Semn de întrebare

Un traseu cultural şi o direcţie de cercetare
pentru o abordare modernă a noilor realităţi privind migraţia
Interviu cu Stefano Rolando realizat de Aurora Martin
 

1. Ce semnificaţii acordaţi dezbaterii publice asupra proceselor migratorii în Italia?

2. Care sunt subiecţii instituţionali mai receptivi la această problematică?

3. Care sunt interlocutorii mai implicaţi în acest domeniu, din rândul societăţii civile?

4. Cum evoluează atitudinea mass media în Italia, în ceea ce priveşte tema migraţiilor?

5. A doua conferinţă naţională despre migraţie este convocată la sfârşitul lunii septembrie la Milano. Care sunt temele conferinţei? Ce anume credeţi că se va rezolva?

6. Aş vrea să informez publicul cititor că la Universitatea la care activaţi (IULM, Milano) aţi iniţiat un Observator al relaţiilor dintre Italia şi România. Ce linie de activitate urmăreşte această structură?

7. Care este părerea dvs despre tendinţa actuală a comunităţii româneşti imigrate în Italia?

8. Ce anume a rămas în memoria Italiei (şi cum anume este cultivat acest lucru) referitor la marea mişcare de migraţie a aceleiaşi Italii, în special între 1800 şi 1900?

Stefano Rolando - a fost director general de comunicare pentru Preşedinţia Consiliului de Miniştri, timp de 10 ani, după care, alţi 10 ani a condus mai întâi sistemul regional, apoi Rai-Radiotelevisione italiana şi Olivetti), este profesor doctor în Teorii şi tehnici ale comunicării publice şi prorector la Universitatea IULM din Milano, unde se ocupă de sfera relaţiilor instituţionale, secretar general al Fundaţiei pentru cercetare şi formare. Este membru al Comitetului Ştiinţific al UNESCO şi, pentru con-tribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor culturale dintre Italia şi România, i s-a acordat medalia de merit din partea guvernului României.

Născut la Milano, laureat în Ştiinţe politice, de 40 de ani trăieşte între Milano şi Roma, cu salturi frecvente la Paris şi Bucureşti, cu o lungă carieră în management instituţional şi antreprenorial (a fost director general de comunicare pentru Preşedinţia Consiliului de Miniştri, timp de 10 ani, după care, alţi 10 ani a condus mai întâi sistemul regional, apoi Rai-Radiotelevisione italiana şi Olivetti), Stefano Rolando s-a dedicat, în tot ceea ce a întreprins domeniului comunicării. El este unul dintre fondatorii specializării în Ştiinţele Comunicării, iniţiind acest curs. A predat la Roma, Siena, Lugano şi Milano, unde, din 2001, este profesor doctor în Teorii şi tehnici ale comunicării publice şi prorector la Universitatea IULM din Milano, unde se ocupă de sfera relaţiilor instituţionale. Tot aici, este şi secretar general al Fundaţiei pentru cercetare şi formare, fiind responsabil de realizarea şi editarea Observatorului ITRO, privind evoluţia anuală a relaţiilor dintre Italia şi România. Acestui domeniu i-a dedicat diverse studii şi cercetări, atât în perioada 2004 - 2005, cât şi în perioada 2008 – 2009, în Fattore immagine nelle relazioni tra italiani e romeni – Factorul imagine în relaţiile dintre italieni şi români. În curând, va vedea lumina tiparului cartea sa Romania. Lettera agli italiani – România. Scrisoare către italieni, o concluzie critică a raporturilor (percepţii, conflicte, integrare) dintre cele două comunităţi, de la căderea regimului ceauşist şi până în zilele noastre. Autor al multor studii de comunicare, marketin, branding, a lucrat în administraţia publică, fiind consilier, în materie de branding public, al mai multor miniştri. Este membru al Comitetului Ştiinţific al UNESCO şi, pentru contribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor culturale dintre Italia şi România, i s-a acordat medalia de merit din partea guvernului României (www.stefanorolando.it). 

1.Italia a încetat să mai fie ţara emigranţilor, aşa cum se întâmpla la începutul anilor ‚70, când criza energetică a creat condiţii favorabile schimbului la nivelul fluxurilor migratorii şi a făcut ca şi ţara noastră să se confrunte cu ceea ce pentru ţări ca Franţa, Marea Britanie şi Germania reprezenta deja experienţă activă, respectiv cu prezenţa unei imigraţii din ce în ce mai puternice. Într-un anume sens,  a fost nevoie să treacă cel puţin 20 de ani (şi mă gândesc aici la studiile făcute de Fundaţia Agnelli în anii ‚80 şi la atenţia acordată problematicii de sistemul Camerelor de Comerţ Exterior, prezidate, în anii ’80-’90, de Pierro Bassetti), pentru a descoperi că vechea emigraţie italiană a persoanelor sărace nu era un aspect de care să ne ruşinăm, ci un proces care trebuie studiat şi  redescoperit, pentru a fi pus în valoare, în multe părţi ale lumii, o realitate socială şi economică, ajunsă să fie, de multe ori, un adevărat business community. Totuşi, contradicţia între a fi o ţară de emigranţi şi apoi, în zilele noastre, o ţară de imigranţi a dus la înregistrarea unei stagnări şi a unei întârzieri în analizele dedicate unei teme contemporane centrale la cumpăna dintre secole, temă care îşi pune amprenta asupra dezvoltării arhitecturii demografice şi macro-economice. Definirea firavă a unor puncte de vedere colective a făcut posibilă, atunci când s-a conştientizat realitatea că imigranţii au început să treacă de la sute, la mii şi milioane (astăzi peste patru milioane), impunerea unei dezbateri la nivel de percepţie a fenomenului, în consecinţă, de tip jurnalistic. Aşadar, o dezbatere fondată mai curând pe relaţia teamă – exorcizare, decât pe cea de cunoaştere – integrare. Asta a generat trei câmpuri de reprezentare: la poli extremi: susţinătorii exorcizării separatoare, de cealaltă parte, ai solidarităţii înfrăţite şi între ele, o voce mai slabă, dar raţională, care susţine procesele de integrare compatibilă. Această voce se regăseşte, aşadar, pe cele două fronturi. Această voce ar fi avut nevoie de mai multă susţinere, atât la nivelul cercetării universitare, cât şi la nivelul cercetării mediatice, care, însă, s-au arătat mai impresionate de subiecte extreme şi de politică, prin care susţineau un anume antagonism şi satisfăceau nevoia de spectacol. Acesta este sistemul; la fel ca în toată lumea. Trebuie adăugat că centrul rasial e încă viu, generează multe subiecte interesante şi are impact asupra mass media. Toate acestea arată, de fapt, cât de interesantă este evoluţia dezbaterii şi demonstrează că, pentru a ameliora lucrurile, este nevoie de trei lucruri: să se internaţionalizeze (adică să iasă din raportarea limitată la entropiile naţionale), să devină ştiinţifică (adică să fie conectată la dinamici demografice mai vaste) şi să se focalizeze pe o mai mare implicare la governance (adică să direcţioneze cercetarea în spaţiul decizional).

2. Italia este o ţară cu tradiţii bine cunoscute, în ceea ce priveşte autonomia teritorială. Aşadar, nu se poate vorbi despre un fenomen care să trimită la un tablou naţional compact şi omogen. Aş zice, totuşi, că Ministerul de Interne, într-un conflict identitar intern pe termen lung, între dimensiunea sa de garant al siguranţei şi deci de „minister al Poliţiei” şi dimensiunea sa de apărător al legăturii dintre instituţii şi anumite mişcări de natură civilă în teritoriu, şi deci de „minister al prefecţilor” – a încercat să găsească, în această materie, un anume mod de a acţiona, menţinând un echilibru între cele două tipuri de atitudine. În plus, a avut şi conducători de valoare, care au adus o doză de sensibilitate şi de curaj în exercitatera rolului de apărător atent şi angajat. Independenţa cerută de acest rol nu a fost recunoscută mereu ca o valoare în sine (şi mă gândesc la figura fostului prefect al Romei, Carlo Mosca, transferat, tocmai pentru atitudinea sa rezonabilă faţă de „chestiunea romană”, la Consiliul de Stat şi eliberat dintr-o funcţie exercitată cu multă delicateţe), dar sunt şi exemple de capacitate de iniţiativă şi dedicare, care şi-au găsit loc în funcţii mai sus puse, decât cele în Administraţia de sector (mă gândesc la prefectul Mario Morcone, care conduce Departamentul libertăţilor civile şi imigraţiei.
(www.interno.it/minterno/site/it/sezioni/ministero/dipartimenti/dip_immigrazione).
Este evident că, în ziua de azi, tema a căpătat, în mod clar, un profil inter-instituţional  şi implică domeniile Muncă, Afaceri Sociale, Educaţie, Justiţie, Dezvoltare economică, Sănătate. La acestea, se adaugă relaţiile dintre Stat, Regini şi Oraşe, un spaţiu de governance centrală, dar dificilă a problemelor, pentru care nu e suficientă acoperirea financiară, pentru a transpune în act o normă, adică atunci când intră în joc bunul mers cultural şi antropologic al normelor. Dincolo de acestea, sunt realităţile (mai ales cele teritoriale), care constituie adevărate laboratoare în domeniul integrării. Lista este lungă şi e suficient un clik pe cuvântul „integrare” pe Google, pentru a ne convinge de multitudinea experienţelor de această natură. Poate că un actor inter-instituţional, care se preocupă în mod special de menţinere legăturilor, va avea iniţiativa de a valoriza aceste „best practices”, pentru a împărtăşi achiziţiile unei culturi administrative, a cărei întârziere (procedurală şi nu numai) rămâne unul dintre factorii de stagnare în domeniul politicilor multietnice, caracterizate de ideea că multietnia reprezintă o forţă motorie a societăţii contemporane .

3. În dialogul dintre instituţii şi societatea civilă, partenerii din lumea antreprenorială joacă un rol activ şi constructiv. De foarte mult timp, ei susţin procesul imigraţiei şi reprezintă, de multe ori, un adevărat obstacol în calea politicii (mai ales cu tendinţe de dreapta), care, în mod obişnuit, ţine partea firmelor, dar care, nu se situează pe aceeaşi linie de gândire şi acţiune cu asociaţiile industriale. Bunăoară, acelaşi lider al unui partid istoric al dreptei italiene, Gianfranco Fini, actualmente Preşedinte al Camerei Deputaţilor, în faţa incidenţei crescătoare a Ligii (condusă de Umberto Bossi), cu o atitudine critică faţă de procesele migratorii, şi-a modificat treptat punctul de vedere, ajungând să susţină astăzi în coaliţie de guvernare, un punct de reechilibrare, considerat necesar, pentru a nu pierde consensul persoanelor din sistemul de producţie. Un rol major şi-a asumat, în domeniul migraţiei, organizaţia italiană Caritas, organizaţie afiliată la Conferinţa episcopală a Bisericii Catolice, care tutelează Fondazione Migrantes, ce desfăşoară activităţi operative şi de asistenţă, dar elaborează şi studii şi analize ale fenomenului (www.migrantes.it). O atenţie sporită, tot în contextul lumii catolice, se cuvine acordată Comunităţii din Sant Egidio (www.santegidio.org). Analize structurate pe raportul dintre migraţie şi dinamica pieţei de lucru au fost întocmite de organizaţii sindicale, pornind de la realitatatea că 6,4% din forţa de muncă din sistemul italian este reprezentată de străini (Eurostat, Labour Force Survez 2007, www.esds.ac.uk/government/lfs). În alt plan, n-aş vrea să omit formarea organismelor de control social al devianţelor înregistrate în teritoriu, din partea imigranţilor – aşa zisele „ronduri”–, legitimate de guvernul actual. De bună seamă, ele pot constitui un factor de alterare emoţională şi culturală a raporturilor şi-aşa destul de delicate cu multe comunităţi de imigranţi, laborioase şi bine intenţionate, care constituie parte din ţesătura noului experiment social occidental. Se susţine că ar fi mai bine ca nevoia de participare a cetăţenilor la asigurarea siguranţei să fie canalizată în forme „controlate”. S-ar putea! Dar ar trebui oare să avem deplină încredere în şerif? De aici, însă, s-ar deschide alte căi de discuţie, care, după parerea mea, implică o apreciere critică a faptelor.

4. Cuvântul media este o generalizare care face să fie riscant un răspuns categoric. Cotidianele depind de diferitele direcţii de politică editorială pe care le urmează (fac uz, aşadar, de argumente deja dezbătute, asta pe lângă regula selectării extreme a ştirilor, pentru care 90% dintre ziarele de ştiri ajung zilnic la coş). Săptămânalele au fost împinse undeva în colţul spectaculosului, pentru că au pierdut provocarea anglosaxonă a anchetei. Televiziunile generaliste au telejurnale prea dependente de politica naţională şi consacră spaţii de anchetă unor zone care nu sunt de interes primordial (dar unele programe au fost şi sunt încă foarte importante, pentru curajul, pentru forza imaginilor). Televiziunile locale sunt oglinda italianului mediu şi bâjbâie încă pe profilul spaimelor, preferând să considere imigraţia ca fiind o temă ce ţine mai mult de securitate, decât de transformările economice. Internetul este, în schimb, locul în care stau la dospit multe materiale, mai ales cele care pun la dispoziţie mărturii şi valorizează experienţe individuale, constituind, deocamdată, un spaţiu pluralist. Punctul comun pentru toate rămâne acela de a nu se fi găsit încă un format în măsură să reflecte lumea imigranţilor ca sursă de ştiri fiziologice. Acestea există (cultura, tradiţiile, istoriile individuale de succes, chiar şi cele antreprenoriale), dar există o prăpastie, în sistemul mediatic, între a exista ştiri şi a face ştiri. Un întreprinzător african (din Camerun), care stă la Milano de ani de zile, Otto Bitjoka, a ajuns să cucerească până şi coperta de la Panorama Economy şi prin Ethnoland ajunge să stabilească circa 200 de contacte pe zi, el însuşi fiind o mărturie autentică pe tema dificultăţii de a face ştiri pe tema imigraţiei. Cât priveşte tema migraţiilor, - înţelese, aşadar, ca proces, şi nu ca fapte, întregul sistem media este inadecvat, pentru că tocmai media este cea care nu prezintă procesele aşa cum s-ar cuveni. Mai bine reuşeste să redea aceste aspecte cinematografia, literatura, spectacolul. Consider că, pentru a întrema bazele reprezentării acestui sistem, ar fi necesară o diversificare a interferenţelor culturale, cele în care relatarea este însoţită de limbaje care vin în întâmpinarea tinerilor şi solicită disponibilitatea persoanelor publice cu propuneri creative, şi nu conformiste.

5. Conferinţa e convocată de către Ministerul de Interne pentru 25 şi 26 septembrie la Universitatea Catolica din Milano şi are ca temă „Identitatea şi pluralismul cultural”, deci va fi o interesantă cheie interpretativă a procesului migrator ca aport fiziologic şi pozitiv al schimbării. Rapoartele prezentate la început de către Zygmunt Baumann, de către Giuseppe De Rita şi de Andrea Ricciardi, introducerea în partea finală a lucrărilor lui Giuliano Amato (ministru de Interne în precedenta guvernare şi, totuşi, personalitate a opoziţiei) – printre alte prezentări – sunt semnale că se doreşte o apropiere de complexitatea fenomenului. Cred (e opinia mea absolut personală) că acelaşi ministru Roberto Maroni – de la Lega Nord – a fost de acord cu platforma culturală largă şi complexă a conferinţei, pentru a semnaliza probabil o maturizare în procesul de apropiere al propriului partid – sau ale componentelor instituţionale ale acestui partid – care, opunându-se ferm clandestinităţii, simte opinia comercială şi antrepenorială din Nord ca fiind interesată de o anume normalizare a raportului cu sistemul de migraţie. Eu sunt invitat să-mi exprim părerea despre raportul dintre comunicare şi migraţie şi aceasta este, de fapt, provocarea pe care aş dori să o lansez la această conferinţă, cu speranţa că, dacă lumea politică se va adapta, o va face şi o parte din mass media.

6. Observatorul relaţiilor dintre Italia şi România se naşte din punerea laolaltă a trei „sensibilităţi”:  din mediul instituţional (în special Ministerul de Externe), cel al afacerilor (Unimpresa, asociaţia oamenilor de afaceri italieni din România) şi cel universitar şi de cercetare (noi la Milano şi CURS la Bucureşti, condus de Cătălin Augustin Stoica), care au lucrat împreună asupra unor ipoteze (www.osservatorioitro.net). Prima exprimă necesitatea formării unei mese bilaterale cu anumiţi actori ai societăţii civile capabile de a pre-instrui conducătorii guvernelor celor două ţări, astfel încât întâlnirile la nivel înalt să nu rămână doar la stadiul de dosare politice, ci să ofere robusteţea şi pragmatismul unor teme legate de economie, de cultură şi de dinamică socială. A doua susţine necesitatea de a căuta date despre opinia publică, fără a se baza doar pe ceea ce oferă în circulaţie mass media, care – în acest domeniu – a urmat mai mult calea alarmistică şi catastrofică, decât să urmărească procesul de completă integrare ce are loc între cele două ţări. A treia, exprimă necesitatea de a urmări anumite decizii asumate bilateral, ţinând cont de contextul comunitar şi de rolul pe care cele două ţări îl pot exprima, în ceea ce priveşte politica fluxului migraţiei şi cooperării economice în emisfera central-meridională europeană (cea de centru nord este dominată de Germania). Acestea sunt trei căi de acţiune, care ar avea nevoie de mai mult sprijin (public şi privat) şi este  exact ceea ce încercăm să obţinem în această jumătate a anului 2009, cu convingerea că şi cele două guverne încep să înţeleagă importanţa fundamentală a rolului exercitat, în mod credibil, de un subiect ca societatea civilă; o societate civilă care pare fără vlagă în Italia , dar extrem de slăbită în România.

7. Opinia mea este legată de trei cuvinte: ciclu lung, reputaţie, valoare adăugată. Voi încerca să mă explic. Acela care pleacă să caute de lucru sau casă, respect social şi viitor în altă parte este mereu un „curajos”. Dar când plecarea este în masă, iar condiţiile de impact sunt denaturate, curajul său este văzut de unii cu bunăvoinţă şi de alţii cu nelinişte. Cel care caută forţă de muncă priveşte acest imigrat ca pe o oportunitate, cel care se teme că îşi va pierde propriul loc de muncă sau se teme de alterarea omogeneităţii ambientale, îl priveşte ca pe un risc. Pe parcurs, procesele se stabilizează şi condiţiile conflictuale devin marginale. Să luăm de exemplu un oraş în care trăiesc mai mulţi, Milano. Întregi comunităţi imigrante (somaleză, egipteană, etiopiană, filipineză, chineză etc.) au fost integrate cu uşurinţă. Cea marocană, albaneză şi cea slavo-balcanică au avut probleme de impact, care au găsit în mare parte soluţii, odată cu trecerea timpului. În consecinţă, şi drumul celei mai puternice comunităţi prezente azi, cea românească, este destinat a intra într-un proces de normalizare a proceselor. Totuşi, în aceşti ultimi doi ani, criza economică a intervenit şi a diminuat anumite facilităţi ale integrării. Acest lucru a descurajat o parte – care nu a depăşit 15-20% – a acestei comunităţi, unii au plecat, contribuind astfel la accelerarea timpului de deplină integrare a părţi mai puternice rămase. Acum, din întreaga perioadă de confuzie se ridică diverse profiluri ale acestei comunităţi. În plus, apar şi cazurile de excepţie (la Consiliul Primăriei din Padova a fost aleasă o tânără economistă româncă, aflată de şapte ani în Italia, unde a ajuns în mod clandestin www.nonaevghenie.it). Aşadar, ciclul lung începe să se afirme prin creşterea reputaţiei acestei comunităţi. Iar această reputaţie e susţinută nu doar de anumite afinităţi (sentimente creştine, limba neo-latină, asemănarea de caractere umane), ci şi de recunoaşterea că factorul principal al emigaţiei, munca, reprezintă, în atâtea domenii, o valoare adăugată, ce se poate demonstra, se poate povesti şi se poate comunica. Într-o perioadă de cinci ani, românii din Italia vor constitui o componentă structurală a noii dinamici multi-etnice a ţării.

8. Am făcut anterior anumite precizări referitoare la această istorie. O perioadă de timp, între 1875 şi 1915 (cincizeci de ani înainte de primul război mondial), când au plecat nu câţiva emigranţi, ci jumătate din poporul italian! Douăzeci de milioane, din cele patruzeci care locuiau peninsula. Numărul a crescut apoi odată cu valul de emigrare înregistrat după două decenii de la al doilea război mondial şi rezultatul a trei, patru generaţii de emigranţi a făcut ca, în lume, comunitatea italiană să fie un „popor” (în mare parte fără limbă, dar cu urme de identitate, fără pământ de origine, dar cu simţul unor rădăcini puternice, fără paşaport – cu excepţia celor cinci milioane ce l-au păstrat – dar cu o binaţionalitate interioară) care, prin amestecare şi adaptare, a dat naştere unor culturi care s-au descoperit încetul cu încetul şi au contribuit la forţa economică şi la internaţionalizarea Italiei contemporane. România – chiar în deplină cunoştiinţă de cauză, pentru cele circa 10 miliarde de dolari trimişi de emigranţii săi, sumă ce constituie azi în jur de 6% în produsul intern net (în 2007 estimările Băncii Mondiale vorbea de 5,6%) – trebuie înceapă să analizeze cu atenţie fenomenul său de „diasporă”, fără să aştepte o sută de ani pentru a-l valoriza. Trebuie să-l valorizeze imediat, investind politic şi cultural în aceste comunităţi, astfel încât ele să simtă că datoria „patriotică” se poate exprima chiar şi muncind şi trăind departe. Durerile şi beneficiile se vor compensa. Semnalizez o carte minunată a unui tânăr antropolog italian, Pietro Cingolani (Romeni d’Italia. Migrazioni, vita quotidiana e legami transnazionali – Români în Italia. Migraţii, viaţa cotidiană şi legături transnaţionale, Il Mulino, Bologna, 2009) – a se vedea şi http://www.romeninitalia.com/2009/03/romeni-ditalia-di-pietro-cingolani.html – unde povesteşte cum  bunicul său a emigrat din nordul Italiei în America, unde a creat o cultură a acestei ţări rămasă ca o adevărată rădăcină a familiei; autorul o compară cu cea din Marginea (un sătuc din nordul României), unde 40% dintre cei 12 mii de locuitori au decis să emigreze în Torino. Încep să apară studii de acest gen. Pasiunea actuală a românilor pentru identitatea lor (cartea lui Dan Puric Cine suntem e epuizată)  ar trebui să se amplifice şi să cerceteze în mod adecvat şi identitatea românilor care-şi schimbă identitatea. Dumneavoastră mă întrebaţi cum a fost valorizat procesul de emigrare italiană. Ei bine, totul a fost întârziat din două motive: mai întâi, lumea intelectuală, cei de stânga, au subevaluat fenomenul emigrării şi-l considerau, în mod greşit, ca pe o acţiune fascistă, mai degrabă decât socială; apoi, activitatea instituţiilor care au pus la punct târziu  posibilitatea ca italienii din exterior să poată vota şi care nu îi lua în calcul ca şi cetăţeni ( pentru că nu plăteau taxe) egali cu rezidenţii. Acum, fenomenul este în atenţia analiştilor. În timpul lunilor critice pentru relaţia dintre români şi italieni, mi-am amintit de mai multe ori de concetăţenii mei – pentru a introduce o invitaţie la prudenţă – Ferdinando Nicola Sacco şi Bartolomeo Vanzetti, doi anarhişti italieni arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la pedeapsa pe scaunul electric în Statele Unite în 1927, cu acuzaţia de ucidere a unui contabil şi a unui paznic de la o fabrică de pantofi. Sacco era muncitor la această fabrică, în timp ce Vanzetti se ocupa de negoţul de peşte. Chiar şi în acele momente erau dubii asupra vinovăţiei lor; nu a folosit la nimic declaraţia portoricanului Celestino Madeiros, declaraţie ce-i disculpa pe cei doi. În 1977, Michael Dukakis, guvernator al statului Massachusetts, recunoaşte oficial erorile comise la proces şi reabilitează complet memoria lui Sacco şi a lui Vanzetti, condamnaţi nu pentru că erau vinovaţi, ci pentru că erau italieni (www.torremaggiore.com/saccoevanzetti).

 sus