Editorial

Italia şi România
Două tipuri de migraţie faţă în faţă
 

FEDERICO FOCACCI

Starting from his personal experience, the author, who is presently working as expert consultant for Romania, makes a survey on the previous migration experience in the case of both Romania and Italy. Thus, Federico Foccaci overcomes more than 150 years of History by dividing his work in four macro-phases.

Keywords: migration, modernization, Italy, Romania, labor

Rezultatele anumitor analize realizate în ultimii ani demonstreză că schimbul de fluxuri migratoare dintre România şi Italia din ultimii ani pot fi sintetizate în 4 macro-faze:
- Prima fază începe înainte de primul război mondial şi se diferenţiază de celelalte trei faze prin unicitatea sa. Mai exact în această fază a existat un sens unic de migraţie, respectiv dinspre Italia spre România. Grupuri întregi de muncitori italieni proveniţi cu precădere din nordul peninsulei s-au transferat în România, contribuind la procesul de modernizare din perioada interbelică.
- A doua fază corespunde perioadei de după 1989. După revoluţia din‚ 89, Italia devine una din ţările ţintă de emigrare a românilor. În acelaşi timp, întreprinderi italiene investesc în economia românească.
- A treia fază poate fi identificată la începutul anului 2000 şi se caracterizează prin legăturile economice şi investiţionale dintre cele două ţări.
- A patra fază corespunde întrării României în U.E. Această fază este caracterizată prin emigrarea unui număr ridicat de cetăţeni români spre Italia, iar în acelaşi timp prin emigrarea unor grupuri profesionale italiene spre România.

Faza I – emigrarea italienilor la cumpăna secolelor XIX şi XX

Schimbul de fluxuri migratorii are rădăcini istorice. Întrebarea care ar trebui să se pună este: „Români în Italia sau italieni în România?”. La sfârşitul secolului XIX, nordul Italiei era parte componentă a Imperiului Austro-Ungar. La cumpăna dintre secolele XIX şi XX întregi comunităţi din Trentino, Friuli şi Veneto şi-au părăsit vatra emigrând în ţările române. Motivaţia emigrării era preponderent economică însă aceste experienţe au fost uitate în timp.¹

Fenomenul de emigrare italian era de tip pendular, mai exact italienii plecau în România primăvara şi se reîntorceau acasă la sfârşitul toamnei. O analiză corectă ar trebui să arate că acest fenomen era cunoscut încă din perioada anilor ‚60 ai secolului XIX. Peste 600 de muncitori proveniţi din Italia lucrau în anul 1868 în toate regiunile României, la construirea de căi ferate, poduri, străzi sau mari edificii publice. Pătrunderea muncitorilor italieni pe piaţa forţei de muncă din România corespunde perioadei începutului de modernizare a statului român.

Este dificil să spunem cu precizie când fenomenul de emigrare a italienilor a devenit constant şi important. Fenomenul ca număr însă se pare că a căpătat un accent de regularitate imediat după anul 1890. Afluxul maxim de muncitori italieni a avut loc în perioada anilor 1894 şi 1897-1898. În conformitate cu datele transmise de consulul italian Giulio Tesi, care îşi avea sediul la Galaţi, numărul de muncitori stagionari angajaţi în această perioadă depăşea 7000. Este necesar să facem următoarea observaţie: aceste date acoperă numai provinciile Moldova şi Dobrogea care intrau în jurisdicţia consulatului. Numărul este semnificativ deoarece în anul 1893 pentru aceeaşi jurisdicţie erau înregistraţi 5000 de angajaţi. Aceştia îşi desfăşurau activitatea în saline, cariere de piatră sau în infrastructură, de exemplu la construirea podului şi a portului de la Cernavodă. Numai în aceste două obiective de investiţii lucrau aproximativ 2000 de muncitori proveniţi din Italia.

După anul 1895 profitând de experienţa anilor anteriori firmele de construcţii italiene din România vor ajunge să câştige principalele licitaţii pentru realizarea proiectelor de infrastructură ale vremii. Conform estimărilor realizate de ministrul italian Beccaria Incisa între anii 1890-1895 valoarea totală a investiţiilor ajunsese la 21.500.000 de franci francezi. În anul 1897 funcţionau în Moldova şi Dobrogea 13 firme italiene care lucrau cu statul român. Aceste firme de construcţii angajau forţă de muncă calificată din Italia cu precădere din Veneto şi în special din regiunea Udine. Ulterior au început să vină în România şi muncitori care proveneau din sudul Italiei sau din provinciile de la Marea Adriatică.

Experienţa firmelor italiene pe piaţa românească le permitea să câştige licitaţiile, profitând şi de afluxul constant de forţă de muncă calificată provenită din patrie. În acelaşi timp, muncitorii italieni obţineau salarii bune fapt ce reprezenta un factor important de atragere a acestora.² Ministrul Beccaria nota în anul 1897 că, condiţiile materiale şi morale ale angajaţilor italieni erau destul de bune iar muncitorii reuşeau să realizeze economii. De exemplu, un tăietor de lemne reuşea să economisească într-un sezon aproximativ 1000 de lire. O mare parte dintre aceste economii – aşa cum se întâmplă astăzi cu românii emigraţi din Italia – erau trimise în ţară prin intermediul poştei.

Numeroase edificii publice din România construite înainte de izbucnirea primului război mondial au fost construite cu ajutorul forţei de muncă italiene. Printre cele mai importante amintim: vechiul sediu al Camerei Deputaţilor, Teatrul Naţional din Iaşi, sediul primăriei din Buzău, la care sau adăugat poduri, linii de căi ferate, tuneluri, etc. Prezenţa consistentă şi constantă a forţei de muncă italiană în România a lăsat urme care pot fi văzute şi astăzi.³

Emigraţia cu caracter sezonier a italienilor a încetat imediat după izbucnirea primului război mondial. Realizarea Marii Uniri şi alipirea Transilvaniei, Basarabiei şi a Bucovinei a adus cu sine o creştere a forţei de muncă autohtonă specializată fapt ce a condus la renunţarea forţei de muncă străine.⁴

A II-a fază – emigrarea în ambele sensuri după revoluţia română din decembrie 1989

La începutul anilor ‘90 România a reapărut pe scena europeană ca o ţară activă pe frontul emigraţiei. În prima fază, a existat o emigrare de tip etnic, germanii, maghiarii şi în parte rromii. Ulterior după căderea regiului comunist şi declanşarea procesului de trecere a economiei de la economia de tip comunist la economia de piaţă o serie de fabrici şi activităţi comerciale au fost închise. O parte a forţei de muncă care nu s-a mai regăsit în noile realităţi economice a emigrat, transformându-se în forţă de muncă sezonieră.

În conformitate cu estimările Institului Naţional de Statistică⁵, începând cu anul 1990 s-au înregistrat aproximativ 380.000 de cetăţeni români care au rezidenţa definitivă în Italia. Italia împreună cu Spania şi Germania reprezintă principalele destinaţii ale românilor care doresc să emigreze. Limba română care are în componenţa sa cuvinte de origine latină în proporţie de 80%, în comparaţie cu celelalte state din zonă care au un alfabet de origine slavă (mai puţin Ungaria), a fost un fel de trait d’union. Cu toate acestea doar o mică parte dintre aceştia aveau la momentul intrării pe teritoriul italian un contract de muncă şi un permis de şedere.⁶

În anul 1990, în Italia erau înregistraţi aproximativ 8000 de cetăţeni români însă aceste cifre au crescut an de an. În fiecare an, au emigrat români care au ocupat locuri de muncă în domeniul îngrijirii casnice, a asistării persoanelor cu handicap sau a bătrânilor, dar şi muncitori care şi-au pierdut locurile de muncă în fabricile sau şantierele autohtone. În prima fază a anilor ‘90, a existat o emigrare de tip „informal”, la marginea legalităţii, caracterizată printr-o şedere pe timp limitat cu scopul realizării unor venituri.⁷ Ulterior, s-a manifestat un fenomen de permanentizare a forţei de muncă odată cu deţinerea unui loc de muncă stabil şi realizarea unor relaţii interpersonale la nivelul comunităţii locale. Astfel se dezvoltă un fenomen de emigrare pe motive economice care a angrenat categorii sociale importante. Mirajul realizării unor venituri importante şi deci al ridicării nivelului de trai prin intermediul emigrării a fost principalul motiv al acestui flux migrator în Europa.⁸

Concomitent cu emigrarea românilor în Occident a existat şi fenomenul delocarizării producţiei. Mai multe firme italiene de mărime mică şi mijlocie au preferat să investească în România fiind atrase de costurile mici ale mâinii de lucru. În realitate Italia a fost dintotdeauna o ţară care a investit în economia românească. În timpul regimului Ceauşescu mai multe corporaţii din peninsulă au participat la realizarea unor investiţii în industria românească. De exemplu, societatea Eni şi în special grupul Ansaldo a participat la construcţia centralei nucleare de la Cernavodă.⁹ După 1989 intreprinderile mici şi mijlocii din Italia au început să vină în masă în România investind cu precădere în industria uşoară, îmbrăcăminte şi încălţăminte, dar şi în infrastructură cum ar fi modernizarea aeroportului Henri Coandă de la Bucureşti-Otopeni. Învestiţiile străine în economia românească au vizat cu precăderea industria uşoară deoarece preţul mâinii de lucru era şi este scăzut în condiţiile în care România deţine o mână de lucru calificată în aceste domenii. Produsele realizate în România sunt exportate în procent de 80%¹⁰ pe pieţele europene deoarece nu există o piaţă internă suficient de dezvolată care să absoarbă aceste produse.¹¹

A III fază – cele două fluxuri migratoare ale anilor ‘2000

Conform unei analize realizate de Unioncamere¹²firmele italiene aveau o cerere de forţă de muncă la nivelul anului 2006 de nu mai puţin de 160.000 de muncitori străini. Încă din anul 2000 se poate spune că forţa de muncă românească îşi aducea contribuţia la economia italiană. Integrarea românilor în structurile economice din peninsulă a căpătat în timp un fenomen structural. Emigranţii români nu au provenit numai din categoria muncitorilor care au rămas fără un loc de muncă în ţară, dar şi din tineri cu studii medii şi universitare. Conjunctura economică defavorabilă din România, dar şi posibilitatea de a câştiga mai mult i-a atras pe români. La sfârşitul anului 2003, conform datelor deţinute de Ministerul de Interne, numărul românilor care deţineau permise de şedere pe teritoriul statului italian atingeau cifra de 240.000. Conform statisticilor realizate, comunitatea română deţinea primul loc între comunităţile de emigranţi devansând chiar comunitatea albaneză.¹³

Integrarea românilor nu a fost lineară. O parte dintre aceştia s-au integrat lucrând în forme legale cu cărţi de muncă plătind în acets fel taxe şi impozite, o altă categorie, care, poate, înglobează categoriile cu pregătire profesională mai slabă supravieţuiesc din diferite activităţi care de multe ori sunt ilegale fiind urmate de violenţă fizică. O altă categorie, a întreprizătorilor români a dezvolata o reţea impresionantă de firme mici şi mijlocii în toate regiunile italiene, cu precădere în domeniul construcţiilor. Acest fenomen a cunoscut o evoluţie progresivă în ultimii ani. Conform statisticilor realizate de Unioncamere între anii 2005-2006, s-a observat o creştere de 24% de la 14.505 la 17.926 de întreprinderi. Între anii 2006-2007 creşterea a fost de 50% de la 17.926 la 26.907. Practic la 31.12 2007 s.r.l-urile deţinute de români reprezentau 13% din totalul micilor întreprinderi deţinute de extracomunitari. Din punct de vedere ocupaţional 78% dintre acestea activau în domeniul construcţiilor, 22% în domeniul comercial de tip angro, 7% vânzarea cu amănuntul iar 5% activităţi de tip manufacturier. Un an mai târziu aceeaşi Unioncamere¹⁴, centralizând datele la 31.12 2008 arăta că doar în primul trimestru al anului întreprinderile româneşti au crescut de la 26.907. la 28.694 realizând împreună cu ceilalţi angajaţi români care lucrează cu carte de muncă 1,2% din P.I.B. al Italiei. Regiunea cu ce-a mai mare prezenţă a întreprindrilor româneşti este Lombardia cu cele 5.545, urmată de Piemonte cu 5.328 şi Lazio cu 4.741.¹⁵

Dacă o parte din imigranţii români au avut ca principal motiv venirea în Italia găsirea unui loc de muncă stabil şi construirea un viitor mai bun, în sens invers întreprinderile italiene au continuat procesul de delocalizare a activităţilor industriale începute în anii ’90.¹⁶ Din acest motiv prezenţa italiană a devenit din ce în ce mai importantă.¹⁷ Logica investiţională rămâne aceea a exploatării mâinii de lucru cu un cost scăzut însă se observă o diversificare a relaţiilor comerciale incluzând acum şi joint ventures, partnerships sau acorduri de colaborare pentru realizarea de investiţii industriale în domenii cu plus valoare ridicată. Intrarea României în U.E. a facilitat dezvoltarea unor proiecte comune. În acelaşi timp evoluţia economică din ultimii ani a permis creşterea puterii de cumpărare a cumpărătorului român fapt ce a permis ca o parte din producţia care anterior era rezervată exportului să fie desfăcută pe piaţa internă. Un alt domeniu este reprezentat de existenţa investitorilor instituţionali. În ultimii doi ani băncile italiene au descoperit interesul pentru piaţa română ca efect al relaţiilor economice bilaterale din ce în ce mai active¹⁸. Câteva instituţii de credit italiene au cumpărat bănci locale sau au deschis filiale proprii. Pentru a exemplifica folosim câteva exemple: Banca Italo-Romena care se află în proprietatea grupului Veneto Banca, Banca di Roma, Unicredit Romania, San Paolo/Imi Romania, Daewoo Bank¹⁹. Pentru a completa imaginea prezenţei italiene în România arătăm câteva societăţi de mare importanţă care participă la proiecte privind energia, transporturi sau infrastructură. Dintre aceste amintim Ansaldo Nucleare ( Finmeccanica), în domeniul nuclear, grupul Astaldi/Italstrade, în infrastructură, Todini Costruzioni Generali, în opera civile şi infrastructură, Selex Communications (Finmeccanica), sistemul de control al aviaţiei civile, Tme Termomeccanica, în domeniul ambiental, Sia ( Societa Interbancaria per l`Automazione), în domeniul serviciilor financiare.

Criza economică mondială a afectat nivelul afacerilor dintre cele două economii însă previziunile indică semnale de revenire chiar dacă timide. Revenirea la un mediu de afaceri prolific este ajutat şi de existenţa unui cadru legal European care facilitează investiţiile străine în România. Diverse programe ca Phare, Ispa şi Sapard ca şi legi de susţinere financiară ca de exemplu legea 212/92 şi legea 84/2001 facilitează şi acordă fonduri sau credite cu dobândă redusă pentru România. De puţin timp Uniunea europeană a rezervat pentru statul roman suma de 4,083 miliarde de euro pentru următorii 5 ani pentru investiţii în dezvoltare.

A IV fază – Intrarea României în Uniunea Europeană. Între libera circulaţie, tensiuni şi noi oportunităţi de afaceri

Odată cu intrarea unei ţări în U.E. sunt abolite orice tip de restricţii privind libera circulaţie în interiorul ţărilor uniunii. Efectul pe care l-a avut această reglementare a multiplicat fluxul migratoriu dinspre România spre Italia. Statul italian s-a dovedit a fi nepregătit să facă faţă şi să gestioneze un val de migraţie de aceste proporţii.

Conform Caritas²⁰, la începutul anilor 2007 românii care locuiau în Italia atingeau cifra de 556.000 care reprezenta 15,1% din totalul imigranţilor din peninsulă. La începutul anului 2008 numărul a crecut la 856.700 de persoane care deţineau permis de şedere care reprezintă 21,5% din totalul străinilor însă dacă sunt luaţi în calcul şi românii care nu au documente valabile de şedere se ridică la peste 1.000.000 de prezenţe.²¹ După cum se observă din aceste date statistice un sfert din întreaga populaţie de imigranţi din Italia este alcătuită din români. Această realitate a produs şi anumite evenimente care au avut efecte relevante pentru relaţiile diplomatice dintre cele două ţări. Ceea ce preocupă este modul în care prezenţa unei comunităţi importante a fost perceputăde societatea italiană şi de media. Acest val de migraţie a fost perceput ca o invazie nedorită de cetăţeanul de rând italian deoarece a produs probleme de ordine publică. Acest sentiment este legitimate statistic prin rata procentuală de reate la care au participat cetăţeni români.²² Trebuie subliniat că o parte importantă din aceste reate au fost comise de cetăţeni români de etnie rromă, o minoritate care a emigrat din România într-o proporţie mult mai mare.²³

Această situaţie s-a agravat în ultimii doi ani. Între evenimentele cu impact mediatic major se găseşte asasinarea Giovannei Reggiani pe data de 31/10/2007, în urma unei agresiuni fizice brutale de către Nicolae Romulus Mailat, cetăţean român de etnie rromă în vârstă de 24 de ani. Asasinarea şi mai ales modul în care a murit Giovanna Reggiani a avut un puternic impact asupra opiniei publice italiene provocând o escaladare a isteriei generale care a alimentat xenfobia şi rasismul în raport cu întreaga comunitate română punând în dificultate ambele state. Un alt caz care a inflamat opinia publică şi mediul politic a fost violarea unei fete de 14 ani la Roma în parcul Caffarella. Acest nou caz de violenţă a condus la răcirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Italia.²⁴

Intrarea României în U.E reprezintă posibilitatea accederii la fonduri europene în valoare de 4,083 miliarde di euro pentru perioada 2007-2013. Aceste fonduri importante sunt date de U.E. cu scopul reducerii diferenţelor de dezvoltare între România şi celelalte ţări din occident. Pentru a facilita implementarea acestor programe s-a hotărât la nivel european realizarea unor proiecte de maximum 5.000.000 de euro desfăşurate pe cel mult 3 ani la care pot participa şi firme din celelate ţări europene recunoscute pentru expertiza realizată în proiecte europene. Această prevedere a trezit interesul societăţilor occidentale. În Italia firme de consultanţă şi formare profesională s-au declarat disponibile să participe la colaborări cu parteneri români cu scopul identificării unor interese commune. Principalele domenii individualizate de partenerii italieni sunt:
1. Instruire şi formare cu scopul creşterii şi dezvoltării unei societăţi bazată pe cunoaştere
2. Armonizarea educaţiei continue şi piaţa muncii
3. Dezvoltarea adaptabilităţii angajaţilor şi ale întreprinderilor
4. Modernizarea serviciilor publice pentru ocuparea locurilor de muncă
5. Promovarea unor măsuri active pentru ocuparea forţei de muncă
6. Promovarea includerii sociale
7. Asistenţă tehnică

Încă din 2007 în Italia experţi din sectorul juridic, experţi în consultanţă şi a formării profesionale a început să studieze noi modalităţi de a face business.

Până la urmă,²⁵ acest studiu al migraţiilor reciproce între România şi Italia, ne demonstrează că aportul adus de ambele comunităţi dezvoltării reciproce este foarte mare. Eforturile susţinute ale imigranţior români de aşi ameliora propria condiţie economică şi a realiza propriile proiecte de viaţă, cu toate dificultăţile instituţionale, financiare şi sociale, au fost importante. Multora dintre aceştia italienii îşi încredinţeză ceea ce au mai preţios: copii, bătrânii şi bolnavii. Cu toate acestea tratamentul rezervat imigranţilor români este inferior acelora rezervat italienilor aflaţi în aceeaşi poziţie. Din acest motiv la nivel instituţional trebuiesc realizate şi finalizate acele iniţiative care să promoveze imaginea acestui popor care a devenit deja o resursă de care Italia nu se mai poate disponibiliza. Totodată cazurile patologice cuceresc prima pagină a media deoarece progresele în domeniul economic, social şi cultural al comunităţii române nu reprezintă interes mediatic. În acelaşi timp există o atitudine de închidere a comunităţii în faţa realităţii care o înconjoară.

Succesul întreprinderilor mici şi mijlocii româneşti ar trebui să devină un instrument de mediere culturală uşurând procesele de integrare şi totodată să permită italienilor să revaluteze cuvântul „român” în lumina beneficilor de natură ocupaţională, economică, financiară pe care acest popor îl asigură ţării care îl ospitează.

În acest timp firmele italiene în România, reprezentate în parte de Unimpresa Romania( asociaţie care cuprinde 26.000 de firme italiene care acţionează în România) dau de lucru la aproximativ 130.000 de angajaţi. Schimburile comerciale dintre România şi Italia a depăşit în anul 2008, 11.500.000.000 de euro. Raporturile dintre cele două ţări este solid şi reprezintă o bază de creştere şi creare de noi oportunităţi. Din acest motiv toate părţile implicate (media, întreprinderi, sindicate, asociaţii, partide şi instituţii) trebuie să colaboreze în fiecare zi pentru a susţine legăturile dintre cele două ţări.

Traducere din limba italiană de Sabin Drăgulin

NOTE