remarcat faptul că atât pentru ţările în care clivajele se intersectează cât şi pentru cele în care diviziunile se suprapun, ceea ce face posibilă coaliţia grupurilor sunt „loialităţile decisive”, cum ar fi naţionalismul, ataşamentul la un ideal politic comun, etc. Această situaţie este de actualitate şi în prezent.

Tabel 2.
Clivaje întretăiate în patru democraţii consociaţionale (1960)²⁹

Tabelele 1 şi 2 nu sunt relevante pentru structura clivajelor în anii 2000. Un studiu nou, bazat pe datele celor mai recente recensăminte şi sondaje şi care să aplice aceleaşi formule ale lui Rae şi Taylor, ar permite o analiză comparată diacronică. Un asemenea demers ar furniza informaţiile necesare pentru categorizarea cazurilor de studiu în funcţie de structura clivajelor. Într-o comunitate mixtă, parte sau nu a unei societăţi plurale, comportamentul electoral al grupurilor omogene depinde foarte mult de gradul de întretăiere a clivajelor centru-periferie şi socio-economic. Cum majoritatea studiilor de sociologie electorală au fost făcute în societăţi omogene, variabilele ce sunt testate în mod obişnuit nu ar surprinde motivaţiile şi factorii comportamentului în societăţi eterogene.

Dacă probabilitatea ca unghiurile de întretăiere, calculate in 1977, să nu difere în mod esenţial de cele de astăzi este foarte mare, dimpotrivă, probabilitatea ca gradul de intersectare a clivajelor sistemelor de partid şi clivajelor structurale din societăţile contemporane să atingă niveluri superioare este mult mai mică. Aceasta, în primul rând, pentru că în perioada cercetărilor lijphartiene, configurarea sistemelor de partide era complet diferită şi, în al doilea rând, pentru că religia domina încă viaţa socială³⁰. În toate cele patru ţări, rezultatele au indicat „o relaţie foarte strânsă între preferinţa pentru un partid şi religie”³¹. Spre deosebire de catolicii practicanţi belgieni şi olandezi, care susţineau în mod obişnuit Partidul Catolic, atât calviniştii şi protestanţii olandezi cât şi laicii şi catolicii nepracticanţi aveau alte opţiuni electorale, conforme cu propriile lor puncte de vedere cu privire la religie. Dimpotrivă, apartenenţele lingvistice influenţau foarte puţin preferinţele electorale. In schimb, clasa constituia unul dintre factorii predictivi cei mai importanţi ai votului. „Aşadar, în general, clivajele sistemelor de partide tind să coincidă cu clivajul religios, să coincidă parţial şi să se întretaie parţial cu clivajul de clasă şi să se întretaie aproape perfect cu clivajul lingvistic”³².

Astăzi, o asemenea abordare nu poate să ne pară altfel decât perimată. Acest lucru este demonstrat de studiile recente în domeniu. Religia este departe de a mai fi cauza primordială a opiniilor şi atitudinilor politice, a încetat cu mult timp în urmă să joace rolul de arbitru. Cu toate acestea, este foarte probabil ca structura religioasă a populaţiilor – de altfel şi cea lingvistică – să nu se fi schimbat semnificativ din anii ‚60 şi până acum. Desigur, distanţa dintre credincioşii practicanţi şi cei nepracticanţi a devenit din ce în ce mai evidentă, fapt care se reflectă, printre altele, în felul în care chestionarele sociologice sunt concepute astăzi. Acestea includ o nouă dihotomie structurală între practicanţi şi nepracticanţi. Partidele au adoptat şi ele o poziţie conformă cu această schimbare structurală. În plus, dacă privim Belgia, observăm că diferenţele de limbă au fost treptat instituţionalizate şi încorporate în sistemul de partide, ceea ce susţine grosso modo ipoteza creşterii unghiului de întretăiere dintre diviziunile sociale şi clivajele sistemelor de partid.

În Belgia anilor ‚70, sistemul de partide şi diviziunile sociale formau trei modele distincte de întretăiere, modele pe care Lijphart le prezintă astfel: un clivaj instituţionalizat (religia), un clivaj semi-instituţionalizat (clasa) şi un clivaj ne-instituţionalizat (limba). Prin urmare, ţinându-se cont de preceptele teoriei apartenenţelor suprapuse, s-ar putea presupune că un singur clivaj instituţionalizat (religios) era capabil să alimenteze atitudini politice mai puţin moderate. Apartenenţele lingvistice nu orientau pe atunci alegătorul spre o opţiune politică sau alta.

Potrivit teoriilor apartenenţelor suprapuse, atitudinile temperate şi toleranţa reciprocă a grupurilor culturale sunt stimulate de contactele reciproce. În cartea sa Political Man, Lipset, convins de această teză, recomanda ca grupurile lingvistice şi religioase să nu fie clivate între ele, ci în interiorul lor³³. În opinia lui David Easton, nu „omogenizarea unui sistem fragmentat” este cea care creează armonia socială, ci contrariul³⁴. În această privinţă există puncte de vedere opuse. Polemica dintre cele două curente – primul al apartenenţelor suprapuse, celălalt al omogenităţii ca sursă a armoniei sociale – este soluţionată prin reconcilierea punctelor de vedere. Lijphart pare să le considere pe ambele valide. Pentru a demonstra că una nu o exclude pe cealaltă, autorul alege un text al lui Walker Connor, cu privire la situaţia din Statele Unite, acolo unde contactele reciproce au dus la „dizolvarea diferenţelor culturale regionale [...]. Totuşi, dacă avem de-a face nu cu variaţii minore ale aceleiaşi culturi, ci cu două culturi foarte diferite care se autodeosebesc, nu sunt contactele intensificate între cele două predispuse să-i aprofundeze rivalităţile?”³⁵, se întreabă Connor. Prin acest citat, Lijphart subliniază încă o dată faptul că indicele de fragmentare şi distanţa socială sunt oarecum determinante. În societăţile plurale, toleranţa interetnică nu rezultă invariabil din contactele reciproce între grupurile culturale, cu atât mai puţin cu cât acestea se autodefinesc prin distanţarea unora de celelalte şi, adăugăm noi, cu atât mai puţin cu cât sunt izolate geografic unele de altele. Toată această dezbatere cu privire la impactul pluralismului social şi al apartenenţelor suprapuse îl interesează pe Lijphart deoarece există o relaţie strânsă între structura clivajelor şi şansele de reuşită ale unei forme sau alta de organizare politică şi administrativă a teritoriului. Avem exemplul federalismului.

Am arătat mai devreme că micile comunităţi mixte sau eterogene se constituie similar unor societăţi plurale însă în miniatură. De altfel, Lijphart însuşi pare să acorde o atenţie deosebită diferenţei dintre structura societăţii naţionale şi cea a microsocietăţilor care rezultă din împărţirea administrativă a teritoriului. Comunităţilor infra-naţionale le corespund subculturi specifice. Dar care este modalitatea lui Lijphart de a compara cele două tipuri de structuri? Două elemente sunt folosite în acest proces: fragmentarea lui Rae şi Taylor şi un indicator de omogenitate („dimensiunea celui mai mare grup”³⁶), ambele calculate de două ori: la nivelul societăţii naţionale şi la acela al fiecărei subunităţi administrative (canton, land, etc.).

Dacă ne propunem să urmărim, de exemplu, rezultatele calculelor sale relative la fragmentarea lingvistică a Elveţiei şi a fiecăruia dintre cele 25 de cantoane (acum 26), aflăm că cele mai mari valori ale pluralismului sunt atinse de cantoanele Valais, Fribourg şi Graubünden. În Elveţia, indicatorul de omogenitate este calculat după împărţirea prealabilă a ţării în două grupuri lingvistice, majoritar (germanofon) şi minoritar. Nu se ţine seama de faptul că atât franceza (Vaud, Geneva, Valais, Neuchâtel şi Freiburg) cât şi italiana (Ticino) sunt limbi dominante în câteva cantoane. Confederaţia are patru limbi oficiale dar numai trei cantoane bilingve (Berna, Fribourg şi Valais) şi unul trilingv (Graubünden)³⁷. În Elveţia, împărţirea pe cantoane a dus la crearea de unităţi administrative mai omogene decât ansamblul naţional. În ceea ce priveşte regimul limbii în domeniul educaţiei, artelor şi culturii (politolingvistică), cantoanele sunt cele care au un număr mare de prerogative. Analizând structura clivajelor, Lijphart ajunge să se întrebe în final despre cauzele mişcării separatiste din cantonul Berna. În concepţia autorului, ceea ce explică izbucnirea unei asemenea mişcări în acest canton este coincidenţa clivajelor religios şi lingvistic. Aici, unghiul de întretăiere este inferior celor calculate la nivelul ţării sau al celorlalte cantoane. Prin urmare, Lijphart formulează un fel de lege experimentală³⁸ a cărei valabilitate este demonstrată prin verificare. Legea în cauză leagă indisolubil apartenenţele suprapuse şi toleranţa interetnică, întretăierea slabă a clivajelor şi conflictul. Aria aplicabilităţii acestei legi ar putea fi inimaginabil de mare (în soluţionarea conflictelor, minoritologie, sociologia grupurlor, sociologia intervenţiei, sociologia electorală, studiul partidelor politice, etc.).

Potrivit lui Lijphart, democraţia consociaţională nu este condiţionată doar de structura societăţii (omogenă sau plurală), ci şi de tradiţia de armonizare din rândul elitelor politice, de comportamentul politic al acestora. Democraţia consociaţională este un model normativ care refuză, deci, determinismul social. Autorul utilizează doi factori pentru a construi o tipologie a regimurilor democratice: democraţia depolitizată, democraţia consociaţională (în cazul în care comportamentul elitelor este coeziv într-o societate omogenă sau plurală), democraţia centripetă şi democraţia centrifugă (comportament antagonic al elitelor)³⁹. O multitudine de ţări din întreaga lume sunt contabilizate, apoi introduse în rubricile adecvate. În Europa de Nord-Vest, Norvegia, Finlanda, Danemarca şi Islanda prezintă trăsături similare. În primul rând, societăţile lor sunt omogene. Finlanda ar putea constitui o excepţie, prin faptul că are o mică minoritate suedeză. Continuând descrierea cazurilor nordice, un al doilea punct comun important este „sentimentul profund al comuniăţii”⁴⁰, punct care, de altfel, le situează în categoria democraţiilor centripete. La polul opus, a IV-a Republică Franceză reprezintă tipul centrifug, în principal din cauza fragmentării ideologice a elitelor şi a electoratului. Democraţia în Canada şi Israel este considerată ca fiind semi-consociaţională.

În clasificarea democraţiilor, Lijphart ţine cont, deci, de o serie de factori. Observaţiile sale cu privire la structura societăţilor ne ajută să evaluăm cazul românesc. Astfel, deoarece autorul pune sub un semn de întrebare statutul de societate plurală al Finlandei şi deoarece comparabilitatea acesteia cu România pare justă, este potrivit ca nici noi să nu situăm ţara noastră printre societăţile omogene. Ea ar putea fi semi-plurală sau non-plurală.

Prezentarea Canadei aminteşte, de asemenea, de cazul României. Quebec apare ca o pată de culoare pe harta clivajelor pentru că el reuneşte aproape întregul segment francofon catolic (30%) al Canadei. Provincia Quebec este caracterizată de suprapunerea a trei clivaje: lingvistic, religios şi regional. În opinia lui Lijphart, subcultura politică a Quebecului este mult mai evidentă decât cea a Canadei anglofone, aceasta din urmă fiind mai eterogenă din punct de vedere al religiei. În ceea ce priveşte paralela dintre Canada şi România, trebuie remarcat faptul că aceasta nu rezultă din cifre şi procente, ci, mai degrabă, din configurarea clivajelor. Procentul maghiarilor din România (6,6% în 2002) este cu mult mai mic decât cel al francofonilor din Canada. Ambele minorităţi sunt concentrate însă într-una din regiunile/ provinciile naţionale. În România, marea majoritate a maghiarilor locuiesc în trei judeţe din centrul ţării (Covasna, Harghita şi Mureş), într-o regiune pe care ei o numesc Ţinutul Secuiesc. În timp ce religia majorităţii populaţiei este ortodoxă, maghiari sunt fie catolici, fie protestanţi. Dat fiind faptul că diviziunile lingvistică, religioasă şi regională se suprapun în ambele cazuri, se poate vorbi despre o cultură „duală”⁴¹. În România, chestiunea diferenţelor culturale dintre regiuni este chiar foarte bine cunoscută, fapt dovedit de importanţa acordată în mod obişnuit identităţilor delimitate nu lingvistic, ci istoric. Este vorba aici despre influenţa moştenirilor culturale pe care cele trei principate -Transilvania, Ţara Românească (Valahia) şi Moldova – le conservă în prezent, la mult timp după eliberarea lor şi după căderea imperiilor care le-au invadat în trecut⁴².

În mod similar, înainte de a fi împărţit în două entităţi politice (1963), Cipru purta marca mai multor istorii. Ţara a fost împărţită între Ciprioţii ortodocşi, vorbitori de greacă şi influenţaţi cultural de Grecia, şi Ciprioţii musulmani, care vorbeau turcă şi se inspirau din modelul cultural al Turciei. În 1973, clivajul etnic era reflectat în mod clar de organizarea binară a societăţii (educaţie, asociaţii, sindicate, partide politice)⁴³. Ceea ce apropie destul de mult Ciprul anilor ‘70 de România este un element care pare să fie decupat din realitatea uneia dintre aceste ţări şi lipit alternativ realităţii celeilalte. Este vorba despre maniera în care minorităţile şi majorităţile îşi dispută grandoarea istorică. În publicaţiile în limba greacă, respectiv turcă, Ciprioţii revendică fie caracterul grec, fie caracterul turc al ţării. În celălalt caz, obiectul disputei apărute între români şi maghiari este întâietatea în Transilvania, dispută care, de-a lungul timpului, a dat naştere celor mai fanteziste teze istorice.

Nici un studiu bazat pe date cu privire la structura clivajelor în România nu a fost realizat până acum. Deocamdată, nu putem decât presupune natura conflictelor sociale şi stabili analogii teoretice între societăţile plurale şi comunităţile multiculturale româneşti. În cartea publicată în 1977, Democracy in Plural Societies, Lijphart a prezentat grosso modo societatea plurală ca pe o societate marcată de diviziuni sociale profunde. Însă nu natura acestor diviziuni (religioase, lingvistice, culturale, socio-economice şi/ sau ideologice), ci intensitatea lor în plan secundar este cea care dă societăţii caracterul plural. Nu toate societăţile plurale se aseamănă perfect. Acestea diferă, de exemplu, aşa cum a fost arătat în paragrafele anterioare, din punct de vedere al structurii clivajelor.

Dacă intensitatea clivajelor este importantă în definirea societăţii plurale, natura acestor diviziuni structurale este determinantă pentru înţelegerea diferitelor dinamici care caracterizează societatea în chestiune. Unul dintre autorii pe care Lijphart îl parafrează pentru a pune în evidenţă importanţa naturii diviziunilor este Brian Barry. Potrivit lui Barry, o distincţie fundamentală există între conflictul etnic şi conflictele de orice altă natură. În timp ce conflictele religioase şi cele de clasă sunt conflicte ale organizaţiilor, conflictul etnic este singurul care poate da naştere unui grup coerent în absenţa organizării. Spre deosebire de grupurile religioase şi socio-economice, grupurile lingvistice şi etnoculturale sunt preocupate nu numai de „modul în care ţara ar trebui să fie guvernată”, ci şi de întrebarea” dacă ţara chiar ar trebui să existe”⁴⁴. Fără a nega importanţa diviziunii etnice, Arend Lijphart consideră o asemenea concepţie ca fiind exagerată, atâta timp cât aceasta nu este corelată cu analiza altor aspecte, cum ar fi întretăierea clivajelor şi rolul negocierilor în plan politic.

Despre modelele democraţiei în societăţile plurale
În cartea publicată în 1999, Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in Thirty-Six Countries⁴⁵, Arend Lijphart continuă studiul democraţiei în societăţile plurale. Volumul din 1999 a fost completat ulterior de alte publicatii, cea mai recentă apărând în 2008⁴⁶. Cele patru societăţi plurale studiate în 1977 se regăsesc printre cele treizeci şi şase de studii de caz incluse în volumul din 1999. Alte observaţii cu privire la Belgia, Elveţia, Franţa, Canada, etc., completează tabloul societăţilor plurale prezentat în Democracy in Plural Societies. De data aceasta, autorul renunţă parţial la recomandările normative, pentru a se concentra în schimb pe analiza regimurilor democratice din ţări cu totul şi cu totul diferite. Prima sa convingere, căreia îi rămâne cu adevărat fidel de-a lungul anilor, este aceea că există o compatibilitate perfectă între consociaţionalism şi societăţile care sunt „puternic divizate de-a lungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale de comunicare»⁴⁷. În opinia sa, există de asemena o legătură evidentă între excluderea minorităţilor de la guvernare şi conflictul socio-politic⁴⁸. Potrivit lui Lijphart, Irlanda de Nord reprezintă un bun exemplu (fapt contestat de Bingham Powell⁴⁹) a ceea ce se poate întâmpla într-o societate plurală al cărei guvern nu include reprezentanţi ai minorităţilor. Acest lucru nu poate să conducă decât la dictatura majorităţii⁵⁰. Aici, Partidul Unionist, reprezentant al majorităţii protestante, a câştigat toate alegerile derulate din 1921 până în 1972. Nemulţunmirile catolicilor au declanşat în cele din urmă un război civil.

Modelul federal adoptat de Elveţia, Belgia şi Uniunea Europeană face din aceste entităţi politice unităţi de analiză comparabile. Organizarea lor instituţională este capabilă să pună în aplicare principiile consociaţionalismului. În actele lor legislative, există prevederi speciale cu privire la reprezentarea proporţională a grupurilor lingvistice. În Elveţia, o cutumă general răspândită prevede ca reprezentarea grupurilor lingvistice să fie direct proporţională cu mărimea lor. Această lege nescrisă se aplică în momentul formării guvernului. În Belgia, Constituţia federală solicită în mod expres ca instituţia Cabinetului să aibă o structură perfect binară (numărul miniştrilor flamanzi egal cu cel al miniştrilor francofoni); această normă funcţiona ca principiu formal înainte să fie constituţionalizată. Sistemele electorale din cele două ţări sunt proporţionale (RP)⁵¹. Atât în Elveţia cât şi în Belgia, „această multiplicitate a clivajelor se reflectă în caracterul multidimensional al sistemului lor de partide”⁵². Sistemul belgian a devenit „un sistem multipartit extrem” şi aceasta ca urmare a formării partidelor lingvistice (flamande şi francofone) în anii ’70. În prezent, un număr impresionant de partide reuşesc să depăşească pragul electoral şi, astfel, să acceadă la mandatele parlamentare. În 2003, zece partide au intrat în Camera Reprezentanţilor şi nouă în Senat. În 2007, cele două camere au mai primit fiecare câte un partid. Formaţiunile creştin-sociale reprezintă versantul catolic practicant, socialiştii şi liberalii îi reprezintă în general pe catolicii nepracticanţi. Clivajul de clasă îi separă pe socialişti de liberali. La nivel administrativ, Belgia şi Elveţia sunt ţări descentralizate, prima mai mult decât cea de-a doua. Cele 20 de cantoane şi cele 6 semi-cantoane din Elveţia îşi împart puterea executivă cu guvernul central. Modelul federal adoptat de Belgia în 1973 este acela al unei duble descentralizări (regionalizare şi comunitarizare). Astăzi, ţara are două regiuni unilingve (Flandra, Valonia), o regiune bilingvă (Bruxelles) şi trei comunităţi lingvistice oficial recunoscute (neerlandofonă, francofonă şi germanofonă).

Fiecare ţară a ales modelul democratic care i s-a părut cel mai potrivit. Modelele de democraţie ale celor treizeci şi şase de ţări se diferenţiază la fel ca şi societăţile care le-au adoptat. Lijphart propune trei criterii de diferenţiere a ţărilor: gradul de pluralism al societăţii, nivelul socio-economic şi mărimea populaţiei. Din momentul aplicării celor trei criterii, ţările nu mai pot fi tratate împreună. Primul criteriu, gradul de pluralism sau de fragmentare socială, este o variabilă care devine operaţională prin înlocuirea ei cu numărul şi dimensiunea relativă a grupurilor etnice care compun societatea⁵³. Lijphart consideră acest tip de operaţionalizare ca fiind insuficient. În acest fel se pot face numai diferenţieri simpliste între, de exemplu, o societate compusă din două segmente etnice şi alta formată din mai multe (implicit mai fragmentată), între o societate în care un grup etnic reprezintă o minoritate foarte mică şi o alta mai divizată decât precedenta (unde este dificilă identificarea unei majorităţi). Ori, cum autorul menţionează în volumul lui din 1977, nu numai clivajul etnic este important pentru înţelegerea unei societăţi. Analiza unei serii întregi de diviziuni şi a întretăierii liniilor de diviziune sunt la fel de importante⁵⁴.

În ceea ce priveşte sistemul de partide, Lijphart pare să sugereze că acesta trebuie să traducă cât mai fidel structura clivajelor sociale. Dacă mai multe clivaje sunt percutante în societate, atunci ele trebuie să fie astfel şi la nivelul reprezentării politice. În caz contrar, probabilitatea ca interesele versanţilor nereprezentaţi să fie marginalizate este foarte mare. Pornind de la această ipoteză şi ţinând cont de incompatibilitatea programatică a intereselor segmentelor sociale opuse, este de aşteptat ca structura clivajelor să fie cu atât mai fidel transpusă în sistemul de partide cu cât coeficientul de corelare între numărul de partide şi dimensiunile tematice⁵⁵ este mai mare.

La finalul volumului din 1999, Lijphart a construit o „hartă conceptuală bidimensională” a democraţiei, utilizând zece variabile. Cele două dimensiuni principale avute în vedere, „federal-unitar” şi „executiv-partide”, subordonează cele zece variabile (5+5). Pe această hartă, Belgia, de exemplu, apare ca fiind profund consociaţională pe dimensiunea executiv-partide⁵⁶. Autorul nu se bazează exclusiv pe analiza structurilor. El se poziţionează împotriva viziunii deterministe şi pune în evidenţă forţa factorului cultural în general şi, mai presus de toate, a potenţialului de activare prezent în orice interacţiune dintre structuri şi culturi. Un paragraf din Cultura Civică îndeplineşte funcţia de concluzie a autorului: fenomenele structurale şi culturale sunt „variabile într-un sistem complex, multidirecţional, de cauzalităţi”⁵⁷. În consecinţă, cultura politică a unei ţări este unul dintre factorii determinanţi pentru parcursul democraţiei. Democraţia consociaţională într-o societate omogenă sau eterogenă nu se poate menţine în absenţa unei pârghii culturale care să o susţină în acest sens. Faptul că Belgia nu are o astfel de cultură explică, în viziunea lui Lijphart, întrebările legate de o eventuală sciziune. Cultură consensuală versus cultură conflictuală – iată o nouă variabilă dihotomică importantă în studiul societăţilor multiculturale, o nouă pistă de cercetare pe care Lijphart o aduce în atenţia cercetătorilor!

Alţi autori despre pluralism şi culturi societale. O genealogie a ideilor care nu încep la Lijphart

O dezbatere despre pluralism în tradiţia gândirii politice occidentale. Kenneth McRae şi studiul genealogic al conceptului
Am arătat mai sus că studiul valorilor culturale este util în înţelegerea relaţiilor societale, interacţiunilor intergrupale şi atitudinilor în general. Un asemenea studiu se realizează cu ajutorul variabilelor măsurate prin sondaj sociologic. Rezultatele obţinute vor indica fie un model cultural conflictual, fie unul consensual. Identificarea tipului de cultură politică reprezintă o etapă premergătoare analizei regimurilor, instituţiilor şi claselor politice. Cultura politică nu apare ex nihilo, ea este rezultatul unui întreg parcurs istoric şi al circulaţiei ideilor de la o epocă la alta, aşa cum o arată în una din scrierile sale Kenneth McRae. Este vorba despre un articol care analizează conceptul de pluralism societal şi cultural în istoria occidentală a ideilor⁵⁸. Autorul, alcătuind un veritabil cadru teoretic filosofic, evidenţiază varietatea sensurilor atribuite de-a lungul vremii diversităţii umane în tradiţia occidentală a gândirii politice. McRae se întreabă în 1979 dacă pattern-ul cultural occidental este în mod tradiţional etnocentric sau, dimpotrivă, pluralist.

Pentru a afla răspunsul, McRae încearcă să stabilească genealogia conceptului de „diversitate”- concept care apare mai întâi în scrierile lui Aristotel şi în cele ale Stoicilor. Pasajele care se referă la diversitatea umană sunt examinate cu atenţie. Un prim pasaj aparţine lui Aristotel, cel care făcea distincţia dintre greci şi barbari, distincţie cu caracter etnocentric evident. În fapt, întregul proces de difuzare a limbii greceşti, proces care a început cu cuceririle lui Alexandru, a fost animat de etnocentrism. Distincţiile dintre culturile care trebuiau a fi difuzate şi cele care trebuiau a fi „colonizate” au existat dintotdeauna. Procesul de „colonizare culturală” a fost împlinit în cele mai multe cazuri prin mijloace extrem de violente, precum războaiele culturale. Nici Biserica nu a rămas departe de scena acestor dispute, a încercat şi ea să îşi exporte religia, să-şi propage principiile teologice dincolo de teritoriului şi autoritatea Statului. Ferocitatea luptelor religioase (a Contra-reformei, de exemplu) a dovedit că Biserica devenise noul inamic al libertăţilor individuale. Impostura sa a fost constant dezaprobată dar actele ei de teroare s-au perpetuat în ciuda tuturor mişcărilor ori curentelor care au promovat toleranţa. John Locke este unul dintre ambasadorii toleranţei şi ai diversităţii religioase. Incepând cu 1689, autorul publică celebrele Letters on Toleration. Demersul lui Locke nu este izolat. Scrierile liberale se multiplică fabulos în această perioadă.

În filosofia politică, numeroase alte nume celebre pot fi amintite pentru stabilirea genealogiei conceptului. Sunt autori care, cu toate că nu au analizat tema diversităţii umane în mod sistematic, au articulat puncte de vedere coerente, interesante pentru noi astăzi. Nu toţi filosofii secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea au adoptat o viziune liberală cu privire la această chestiune. Ceea ce este important însă, diferitele interpretări pe care aceştia le-au dat pluralismului, mai mult sau mai puţin decontractate, se află acum la temelia teoriilor moderne. Teoria lui Hobbes, de exemplu, a rămas influentă până în sec. al XVIII-lea. Hobbes a construit un model mecanic al comportamentului uman, convins fiind de faptul că toate caracteristicile oamenilor pot fi reduse la un număr fix de pasiuni (nosce teipsum⁵⁹). Modelul lui nega practic diversitatea umană. Machiavelli a adoptat un model doar parţial mecanic pentru explicarea comportamentul uman. Ca şi Hobbes, el a constatat că oamenii sunt conduşi de pasiuni şi motivaţii asemănătoare. A mers totuşi mai departe de această observaţie, până la a descoperi faptul că naţiunile au fiecare vicii şi virtuţi specifice; aceste particularităţi erau puse în relaţie cu diferitele modele educaţionale. Bodin a adus noi explicaţii acestui fenomen: una implică ordinea divină, cealaltă arată influenţa climei şi a geografiei asupra caracterelor oamenilor⁶⁰. Două secole mai târziu, pentru a explica diferenţele dintre regiuni şi naţiuni, Montesquieu a corelat factorii geografici, sociologici şi politici. Argumentele lui Bodin şi Montesquieu, prin faptul că pot fi puse în relaţie directă cu perspectiva teoretică dezvoltată cu două secole mai târziu de reprezentanţii Şcolii Franceze (André Siegfried, Paul Bois, etc.), sunt absolut remarcabile.

Bogăţia ideilor de filosofie politică face ca istoria acestora să fie imposibil de rezumat în câteva pagini. Există fără îndoială o miriadă de idei filosofice despre diversitatea umană. Pluralismul societal şi politic ar putea face obiectul mai multor teze. În acest studiu, ne-am limitat la câteva fragmente de filosofie occidentală despre existenţa şi percepţia Celuilalt în societate. Chestiunile legate de alteritate şi pluralism apar în contexte cu totul şi cu totul diferite şi sunt abordate din unghiuri adesea contrare. Machiavelli nu a făcut altceva decât să observe un element al culturii politice, Bodin şi Montesquieu au articulat o averitabilă explicaţie ştiinţifică. Acesta este punctul de vedere al lui McRae. Cu siguranţă, acest concept a fost accentuat diferit de la un secol la altul. În secolul al XVII-lea, al liberalismului individualist, accentul a fost pus pe libertăţile individuale, pe afirmarea individului şi a unicităţii lui. În secolul al XVIII-lea, al naţionalismului, accentul a fost mutat pe dreptul popoarelor, al naţiunilor, al comunităţilor, naţionalităţilor sau minorităţilor de a se autoguverna. (Jean Jacques Rousseau, Edmund Burke, etc.)

Subiectul este foarte vast. Cu toate acestea, Kenneth McRae a reuşit să distingă trei tipuri de răspunsuri date diversităţii culturale de-a lungul timpului istoric. Primul este răspunsul etnocentric, cel de-al doilea neagă importanţa diversităţii iar cel din urmă recunoaşte importanţa diversităţii – în speţă a celei fizice, mai puţin a celei de natură culturală. In mod evident, cele trei răspunsuri sunt uşor de decupat din succesiunea ideilor prezentate mai sus. Se observă că tradiţia gândirii politice occidentale nu este caracterizată de uniformitate. Un studiu privind tradiţia gândirii politice orientale ar ajunge probabil la o concluzie similară. Există totuşi unele elemente din cultura politică occidentală, din cea orientală de asemenea, care sunt mai percutante decât altele în procesul de formare a comportamentelor şi concepţiilor contemporanilor noştri.

Este de remarcat faptul că termenul de „pluralism” este utilizat în mai multe domenii ale ştiinţelor sociale. În 1979, McRae identifica trei. În primul rând, Harold Laski a folosit termenul în studiul asociaţiilor voluntare. Potrivit lui Laski, individul manifestă loialităţi plurale, faţă de Stat şi de asociaţii. Într-un al doilea rând, termenul a fost folosit în teoria americană a grupurilor de interese. Teoreticienii grupurilor, Arthur. F. Bentley, David Truman, Robert Dahl, au evidenţiat faptul că apartenenţa la mai multe grupuri de interese presupune formarea de presiuni multiple asupra individului, având rol mediator. În al trilea rând, conceptul de „pluralism” a fost utilizat în literatura societăţilor coloniale. John S. Furnivall, Pierre van den Berghe şi alţi autori au acordat o atenţie deosebită structurii comunităţilor etnice. In contrast cu celelalte două utilizări ale termenului, de data aceasta ne referim expressis verbis la pluralismul societal şi cultural. Acest din urmă sens a fost preluat de aşa-numita „Consiciational School”, reprezentată de Arend Lijphart, Gerhard Lehmbruch, Hans Daalder⁶¹.

Pluralismul şi culturile politice în societăţile analizate de Almond şi Verba
În ştiinţele sociale, cercetările realizate la nivel macro nu sunt întotdeauna concludente pentru modul de funcţionare a instituţiilor şi democraţiei. Societatea are o structură binară, ea este compusă din două elemente fundamentale: structura propriu-zisă şi o cultură specifică. De aceea, pentru obţinerea de rezultate concludente, studiul instituţiilor şi al sistemelor de partide trebuie corelat cu studiul valorilor şi al atitudinilor politice în general. Ce ar aduce nou studiul clivajelor dacă cercetătorul s-ar limita la includerea datelor statistice în tabele? Care ar fi utilitatea indicilor obţinuţi exclusiv prin metode cantitative pentru înţelegerea culturilor democratice?

În cercetarea din ştiinţele sociale, pentru explicarea excepţiilor (atitudini atipice, evoluţii sociale şi politice neaşteptate), se porneşte în general de la ideal-tipuri Mai întâi, trebuie să fie înţelese tendinţele generale, pentru ca mai apoi să poată fi identificate caracteristicile cazurilor atipice şi explicate consecinţele acestora. Puterea tendinţelor poate scădea sau creşte odată cu trecerea timpului, în funcţie de o serie de factori care acţionează asupra lor. Cauzele acestor variaţii şi situaţia observată la începutul primelor cercetări asupra unui obiect, sunt studiate împreună. În continuare, construim un exemplu: Almond şi Verba demonstrau în 1963 în The Civic Culture că „modelele de apartenenţă sunt diferite de la o ţară la alta. De exemplu, în ţările europene catolice, modelul tinde să fie cumulativ din punct de vedere ideologic. Apartenenţele la familie, la biserică, la grupuri de interese şi apartenenţa la partidele politice tind să coincidă cu privire la caracteristicile ideologice şi politice şi să se consolideze reciproc în ceea ce priveşte efectele asupra opiniei publice. Pe de altă parte, în Statele Unite şi Marea Britanie, modelul apartenenţelor suprapuse pare să fie mai puţin frecvent”⁶². Înainte ca această ipoteză să fie verificată în prezent, este necesară cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei în timp a acestor societăţi.

Vom lăsa deocamdată deoparte chestiunile referitoare la structura societăţii, pentru a combina o serie de date despre cultura politică, date furnizate de volumul publicat in ‚63 de Almond şi Verba. O parte din aceste date sunt necesare în proiectarea cercetărilor dedicate astăzi societăţilor analizate în ‚63. Cu ele putem practic completa fişele de prezentare ale ţărilor pe care dorim să le studiem. O altă parte a informaţiilor, fără relevanţă directă pentru studiile mai noi, sau pur şi simplu inactuale, ne pot servi ca model în crearea sistemelor de variabile, aceste variabile fiind utile în delimitarea seturilor de valori culturale ale societăţilor examinate. Importanţa acestor valori derivă, în primul rând, din faptul că ele se formează printr-un proces continuu de socializare, sub influenţa directă a particularităţilor societăţii în chestiune. În cazul în care societatea/ comunitatea este mixtă sau pluriculturală, atunci socializarea se face în mod firesc prin intermediul agenţilor care aparţin grupurilor cultural distincte (familie, biserică, şcoală, uniuni sindicale, întreprinderi, asociaţii, partide politice, mass-media). În regiunile multietnice, o bună parte a familiilor sunt mixte, şcolile sunt frecventate de copii cu limbi materne diferite şi aşa mai departe. Pe de altă parte, importanţa studiului valorilor este dată de impactul lor direct asupra atitudinilor politice.

Este cunoscut faptul că atitudinile, cunoştinţele, sentimentele şi evaluările populaţiei vizavi de sistemul politic se reflectă în cultura politică. Din suma atitudinilor preponderent democratice rezultă o cultură politică democratică sau „civică”, aşa cum o numesc Almond şi Verba. Nici o cultură civică nu este pură, pentru că nu toţi indivizii au aceleaşi abordări ale politicului. În ce constă mai precis atitudinea democratică? În studiile sale despre cultura şi psihologia democraţiei, Harold Lasswell a inventariat o serie de trăsături generale de personalitate ale democratului⁶³. Astfel, în primul rând, democratul are un „ego” deschis, este călduros şi are o atitudine inclusivă faţă de ceilalţi. În al doilea rând, el are capacitatea de a împărtăşi valorile lui cu ceilalţi. În al treilea rând, se orientează după mai multe valori, şi nu după una singură. În al patrulea rând, el are încredere în oamenii din jurul lui, fiind mai degrabă încrezător decât anxios.

În proiectarea sondajelor electorale, se ţine seama de asemenea de trăsăturile de profil ale alegătorului. Aceste anchete ne permit să corelăm votul cu opiniile despre un set de obiecte politice. În consecinţă, cultura politică poate fi analizată în două etape şi în raport cu două criterii. Este interesant de observat, în primul rând, dacă o cultura politică, a unei societăţi/comunităţi date, este consensuală ori conflictuală (criteriul toleranţei în relaţiile intracomunitare) şi, pe de altă parte, dacă pattern-ul cultural observat este parohial, dependent sau participativ⁶⁴ (criteriul valorilor democratice).

Orientarea politică (a individului în raport cu obiectele politice) este un proces care implică mai multe etape: „orientare cognitivă”, „orientare emoţională” şi „orientare evaluativă”⁶⁵. Între opţiunea electorală, pe de o parte, şi opinii, evaluări, valori culturale, caracterul şi modul de viaţă al individului (nivelul micropolitic), pe de altă parte, există o relaţie foarte strânsă. Această idee a fost accentuată de Almond şi Verba. Autorii au arătat că liantul dintre micro- şi macropolitic este însăşi cultura politică. Cum atitudinile politice rezultă de facto din motivaţii personale, ele stau la baza funcţionării instituţiilor şi, implicit, la baza macropoliticului.

Pe măsură ce descriu parcursul motivaţiilor până la transpunerea lor în atitudini, Almond şi Verba evidenţiază din ce în ce mai clar rolul fluxului afectiv, cel care străbate calea de la comunitate până la corpul politic⁶⁶. Cultura afectivă, ne explică cei doi, circulă între structurile primare ale comunităţii (familie, vecini, prieteni, colegi de serviciu, grupuri religioase, etc.) şi structurile secundare (sistemul politic). Cu toate că autorii se referă aici doar la politica de recrutare, similitudinea cu alegerile – „marele act al participării masei la o demonstraţie”⁶⁷- este semnificativă. Clişeele sau stereotipurile, sentimentele, aspiraţiile, preferinţele şi impulsurile care se manifestă în spaţiul intim al individului îl însoţesc pe acesta şi în cabina de vot.

Ancheta americană utilizată de Almond şi Verba, axată în principal pe chestiunea entuziasmului intervievaţilor în vederea participării la alegeri, nu a sondat şi relaţia dintre afecte şi forma de participare, dintre afectele resimţite în comunitate şi votul individual. În cercetările lor, autorii au privilegiat relaţia dintre variabilele psihologice şi sociale, pe de o parte, şi atitudinile politice, pe de altă parte, abordând însă doar tangenţial comportamentul electoral. Cu toate acestea, o serie de probleme care le-au reţinut atenţia se aplică ipso facto comportamentului electoral. Printre altele, rolul socializării politice. Cele trei „legi” ale socializării care au ghidat cercetarea lui Almond şi Verba – şi care au fost extrase din scrieri aparţinând lui Edward A. Shils, Harold D. Lasswell, Herbert H. Hyman sau James Coleman, etc. – sunt următoarele: Experienţele de socializare cele mai semnificative, care afectează comportamentele politice, au loc în primele etape ale vieţii (1). Ele nu sunt experienţe politice stricto sensu însă consecinţele lor politice sunt latente (2). Procesul de socializare este unidirecţional, în sensul în care experienţele fundamentale, trăite la nivelul structurilor primare ele societăţii influenţează structurile secundare (şi nu invers)⁶⁸ (3). Principala concluzie a anchetei autorilor noştri este că indivizii care au avut oportunitatea de a participa activ şi de a colabora în procesul de luare a deciziilor în cadrul familiei sau al altor grupuri primare sunt, în general, mai încrezători în ei înşişi şi se consideră mai pregătiţi să influenţeze puterea politică⁶⁹.

Una dintre ideile directoare, pe care Almond şi Verba le-au evidenţiat în studiile lor, este importanţa uniformităţii culturii politice pentru stabilitatea regimului. Culturile politice divergente nu pot să coabiteze pe termen lung sub imperiul legii unui singur Stat ori a unui singur sistem politic. Este dificil de imaginat un sistem unitar care să corespundă voinţei grupurilor aflate în conflict. Comunitatea politică supravieţuieşte atâta timp cât există un acord al grupurilor care formează societatea pluriculturală în ceea ce priveşte aspectele cruciale legate de reprezentare şi guvernare. Susţinând acestea, autorii re-afirmă practic rolul culturilor şi al tradiţiilor de armonizare în relaţiile dintre elitele politice – idei pe care le regăsim şi în opera lui Arend Lijphart.

Critici şi concluzii

Articolul nostru a încercat să prezinte în mod judicios liniile directoare care traversează opera lui Arend Lijphart despre societăţile plurale, fără a dezvolta însă exhaustiv referinţele autorului la democraţie. Dezbaterea cu privire la consociaţionalism este una separată. În timp ce aceasta a provocat reacţia unui important număr de oameni de ştiinţă (Jürg Steiner, Bingham Powell, Maureen Covell, etc.)⁷⁰, publicarea de cicluri întregi de articole critice, partea dedicată expressis verbis societăţilor plurale nu este atât de controversată. Criticile care i-au fost aduse se referă în bună parte la conceptele utilizate, la definiţii şi termeni. Cele mai multe i-au fost adresate lui Lijphart de către Steiner.

„Dialogul” purtat de Lijphat şi Steiner aduce noi amendamente formulărilor şi explicaţiilor iniţiale, amendamente care ne ajută să înţelegem mai bine conceptele şi concepţiile lui Lijphart. Acuzaţiile care i-au fost aduse l-au obligat pe autorul Democraţiei în societăţile plurale să clarifice şi să rafineze un set de definiţii şi categorizări. Probabil una dintre cele mai importante critici adresate de Jürg Steiner⁷¹ şi, înainte, de Hans Daalder, a fost aceea că a fost confundată diversitatea culturală cu segmentarea subculturală, că au fost folosite doar variabile demografice în analiza atitudinilor. Însă atributele culturale nu corespund neapărat atributelor atitudinale. Ele sunt pur şi simplu indicatori ai diversităţii culturale. Or, Lijphart urmăreşte în primul rând să analizeze nu diversitatea, ci segmentările subculturale. Mai mult, în opinia lui Steiner, conceptul de societate plurală, aşa cum Lijphart îl defineşte, este ambiguu, deoarece poate fi folosit pentru ţări divizate lingvistic (Belgia) şi, la fel de bine, pentru cele fragmentate rasial (Statele Unite ale Americii). Răspunsul lui Lijphart rezumă şi conclude reflecţia sa. În primul rând, el susţine că acele caracteristici demografice care indică tipul şi gradul de fragmentare reprezintă doar primele două criterii în definiţia societăţii plurale; într-o societate plurală, diferitele segmente pot fi identificate cu precizie (1) şi, la fel, şi dimensiunea lor (2).Ultimele două criterii sunt cele care disting societăţile plurale de cele care sunt pur şi simplu diverse ori pluriculturale. Este vorba, pe de o parte, de corespondenţa perfectă dintre diviziunile segmentale şi diviziunile ce separă organizaţiile sociale, economice şi politice (3) şi, pe de altă parte, despre caracterul de „recensământ segmental” pe care alegerile îl au în acest tip de societăţi; aici, electorii nu fac altceva decât să îşi confirme loialităţile şi ataşamentele la partidele politice care reprezintă segmentele sociale din care ei provin (4). Acest al patrulea criteriu nu indică diversitatea culturală, ci pe cea socială, deci pluralismul social⁷². Deoarece tipologia societăţilor fragmentate poate fi inutil extinsă iar termenii pot fi inutil încărcaţi semantic, Lijphart preferă termenii mai scurţi şi mai sintetici, de pildă „omogen” versus „plural”. Diferenţierile apar doar în analiza tipurilor de pluralism, prin calcularea indicelui de fragmentare şi prin luarea în considerare a naturii diversităţii (lingvistică, religioasă, ideologică, etc.). În această ordine de idei, am considerat necesar să specificăm în titlul acestui articol faptul că studiul nostru s-a limitat la referinţele autorului despre pluralism cultural. În scopul de a oferi un cadru teoretic mai larg, am inclus în dezbaterea privind pluralismul cultural alte perspective despre diversitate.

Apartenenţa la o comunitate lingvistică sau etnoculturală este unul dintre factorii determinanţi ai atitudinilor şi opiniilor, un factor care, ca şi clasa, vârsta, sexul, nivelul de şcolarizare, corespunde unei variabile sociodemografice puternice. Cu toate acestea, variabila a fost rar corelată cu votul minorităţilor etnoculturale. Faptul că aceste grupuri istorice sunt aproape în totalitate ignorate în sociologia electorală ar putea fi explicat de convingerea general răspândită că votul în comunităţile mixte este un vot de bloc, fondat invariabil pe clivaj etnolingvistic, determinat de sentimentul de solidaritate etnică. Excepţiile sunt explicate prin intermediul unor anachete de tip jurnalistic, anchete care lipsesc factorul „apartenenţă etnolingvistică” de relevanţă teoretică. Cele câteva studii ştiinţifice deschise în această direcţie s-au limitat la a asocia factorului „apartenenţă” modelul corespunzător de cultură politică. Corelaţiile cu votul nu au fost făcute şi, în consecinţă, o cercetare de pionierat pe comportament electoral în comunităţile mixte riscă să se confrunte cu dificultăţi reale, în principal legate de absenţa datelor despre structura comunităţilor/ circumscripţiilor mixte.

Într-un articol de sociologie electorală publicat în 1979⁷³, un articol despre determinanţii votului în patru ţări (Belgia, Canada, Africa de Sud şi Elveţia), Arend Lijphart a arătat, contrar opiniei generale potrivit căreia clasa este factorul dominant, că alţi doi factori, în speţă religia şi limba, îl descalifică pe primul în societăţile caracterizate de o multitudine de clivaje. În ciuda acestui lucru, limba şi politicul au făcut de puţine ori obiectul comun al cercetărilor de ştiinţă politică întreprinse după ’79. A fost frecvent analizată influenţa politicului asupra regimului limbii (politolingvistică) dar nu şi influenţa inversă. În societăţile cultural plurale, identităţile lingvistice, subculturile grupurilor sau cele regionale sunt factori determinanţi în formarea opiniilor şi comportamentelor. Considerat fundamental de reprezentanţii filosofiei politice clasice (Aristotel, Locke, Machiavelli, Montesquieu, Bodin, etc.), care au reflectat la diversitatea etnoculturală în general, la diferenţele dintre popoare şi, mai târziu, dintre naţiuni, factorul în chestiune a devenit în zilele noastre un subiect demodat în cercetarea de antropologie, sociologie şi ştiinţe politice. Acest fapt poate fi demonstrat de numărul mic de reuniuni ştiinţifice, centre de cercetare şi publicaţii consacrate acestei tematici. Există ţări unde subiectul este practic inexistent, aşa cum există altele unde a făcut deja carieră (Canada). Cu toate acestea, fundamentele teoretice, încă incomplete, rămân şi astăzi disipate la frontierele dintre diferitele ştiinţe sociale.

Printre autorii celebri care au abordat chestiunea diversităţii culturale se află şi Max Weber, marele sociolog german, cel care a teoretizat pentru prima oară problema diferenţelor culturale şi etnice, explicând naşterea communalizării- fenomen care nu depinde exclusiv de apartenenţa obiectivă la un grup, ci şi de sentimentele de apartenenţă subiectivă. „C’est seulement avec l’apparition d’oppositions conscientes à des tiers que se produit chez ceux qui parlent une langue commune une situation analogue, un sentiment de communauté et des sociations dont le fondement conscient d’existence alors est la communauté de langue»⁷⁴. Influenţa apartenenţei subiective la o comunitate culturală asupra opiniilor şi comportamentelor este decisivă, fapt demonstrat de studiile care au examinat relaţia dintre clivajele verticale, adică cele bazate pe criterii culturale ori ascriptive (religie, limbă, etnie, memorie socială, etc.)⁷⁵, şi acţiunea socială. În cartea publicată în 1999, Mattei Dogan, sociolog şi politolog de origine română, arăta că diviziunea lingvistică este singura care nu a suferit modificări substanţiale în timp datorită profunzimii ei inerente. „Singurul clivaj care a persistat de-a lungul întregii perioade este cel lingvistic. Harta lingvistică a Europei în anii ‚90 reflectă harta anilor 1900, în ciuda mobilităţii geografice sporite (cu puţine excepţii acolo unde populaţia a fost dezrădăcinată în Europa Centrală şi de Est). Această persistenţă îşi găseşte încă o explicaţie nu în rădăcinile istorice, ci mai degrabă în limitele neuropsihologice în învăţarea unei limbi noi după pubertate, din cauza lateralizării timpurii a creierului. Procesul de socializare are aici o bază genetică. Limbajul şi teritoriul sunt variabilele cele mai intime în clivajele electorale din Belgia, Elveţia, Canada, ex-Iugoslavia, cea mai mare parte a Europei de Est şi fosta Uniune Sovietică.”⁷⁶ Acest punct de vedere al lui Dogan, împărtăşit şi de Weber, Almond, Connor, Lijphart, etc., evidenţiează consistenţa şi rolul structural crucial jucat de acest factor cu caracter obiectiv şi subiectiv totodată- apartenenţa lingvistcă/ etnoculturală.

ANDREEA ZAMFIRA - Cercetător ştiinţific (contract de studii doctorale). Centre d’Étude de la Vie Politique (CEVIPOL), Université Libre de Bruxelles (ULB).

 sus