Migraţii

Migraţia etnică din România: între exil şi căutare
 

ISTVÁN HORVÁTH

The article is both a theoretical review of the concept of ethnic migration and an a brief description and analysis of the major streams of ethnic migration originating from Romania.

Keywords: minorities, ethnic migration, kin state policies

 

Specificul migraţiei din perioada comunismului românesc se poate rezuma astfel:
a) o evaluare marcant ideologică şi extrem de negativă (cu tente criminalizatoare) a emigraţiei;
b) un control riguros (şi relativ efectiv) al mobilităţilor internaţionale, cu menirea de a limita emigraţia necontrolată a propriilor cetăţeni;
c) cote relativ ridicate de emigrare a cetăţenilor români.

Aparenta contradicţie între atitudinea negativ-prohibitivă a autorităţilor şi cotele relativ ridicate de emigrare se poate explica relativ simplu: obiectivul autorităţilor comuniste din România nu a fost stoparea completă a emigraţiei, ci justa ei utilizare economică şi politică. Între categoriile care s-au putut, şi în mod efectiv s-au şi angajat în emigrare s-au numărat cu precădere evreii, nemţii (saşii şi şvabii), dar (cu ceva nuanţări de rigoare) şi ungurii din România. De exemplu, cu toate că la recensământul din 1977 populaţiile germanofone din România (saşii şi şvabii) reprezentau doar 1,7% din populaţia totală a ţării, în perioada 1975-1989 ponderea lor în populaţia emigrată oficial din România a fost de 44%. Astfel se pare că nu este deloc exagerat enunţul cum că în perioada comunistă migraţia minorităţilor etnice către statul de neam¹ (statul naţiunii de care aceste minorităţi se simt ataşate cultural şi emoţional) a reprezentat forma dominantă a emigraţiei din România.

Contextul European

Ar fi cu totul impropriu să considerăm că această configuraţie a emigraţiei din România ca fiind excepţională. Migraţia etnică reprezintă o caracteristică relativ marcantă a emigraţiei europene a secolului XX. Pe parcursul secolului trecut peste 60 de milioane de persoane aparţinând unor minorităţi etnice şi-au părăsit patria de origine (locurile de baştină) pentru o altă patrie, deci pentru ţări în care grupul etnic de care aparţineau reprezentau naţiunea titulară². Astfel că dacă în 1930 minorităţile etnice reprezentau aproape un sfert din populaţia ţărilor în Europa Centrală ponderea lor s-a redus la aproape 7% până la sfârşitul anilor ’70, descreşterile cele mai semnificative nefiind înregistrate neapărat în România³. Cauza cea mai frecventă a acestor schimbări a fost migraţia mai mult sau mai puţin forţată, mai mult sau mai puţin determinată şi sau asistată de state a unor etnii minoritare, subordonate unor state în care ei nu erau socotiţi ca parte componentă a naţiunii titulare.

Omogenitatea ca proiect politic

Pornind de la o definiţie clasică a naţionalismului: aspiraţia către o suprapunere deplină, o congruenţă idealizată dintre un stat şi o naţiune⁴, am fi tentaţi să atribuim aceste procese de migraţie etnică în mod exclusiv proiectelor politice naţionaliste netemperate ale statelor. Este indubitabil, că la originea multor procese de migraţie etnică ale secolul douăzeci putem identifica un asemenea context ideologic. Dar se pare că tendinţa patologică a statelor către omogenizarea populaţiei controlate are rădăcini istorice anterioare afirmării ideologiei naţionalismului. Se pare că mai degrabă reprezintă o strategie adoptată de artizanii statelor moderne (cu aspiraţii de centralizare administrativă) încă în perioade istorice foarte timpurii, şi cu mult înainte de formularea ideologiilor naţionale⁵.

Un anumit grad de omogenitate culturală a populaţiei aflate sub controlul unui stat a reprezentat şi încă mai reprezintă atât un argument simbolic cât şi un obiectiv instrumental al statalităţii moderne. Un anumit grad de omogenitate culturală se poate instrumentaliza discursiv ca fiind o bază de legitimitate, o mărturie emblematică a unităţii comunităţii politice şi a predestinării ei la o existenţă statală comună. Omogenitatea culturală are şi dimensiune pragmatice, legate de exercitarea puterii. Comunicarea devine mai eficientă atât sub aspectul cel mai elementar al unităţii codului utilizat cât şi al impactului coeziv al actului de comunicare. Datorită difuziunii ample la nivelul maselor a unor simboluri culturale majore elitele pot genera efectiv ataşamentul şi loialitatea maselor, ca atare îi şi pot mobiliza mai uşor, iar inovaţiile administrative funcţionale în anumite segmente sociale au şansa mai mare de a fi difuzate şi aplicate etc.⁶.

Pe lângă aspectele simbolice şi instrumentale, naţionalismul, mai precis varianta lui de sorginte germană (organicistă, culturală etc.), conferă o altă dimensiune, cu valenţe ideologic pronunţate, omogenităţii populaţiei unui stat. Această variantă a naţionalismului accentuează rolul factorului etno-lingvistic în definirea ca naţiuni a unor populaţii, deci ca şi comunităţi îndreptăţite la existenţă politică (statalitate) proprie şi independentă. Deci rolul omogenităţii culturale (etnice, lingvistice, religioase, etc.) a statelor este reiterat, într-o formulă ideologică coerentă (respectiv legitimat în termeni de morală a naţionalismului.

Astfel se constituie contextul în care statele au purces la acte cum ar fi exterminarea, expulzarea, schimbul de populaţii, sau pur şi simplu au susţinut condiţii care induceau un sens al insecurităţii identitare, „încurajând” astfel emigrarea populaţiilor (redefinite în acest context ideologic) alogene. În acest context mai general se constituie procesul migraţiei etnice. Acest proces implică două aspecte relativ distincte. Pe de o parte este vorba de selectivitatea pe criterii etnice a emigranţilor în ţara de origine, pe de alta de alegerea ţării de destinaţie luând în calcul anumite afinităţi etnice.

De la expulzări la imigranţi preferaţi

Modelul migraţiei etnice conturat până aici este unul, care prezintă acest gen de migraţie ca fiind în mod inevitabil o subspecie a migraţiei forţate. Şi chiar aşa este, migraţia etnică este cel mai frecvent văzută ca rezultanta unui proces de constrângeri venite din partea statelor, aplicate persoanelor aparţinând unor minorităţi, rezultând o limitare extremă a opţiunilor acestor categorii la abandon (loialitatea fiind exclusă, protestul văzut ca fără noimă). Desigur în multe situaţii acest model al migraţiei etnice este o descriere relativ exactă proceselor, şi a contextelor în care se iau deciziile de a se angaja în migraţie. Dar în multe situaţii dramatismul (intens şi sincer trăit al unei asemenea decizii) nu ţine întotdeauna de formele extreme de constrângere cu care indivizii aparţinând unei minorităţi etnice se confruntă.

Rogers Brubaker extinde peisajul analizei. Modelului dual al migraţiei etnice, văzut ca o dinamică a relaţiei dintre grup etnic şi statul de cetăţenie (de care aparţin minorităţile ca cetăţeni), îi mai adaugă încă o componentă: statul de neam. Astfel în cadrul acestui model triadic el vede migraţia etnică ca rezultantă „dintre conflictul sau tensiunea etnică din punctul de origine şi afinitatea etnică la punctul de destinaţie”⁷. Astfel că fluxurile selective pe baze etnice se pot constitui într-o măsură variabilă atât datorată tratamentului diferenţiat şi defavorabil din ţara de cetăţenie, dar şi în contextul atracţiei reprezentate de ţara de neam.

Această atracţie a ţării de neam nu poate fi redusă întotdeauna la factorii ideologici, simbolici şi afectivi legaţi de etnicitate (de un sens al apartenenţei la aceeaşi naţiune) ci poate avea, şi în mod efectiv se constituie din mai multe aspecte: economice, politice sau poate ţine chiar de o anumită particularitate a politicilor de imigrare ale acestor ţări de neam. Astfel că politica de Aussiedler a Germaniei a fost iniţiată într-un context în care după cel de al doilea război mondial etnicii germani din afara Germaniei erau învinuiţi în mod colectiv şi persecutaţi sistematic. Această politică lua în socoteală criteriul apartenenţei (mai precis a descendenţei) etnice ca fiind unul suficient pentru a dobândi cetăţenia germană. Această instituţie a funcţionat şi după ce în ţările lor de cetăţenie etnicii germani n-au mai fost ameninţaţi în mod direct. Dobândirea neproblematică a cetăţeniei, suportul efectiv (material şi instituţional) oferit de stat pentru a sprijinii, integrarea şi (mai târziu) perspectivele economice şi speranţele pentru o viaţă mai bună au atras populaţiile de descendenţă germană, inclusiv segmente de populaţii asimilate care aveau puţin în comun cu cultura germană. Integrarea lor, în pofida presupuselor comunalităţi şi afinităţi etnice s-a dovedit la fel de problematică ca şi cum ar fi fost imigranţi clasici (de altă cultură şi etnie)⁸. Ca atare migraţia etnică poate fi gândită în termeni de două tipuri ideale (extreme). Pe de o parte avem constrângerile, ameninţarea pe criterii etnice ce lasă loc pentru o singură alternativă reală: emigraţia. La celălalt pol avem atracţia construită pe multiple dimensiuni (economice, politice şi etnice) şi o politică de imigrare proactivă, care defineşte (în mod formal şi instituţionalizat) apartenenţa etnică ca pe un capital social ce facilitează migraţia. Considerând coetnicii cetăţeni ai altor state ca imigranţi preferaţi. Dealtfel, asemenea politici ale ţărilor de neam pot avea la bază logici similare celor ce constituie fundalul tratamentului defavorabil din ţările de cetăţenie: o suprapunere atotcuprinzătoare şi exclusivă dintre o naţiune şi corpul cetăţenesc al unui stat.

Migraţii etnice din România

Trei cazuri de migraţii etnice originare din România sunt relativ bine documentate în literatura de specialitate: evrei, germanii şi maghiarii. Primele două cazuri chiar dobândind o anume notorietate datorată rolului jucat de reprezentanţii regimului comunist în administrarea migraţiei. Emigrarea atât a evreilor cât şi a germanilor a fost condiţionată financiar. Şi nu este vorba doar de asistenţă economică (cum a pretins şi statul Polonez pentru a-i lăsa pe etnicii germani să plece) ci de sume plătite per capita pentru fiecare emigrant, sume care nu întotdeauna veneau pe canale oficiale, chiar îmbogăţind anumite conturi private.⁹ Cert este că segmente semnificative din cadrul ambelor grupuri etnice, în perioade, forme şi contexte diferite au fost tratate în mod defavorabil de autorităţi pe criteriul apartenenţei etnice. În ambele cazuri, ţările de neam au avut o politică de emigrare proactivă, ce valoriza formal şi instituţionalizat descendenţa etnică, şi asista în mod efectiv plecarea şi integrarea la destinaţie. Mai mult, în cazul Israelului, sionismul a reprezentat o ideologie proemigrare relativ larg răspândită şi asumată de segmente semnificative ale populaţiei. În termeni practici, migraţia evreilor s-a încheiat până la sfârşitul anilor ’80, cea a germanilor în prima parte a anilor ’90, după prăbuşirea regimului comunist şi suprimarea controlului statului român asupra emigrării.

Cazul maghiarilor din România este aparte¹⁰. În primul rând, după cel de al doilea război mondial şi până 1987/88 politica oficială a statul maghiar faţă de maghiarii din România a fost mai degrabă distantă, calitatea de stat neam fiind sporadic asumată şi în forme care să nu tulbure relaţiile bilaterale. Evident, nici nu se punea chestiunea unei politici proactive în ceea ce priveşte emigraţia maghiarilor din România. Cu toate frustrările de ordin etnic a populaţiei maghiare, până la sfârşitul anilor ’80 Ungaria nu apărea ca destinaţie probabilă, şi nici volumul emigraţiei maghiare nu este semnificativ. La mijlocul anilor ’80 Ungaria a devenit ţară de tranzit pentru migraţia (cu precădere iregulară) din România către Vest (via Austria), o migraţiune care nu era selectivă din punct de vedere etnic. Austria (dorind să prevină articularea unui val de imigrări din România) a îngreunat începând cu 1987 intrarea azilanţilor cetăţeni români pe propriul teritoriu. În acel context mulţi s-audecis să rămână în Ungaria, mai ales cei care cunosc limba, eventual au relaţii de rudenie, deci maghiarii din România. Autorităţile de atunci, confruntate cu imigraţia ilegală a unor coetnici, cetăţeni români, au decis să gestioneze problema ca parte a politicilor de ţară de neam. Facilitarea legalizării (ca azilanţi, sau rezidenţi), asistarea integrării au crescut atractivitatea Ungariei ca ţară de destinaţie şi a amplificat migraţia etnică în continuare. Practic acest proces s-a amplificat după căderea comunismului în România şi liberalizarea regimului paşapoartelor, şi a durat până în 1992, când Ungaria confruntată cu refugiaţii din spaţiul iugoslav a sistat politicile proactive de integrare. În acei cinci ani (1987/88-1992) 90.000 de maghiari au emigrat în Ungaria.

După această perioadă se vorbeşte despre deetnicizarea migraţiei din România. Desigur afirmaţia este adevărată, în sensul în care minorităţile etnice nu mai sunt supra-reprezentate în cadrul fluxurilor migratorii originare din România. Dar dacă luăm în calcul atracţia (şi eventual politicile proactive) reprezentată de ţările de neam, faptul că migraţia unor minorităţi este determinată în anumită măsură şi structurată pe baza unor afinităţi etnice, putem susţine că migraţia etnică din România a continuat şi după începutul anilor nouăzeci şi continuă şi acum. Ungaria şi-a asumat rolul de ţară de neam şi în termeni legali, uşurând naturalizarea pentru maghiari de dincolo de graniţele Ungariei, şi chiar a sponsorizat (adevărat în mod indirect) anumite forme de emigraţie a coetnicilor cetăţeni ai altor ţări, de exemplu prin finanţarea unor bursele de studii. Şi în cazul altor minorităţi din România avem situaţii similare de facilitarea în sens legal administrativ al emigrării (definitive sau temporare) în ţările de neam, cum ar fi cazul Cehiei¹¹ sau Croaţiei, mai puţin cunoscute specialiştilor.

Deci migraţiile etnice din România sunt consecinţa unei geometrii variabile a frustrărilor/constrângerilor şi atracţiei/aspiraţiei, comportând în multe epoci marca dramatică a exilului, în altele reprezentând proiecte de împlinire identitară, căutări într-un spaţiu politic organizat pe principii naţionale.

ISTVÁN HORVÁTH - Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, Universitatea „Babeş-Bolyai”.

 sus