Migraţii

Impactul migraţiei asupra contextului internaţional actual

CĂLIN SINESCU
LILIANA TROFIN

International migration has occurred all through history. Each year millions of people leave their homes and cross national borders in search of better standards of living and greater security for themselves and their families, undertaking jobs ranging from manual labor to high tech activities. In the 21st century international migration is one of the key factors that shape the world in which we live: it plays a central role in global processes of social, economic and political change. In this context, despite the existence of a modern legislation the migrants are continuing to be considered by the most populations from the destination countries as intruders that aggravate the crisis on the labor market, having a big contribution to the growing of criminality or to the supplement of social assistance budget.

Keywords: migration, international migration, security policies, terrorism, crisis,resources, conflict

Consideraţii preliminare privind migraţia

Multe din statele continentului european au dobândit un caracter multietnic, cuprinzând comunităţi importante de imigranţi non-europeni şi, mai ales, neasimilabili. Sub impactul migraţiei (legală/ilegală) autonomia statelor-naţiune a fost redefinită, accentul fiind pus pe multiculturalism. Înseşi noţiunile de „cetăţenie” şi de „identitate naţională” au dobândit o nouă conotaţie¹. Însă, contrar profeţiilor unor analişti, statele-naţiuni din Europa nu au dispărut, rămănând, în continuare, principale entităţi politice care au capacitatea să determine sau să schimbe, prin politica lor externă, evoluţia relaţiilor internaţionale². Cât priveşte fluxurile mari de imigranţi, care au ca destinaţie ţările dezvoltate, putem spune că toate măsurile colective de reglementare a problematicii specifice migraţiei şi a refugiaţilor adoptate până până în prezent au un caracter limitat. În acest context, trebuie specificat că au existat şi o serie de măsuri luate de către guvernele statelor naţionale care „au intrat într-un conflict cu legile, convenţiile şi obligaţiile internaţionale preexistente”³. Incapacitatea statelor de a-şi controla frontierele şi preferinţa unor angajatori de a utiliza munca ieftină a imigranţilor ilegali (datorită costurilor ridicate ale securităţii sociale) denotă limitele autorităţilor de a obţine sprijinul şi cooperarea tuturor angajatorilor sociali⁴.

Este dificil de măsurat gradul de migraţie internaţională în lipsa unor date statistice pertinente. Potrivit datelor disponibile, există o standardizare redusă a statisticilor referitoare la migraţie, deoarece însăşi definiţia imigrantului internaţional variază de la ţară la ţară. Fiecare stat poate astfel colecta date despre migraţie în modul său specific şi în diferite scopuri şi îl poate defini după cum consideră de cuviinţă. Deci, statisticile proprii unei ţări în materie de migraţie depind de politica sa pe această linie, de structura sa administrativă şi chiar de situaţia sa social-politică şi economică. Ca urmare, criteriul de interpretare a acestor date statistice în materie de migraţie este variabil⁵.

Actorii migraţiei

Despre cel care se îndreaptă către o nouă ţară în căutarea unor oportunităţi mai bune din punct de vedere economic, găsirea unui mediu profesional superior ori a unor căi de acces mai larg la familie, cultură sau religie, se presupune că este angajat într-un proces de migraţie (emigraţie din ţara de origine şi imigraţie în ţara de destinaţie). În viziunea specialiştilor, o asemenea migraţie este apreciată drept voluntară. Ţara de origine nu este obligată să permită părăsirea teritoriului său de către persoanele aflate în această situaţie şi, cu atât mai mult, nici un stat nu este obligat să-i primească. Ca în orice joc, migraţia creează modele complexe de câştigători sau perdanţi. În acest context, imigranţii oferă de multe ori posibilitatea efectuării unei munci ieftine de care să beneficieze economia în întregul său, dar şi pe aceea de a concura pentru obţinerea unor locuri de muncă cu cetăţenii săraci ai ţării-gazdă⁶.

Ţările industrializate încearcă în acest cadru să limiteze imigraţia ce are ca sursă globală Sudul. În pofida reglementărilor legale de trecere a frontierei, a restricţiilor şi a măsurilor de pază şi securitate luate împotriva încălcărilor de acest gen, se constată existenţa unui flux masiv ilegal de imigranţi către spaţiul comunitar.

În Statele Unite, de pildă, asemenea imigranţi sosesc din diverse zone ale lumii şi, în special, din Mexic, America Centrală şi Zona Caraibelor, în timp ce în Europa Occidentală cea mai mare parte a acestora provin din Africa de Nord, Turcia şi, în număr sporit, din Europa de Est⁷. Unii dintre şefii de state europene şi-au exprimat temerea că, în cadrul acestui proces complex al integrării, controlul traficului de frontieră şi, implicit, al numărului total de imigranţi staţionaţi pe teritoriul lor ar fi mai greu de realizat. Este şi motivul pentru care electoratul suedez a respins propunerea de a fi membru a Uniunii Europene. În sprijinul acestei decizii, poate fi dat ca exemplu situaţia celor câtorva zeci de mii de imigranţi şi refugiaţi din nordul Africii, care au venit în Maroc în perioada 2004-2006 şi care au reuşit apoi să pătrundă în Spania prin două enclave din zonă. Exodul acestora nu a mai putut fi controlat, deoarece, o dată aflaţi pe teritoriul spaniol, ei nu mai puteau fi trimişi înapoi, în cazul în care autorităţile nu reuşeau să le stabilească naţionalitatea. Creşterea numărului de imigranţi, care încercau să ajungă în zona enclavelor este rezultatul măsurilor luate pe linia limitării accesului diverselor ambarcaţiuni ilegale de imigranţi proveniţi din nordul Africii. După ce autorităţile spaniole au închis acest culoar, imigranţii nord-africani au găsit o nouă cale de acces prin zona Insulelor Canare.

Deşi este un caz atipic pentru UE, procesul de emigrare în Marea Britanie a cunoscut o evoluţie interesantă în perioada 1998-2007, aşa cum se poate observa în tabelul de mai jos⁸.

În acest cadru, este utilă precizarea distincţiei dintre dreptul internaţional şi cutuma între imigranţii şi refugiaţi, ultimii find consideraţi persoane care caută să scape de ororile războiului, de urmările dezastrelor naturale sau de persecuţia politică (fuga de discriminarea cronică poate sau nu constitui motiv de acordare a statutului de refugiat). Normele internaţionale obligă statele să accepte refugiaţii care sosesc la frontierele lor. Refugiaţii de război sau cei care şi-au părăsit căminele în urma dezastrelor naturale sunt adăpostiţi în tabere temporar amenajate, până ce aceştia se pot întoarce la casele lor, deşi şederea lor ar putea dura foarte mult timp. Refugiaţilor politici li se poate acorda azil pe teritoriul statului ales⁹.

Migraţia şi politicile de securitate

Cele mai grave crize politico-militare de la începutul secolului gravitează în jurul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite¹⁰, urmate imediat de intervenţia din Afghanistan şi Irak. Situaţii tensionate există şi în Orientul Apropiat, Asia Centrală, Asia de Sud-Est, Africa etc¹¹. La prima vedere, multe din aceste crize politico-militare, „care se ţin lanţ” şi se „intercondiţionează”, n-au nici o legătură cu criza economică mondială sau cu cea energetică. La originea acestora se află lupta pentru putere şi reîmpărţirea sferelor de influenţă între marii actori politici, redistribuirea resurselor, trasarea unor noi frontiere sau obţinerea unor poziţii-cheie în noua configuraţie mondială¹². Plecând de la această punere în context, dorim să evidenţiem, în cele ce urmează, legăturile strânse dintre migraţie şi securitate. În literatura de specialitate se arată că problemele de mediu şi dezastrele umanitare, apărute în urma conflictelor militare, generează vulnerabilităţi, care se răsfrâng indirect şi asupra actorilor care le declanşează. Migraţia unui număr foarte mare de oameni din zonele afectate de război în alte zone non-conflictuale are urmări multiple. Enumerăm doar câteva: destabilizează economia ţărilor de destinaţie; facilitează acţiunile criminalităţii organizate transfrontaliere şi a terorismului; generează ură şi violenţă xenofobă şi rasială¹³. Un exemplu ni-l oferă destrămarea fostei Iugoslavii, care a dat naştere mai multor fluxuri de refugiaţi către ţările vecine¹⁴. Printre aceştia se numără şi rromii, o minoritate etnică, aflată de secole sub semnul sărăciei şi al discriminării sociale. O parte din rromii proveniţi din Bosnia şi Kosovo s-au instalat în Germania (cca ¼ din cei 200.000 înregistraţi de autorităţi)¹⁵. Un alt flux de imigranţi care au primit statutul de refugiaţi a fost cel reprezentat de bosniaci şi albanezi. Aceştia, împreună cu „transfugii” din ţările Asiei şi Africii au devenit, destul de repede, o povară pentru bugetul comunitar şi un factor de instabilitate¹⁶. Şi asta pentru că în rândul celor care au beneficiat de statutul de refugiat s-au numărat şi membrii unor grupări ai crimei organizate¹⁷.

În chip firesc, principala caracteristică a mediului de securitate rămâne multiplicarea ameninţărilor asimetrice¹⁸. Analiştii politici şi militari evidenţiază faptul că respectul cetăţenilor faţă de drepturile şi libertăţile omului, în cadrul societăţilor occidentale, a fost şi este speculat de cei care ameninţă sistemul de valori democratic¹⁹ . Prozelitismul realizat în rândul refugiaţilor de către grupările anarhiste sau teroriste poate genera probleme serioase de securitate ţărilor-gazdă²⁰. Libera circulaţie face ca riscul utilizării de către terorişti a armelor chimice, biologice sau nucleare să fie unul real²¹. Şi pentru că tot am amintit de terorism, nu putem să nu subliniem latura religioasă ori psihologică a acestuia. Multiplicarea mişcărilor islamice şi popularitatea de care se bucură acestea în Europa Occidentală au la bază resentimentele musulmanilor faţă de occidentali, pe care îi consideră responsabili pentru insuccesele personale₂₂. La această stare de fapt contribuie şi oportunităţile relativ limitate de integrare socială şi economică oferite acestora de către ţările de destinaţie. Sentimentul de umilinţă pe care-l trăiesc îi determină pe mulţi musulmani să-şi pună speranţele şi nădejdea în „miracolul credinţei”. La aceasta se adaugă şi absenţa sentimentului de apartenenţă la societăţile europene creştin majoritare, care au încercat permanent să-i asimileze pe imigranţii islamici. Rezultatul a fost contrar aşteptărilor. Toate acţiunile şi gesturile asimilaţioniste nu au contribuit decât la „amplificarea procesului de radicalizare islamică”. Acest lucru este relevat şi de un sondaj de opinie efectuat în Marea Britanie în rândul musulmanilor în anul 2002, subiecţii având vârste sub 35 de ani. Un procent de 41% din cei chestionaţi au răspuns că „se simt numai musulmani şi nu britanici şi musulmani (o treime din cei peste 35 de ani au declarat că simt acelaşi lucru). Aceeaşi tendinţă s-a înregistrat şi în Franţa”²³. Tom Hundley, un bun observator al fenomenului islamic, atrage atenţia că Europa are toate şansele să devină, pe fondul unui spor crescut al natalităţii în rândul imigranţilor musulmani şi a marginalizării lor pe piaţa muncii, „o fabrică de transformat indivizi frustraţi în fundamentalişti sau chiar terorişti”²⁴. La adăpostul religiei, actele de violenţă comise de terorişti îndreptate împotriva civililor devin „justificabile” în ochii membrilor comunităţilor islamice²⁵.

Recrutându-şi adepţii în cea mai mare parte din clasa de mijloc, din zone urbane cu un trecut rural destul de recent, fundamentaliştii se prezintă în faţa acestora în calitate de apărători ai interpretarii tradiţionale a „scripturilor”, împotriva „reinterpretărilor metaforice, simbolice, sociale, funcţionale ce au drept scop transformarea religiei spre a putea fi mai bine asimilată spiritului modern”²⁶. Liderii acestor grupări sunt buni psihologi, neezitând să profite de lipsurile de natură materială sau spirituală ale diferitelor categorii sociale, defavorizate sau nu. Au, în genere, o mare forţă de persuasiune asupra comunităţii, fapt ce le permite să creeze cu uşurinţă stări emoţionale reale sau artificiale. Prin intermediul unor mesaje simple ei ştiu să-i manipuleze pe cei care posedă o instrucţie precară. Lucrurile se complică atunci când vin în contact cu intelectualii. Mesajele sunt de această dată pline de conţinut, deşi nu le lipseşte doza de populism şi de demagogie. În ambele cazuri, persuasiunea utilizată de lideri constituie un pericol, deoarece ea se naşte şi acţionează în cadrul influenţei sociale. Or, influenţa e una din funcţiile importante ale comunicării²⁷.

Prezenţa unui un flux de imigranţi, care împărtăşeşte viziunea religiei promovată de radicalii islamici, poate să devină pe de o parte, o potenţială ameninţare la adresa securităţii ţării-gazdă, iar pe de alta, o provocare la adresa valorilor, tradiţiilor şi obiceiurilor culturale şi lingvistice ale acesteia. Concret, adepţii aplicării legii islamice (Shari’a) din Franţa, Marea Britanie şi Germania au solicitat în numele multiculturalismului unele drepturi speciale pentru musulmani, care subminează caracterul laic al statului, principiul protecţiei în faţa legii şi sistemul public de şcolarizare²⁸. Estimările demografice ale populaţiei musulmane care trăieşte în Europa Occidentală avansează cifra de 20 milioane²⁹. Se vehiculează cifre alarmante: în anul 2020, 10% din populaţia Europei va fi musulmană. Dacă Turcia va intra în Uniunea Europeană, ea va fi cea mai populată întrecând Germania³⁰. Se crede că din rândul clasei de mijloc „se vor ridica membri ai elitei politice şi economice, care vor avea un cuvânt de spus în decizia strategică de mâine”³¹. De unde şi îngrijorarea guvernelor occidentale faţă de ascensiunea islamului în Europa preponderent creştină.

Din păcate, această situaţie este speculată politic, în condiţiile ascensiunii la putere a unor partide de extremă dreaptă precum şi a sporirii inegalităţilor de pe piaţa muncii³². Recent, parlamentarul olandez Geert Wilders, fondatorul Partidului pentru libertate, de extremă dreapta, întrebat dacă Ucraina ar trebui inclusă în Uniunea Europeană a raspuns sec: „Nu, eu cred că nici o altă ţară nu ar trebui să se mai alăture Uniunii Europene. Eu susţin chiar excluderea Romaniei şi a Bulgariei din Uniunea Europeană. În Parlamentul olandez, partidul meu a votat împotriva ratificarii tratatului care a autorizat aderarea Romaniei şi a Bulgariei”³³. Mai departe, Geert Wilders argumenteză că „Ar trebui să avem o Europă restrânsă, cu sarcini limitate, în locul unei Europe extinse, chiar dacă ar avea o influenţă mai mare. Eu cred că aceste două ţări nu sunt pregatite deloc. Nu sunt pregatite şi sunt extrem de corupte”³⁴. Cu privire la aderarea Turciei, parlamentarul s-a pronunţat ferm, respingând de facto ideea: „A fi un vecin bun nu este acelaşi lucru cu a fi membru al familiei. Şi, în plus, Turcia este o ţară islamică”. Pe de altă parte, aderarea Turciei ar spori cheltuielile bugetului comunitar şi ar însemna creşterea deloc neglijabilă a migraţiei - „ultimul lucru de care am avea nevoie”³⁵. Facem precizarea că partidul acestuia a obţinut 16% la alegerile parlamentare din Olanda. Deci, un segment important al electoratului olandez îi împărtăşesc ideile cu privire la construcţia europeană şi migraţie.

Populismul unor guverne europene nu face decât să contribuie la agravarea sentimentului de insecuritate atât în rândul imigranţilor cât şi în cel al nativilor ţărilor receptoare³⁶. Un exemplu este Italia. Pentru unii politicieni câştigurile politice pe termen scurt sunt mult mai importante decât menţinerea coeziunii sociale³⁷.

În chip firesc, controlul mai strict al frontierelor înrăutăţeşte insecuritatea imigranţilor, iar securitatea nativilor lasă de dorit pe măsură ce guvernele statelor eşuează în misiunea lor de „implementare” a politicilor care vizează un control mai riguros al frontierelor, în limitele unor „costuri rezonabile”³⁸.

Discursurile care vehiculează idei de genul „închiderea graniţelor” ori „întărirea controlului” sunt lipsite de substanţă, pentru că nu rezolvă problema. În următoarele decenii, „emigraţia inversă” va fi greu de controlat³⁹. „La frontierele statelor sau ale zonelor dezvoltate se va crea o presiune atât de mare, încât ea nu va putea fi contracarată prin măsuri strict administrative. Zonele dezvoltate sunt, sau pot fi echivalate cu zone rarefiate din punct de vedere demografic şi ele vor atrage cu puterea unei legi fizice populaţia din alte zone. Omenirea nu poate trăi mult timp sfâşiată de acest dezechilibru demografic. Într-un fel sau altul, el va genera mişcări şi procese sociale de reechilibrare”⁴⁰. Văzută din perspectiva dezechilibrului demografic, migraţia reprezintă singura soluţie. Însă mai înseamnă şi altceva: epuizarea mai rapidă a resurselor ţărilor de destinaţie. Nici nu mai este cazul să amintim despre competiţia care se va declanşa între comunităţile locale şi noii veniţi.

Efectele migraţiei în Uniunea Europeană

Migraţia poate fi considerată „un indicator fidel al stării de sănătate al organismului social şi rezultatul unor fenomene cumulate, dintre care cel mai important este sărăcirea continuă a populaţiei”⁴¹. Datorită creşterii şomajului unele state au adoptat o politică de limitare a imigraţiei,deşi iniţial o încurajau. Vom da doar un singur exemplu: Elveţia. În urma referendumului din 8 febrruarie 2009, elveţienii au aprobat un acord care le facilitează românilor şi bulgarilor accesul pe piaţa muncii. Acestora li se oferă permise de muncă, „limitate ca număr până în 2016, pe baza unor măsuri tranzitorii”⁴². Însă, rata crescută a şomajului a determinat autorităţile elveţiene să examineze posibilitatea introducerii unor restricţii temporare pe piaţa muncii pentru cetǎţenii comunitari⁴³. Pentru a preîntâmpina aceste reacţii din partea şi a altor state membre ale Uniunii Europene la adresa României, autorităţile promovează o politică activă de integrare, fără restricţii pe piaţa muncii a emigrantului român, reuşind, cel puţin la nivel de intenţie,să-i ofere acestuia o imagine credibilă.

În contextul integrării europene a României şi a posibilităţilor oferite de pieţele de muncă din statele membre ale Uniunii Europene, semnalăm preocuparea autorităţilor române de a găsi un cadru mai sigur şi legal oportunităţilor de emigrare. Legislaţia românească armonizată cu cea europeană de profil a fost completată, în ultima perioadă, cu o serie de programe, reglementări şi normative interne ale unor organisme de specialitate, care au ca preocupare impactul migraţiei asupra societăţii româneşti. Evidenţiem în acest sens, activitatea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru elaborarea unor materiale utile de pregătire, prevenire şi instruire a celor care urmează să emigreze. Materialele editate cu acest prilej şi intitulate Ce trebuie să ştiu pentru a lucra legal în ...(ţara respectivă) conţin date deosebit de pertinente cu privire la accesul şi angajarea pe piaţa muncii, reglementarea relaţiilor de muncă cu angajatorul străin, securitatea socială a lucrătorilor români, recunoaşterea şi echivalarea diplomelor etc. Facem precizarea că reglementările în cauză sunt în consens cu specificul local al fiecărei ţări în parte, astfel încât cetăţeanul român să poată găsi un cadru favorabil evoluţiei sale în ţara de destinaţie.

Un alt aspect este cel al beneficiilor pe care migraţia le are atât asupra statelor în curs de dezvoltare cât şi a celor de destinaţie. În primul caz, ea reduce sărăcia, somajul, reglează dezechilibrele existente pe piaţa muncii ducând la creşterea salariilor şi stimulează înmulţirea investiţiilor în capitalul uman⁴⁴. „Surplusul de forţă muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o consecinţã, îmbunătăţirea nivelului de trai”⁴⁵. Valuta trimisă de imigranţi familiilor rămase în ţară contribuie la ridicarea standardelor acestora de viaţă. De asemenea, fluxul de valută al imigranţilor scade presiunea „asupra deficitului contului curent şi balanţei de plăţi externe al acestora”⁴⁶. Economisirea veniturilor emigranţilor în sistem bancar are la rândul ei un efect pozitiv asupra dezvoltării economice⁴⁷. Un clasament al remitenţelor întocmit de Banca Mondială plasează România pe locul zece în lume, şi pe locul doi în UE⁴⁸. În cel de-al doilea caz, migraţia reprezintă o provocare şi pentru ţările dezvoltate care concurează în atragerea de imigranţi cu înaltă calificare pentru a-şi acoperi nevoile economice⁴⁹.

În contextul actual, este greu de evaluat contribuţia muncitorilor străini la dezvoltarea economiilor ţărilor de destinaţie. Studiile care au ca temă evaluarea impactului economic al imigranţilor nu-i tratează pe aceştia ca pe o masă omogenă, deoarece un procent considerabil al muncitorilor străini este constituit din specialişti cu înaltă calificare. Aceştia reprezintă o alternativă viabilă menită să acopere deficitul de personal de înaltă calificare în unele domenii economice. Pentru angajatori, prezenţa acestora reprezintă o mare oportunitate întrucât le oferă posibilitatea să aleagă pentru posturile scoase pe piaţa muncii, cele mai potrivite persoane, din punct de vedere al „calificărilor şi aptitudinilor”⁵⁰. Un alt avantaj pentru economia ţărilor de destinaţie îl constituie punerea în practică a cunoştinţelor emigranţilor dobândite în ţara de origine. Prin înfiinţarea unor firme, creează automat şi locuri de muncă atât pentru conaţionali cât şi pentru cetăţenii ţării de destinaţie⁵¹.

Prezenţa imigranţilor este, însă, benefică din alte motive, în opinia lui Andrei Banc. Într-un studiu întitulat Migraţia creierelor şi a braţelor, acesta arată că, în pofida unei rate a somajului, destul de ridicate, europenii din spaţiul Uniunii „nu vor să mai efectueze munci necalificate sau slab calificate şi, în consecinţă, prost plătite”⁵². Nevoia de a importa pe lângă specialişti de înaltă calificare şi milioane de muncitori „de slabă sau medie calificare” este acută şi se datorează scăderii populaţiei şi îmbătrânirii acesteia. Autorul citat de noi îşi argumentează ideile făcând apel la studiile de prognoză care indică manifestarea acestor tendinţe negative şi în deceniile urmatoare⁵³. În atari condiţii, „nu va mai avea cine să mai ocupe locurile de muncă vacante, ori, şi mai grav, nu va mai avea cine să plătească impozitele necesare asigurării pensiilor europenilor activi de astăzi”⁵⁴. O statistică ONU arată că pentru păstrarea raportului de 3 persoane active la un pensionar şi ocuparea locurilor de muncă vacante, Uniunea Europeana va trebui să „importe” anual în perioada 2015 şi 2040 cca 6,1 milioane de oameni⁵⁵. Aproximativ 40% din populaţia Europei va fi alcatuită în anul 2050 din imigranţi şi „descendenţii lor din prima generaţie”⁵⁶. Dar asta nu e totul. Această migraţie modernă va schimba identitatea populatiei⁵⁷. Europa va avea în 2050 mai puţini locuitori decât astăzi. De aceea, ea are de ales: îşi va închide graniţele sau „va accepta imigrarea a zeci de milioane de oameni din Asia şi nordul Africii”⁵⁸. Andrei Banc îşi intreabă retoric cititori, în finalul studiului său, dacă le vine să creadă că peste 50 de ani „milioane de români vor fi negri sau galbeni, musulmani sau hinduşi şi oraşele noastre vor avea sute de moschei”. Şi tot el este cel care le oferă răspunsul: „În istorie totul se repetă”. „Invaziile barbare” stau la porţile Europei, fără arme ca acum două mii de ani, fără dorinţa de a jefui sau de a omorî, ci doar cu dorinţa de a trai mai bine”⁵⁹.

Exodul personalului calificat sau „migrarea creierelor” – factor de risc pentru ţările de origine

Acest fenomen presupune existenţa unor specialişti de înaltă calificare într-o anumită ţară, care sunt fie prost plătiţi, fie nu-şi găsesc locul pe piaţa muncii, fie sunt constrânşi de situaţia politică din ţările de origine şi preferă să emigreze. Plecarea acestora dintr-o ţară mai puţin dezvoltată către una mai dezvoltată, fără nici o compensaţie, reprezintă o pierdere vitală de resursă, cu urmări dramatice asupra evoluţiei ţării în viitor (încetineşte creşterea economică şi dezvoltărea tehnologică, scade veniturile şi lasă descoperite anumite sectoare)⁶⁰.

Pe plan european se simte nevoia importării de forţă de muncă de înaltă calificare. Studiile de prognoză evidenţiază necesitatea importării de către ţările dezvoltate din Uniunea Europeana a unui număr de 700.000 de cercetatori în următoarele trei decenii⁶¹.

Pe lângă efectele financiare benefice pentru ţările de destinaţie, mai apar şi efectele negative. Negiljarea propriilor sisteme educaţionale este unul din ele⁶². Scăderea cheltuielilor arondate educaţiei are „un impact negativ asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi tehnologii”⁶³. Carmen Tudorache este de părere că educaţia secundară şi cea superioarã, dacă sunt însoţite de o eficienţă economică ridicată fac ca slujbele bune să fie mai puţine, chiar şi pentru specialiştii. Soluţia avută la îndemână de aceştia este emigrarea în ţările mai sărace, „pentru a căuta slujbe care corespund calificărilor şi aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, cu atât aceste persoane vor emigra din ţările bogate”⁶⁴.

În ultimii ani, se constată că mii de cercetatori, mai ales din China, Taiwan şi India, se întorc în ţările lor de origine. O ţară afectată de acest fenomen este şi SUA. Oficialii acestei ţări au început deja să îşi manifeste „îngrijorarea faţă de aceste tendinţe, fiindcă până acum inovarea ştiinţifică şi cea tehnologică au constituit motorul economiei şi competitivităţii americane, a supremaţiei ei mondiale”⁶⁵. Însă acest proces cu greu va fi stopat. Asistăm deci, la o „migraţie inversă”, cu efecte benefice asupra ţărilor de origine⁶⁶.

Concluzii

Democraţiile europene, care au dorit ţină sub control migraţia ilegală au fost nevoite să se angajeze în forme de cooperare internaţională pentru a stopa fenomenul, deoarece măsurile luate de guvernele naţionale nu au avut succesul scontat. Cooperarea internaţională lasă uneori de dorit atunci când este nevoie să se asigure refugiaţilor condiţiile decente de trai. Deşi migraţia, în special, „migraţia creierelor” are efecte pozitive asupra economiei ţărilor de destinaţie, ea devine constant un subiect predilect al campaniilor electorale şi al celor de presă. În condiţiile crizei actuale, reducerea sau stoparea migraţiei nu ar face decât să adânceasă deficitul economic al ţărilor care se confruntă cu dezechilibre pe piaţa muncii. Adversarii migraţiei uită prea uşor că în unele ţări jumătate din dezvoltarea economică se datorează mâinii străine de lucru. În sfârşit, migraţia personalului cu o înaltă calificare reprezintă un factor de risc social atât pentru ţările de origine cât şi pentru cele de destinaţie.