Eseu

Dreapta vs. Stânga după „Sfârşitul Istoriei”¹
 

DANIEL DĂIANU

Daniel Daianu starts his analysis having as point of departure Gaspar Milkos Tamas' statement: “The politics of the left belongs to democracy”. Thus, having this assertion in mind the author of this article depicts a series of thoughts on Marx, post-communist left, post-communism vs. post-capitalism, the resurrection of state interventionism, the results of the EU elections taking place in June 2009, having in the background one of the worst economic crises since the second World War, the dialogue between left and right in Romania etc.

Keywords: left wing vs. right wing, post-communism vs. post-capitalism, interventionism

Gaspar Miklos Tamas², cu ani în urmă, a provocat rumoare printr-un articol publicat în Dilema³; el a făcut atunci observaţia că mulţi intelectuali români par să nu înţeleagă că stânga face parte dintr-o democraţie. Unele reacţii, la observaţia lui Tamas, au fost virulente, potrivit intoleranţei, logicii binare (alb vs. negru, fără nuanţe), oportunismului care domina, din pacate, mult din spaţiul public al dezbaterilor la noi – în opinia mea, această atitudine fiind numai parţial explicabilă prin stalinismul târziu românesc şi mai degrabă o expresie a imaturităţii vieţii publice, a democraţiei noastre. Mai jos exprim câteva gânduri privind Marx şi stânga post-comunistă, post-comunism vs. post-capitalism, resurecţia intervenţionismului statal, rezultatele alegerilor europene din iunie 2009 pe fondul celei mai grave crize economice de după al doilea război mondial în lumea capitalistă, dialogul dintre dreapta şi stânga în România.⁴ Abordarea este, prin excelenţă, dintr-o perspectivă economică; nu mă ocup de problematica internaţională decât tangenţial, deşi globalizarea este menţionată adesea.

1. Stânga şi modelul economic

Politologul Michael Sandel, profesor la Harvard, apare în mult comentata carte a editorialistului de la New York Times, Thomas Friedman, „Pamântul este Plat” (The World Is Flat, 2005) cu sublinierea că „aplatizarea” ce se observa ca urmare a noului val de globalizare, nu ar fi ceva nou în istorie; Karl Marx ar fi primul care a evidenţiat expansiunea capitalismului, în mod implacabil, către o piaţă globală, ce doboară bariere şi creează lanţuri de producţie şi consum la nivel mondial. Friedman a remarcat incisivitatea analizei lui Marx în Manifestul Comunist, din care citează pasagii, în privinţa forţei de expansiune a capitalului⁵. Dar Marx nu a avut aceeaşi clarviziune în descifrarea metabolismului sistemului comunist pentru care a pledat.

Gândirea şi prescripţiile lui Karl Marx pun stânga în faţa unei mari probleme din punct de vedere normativ – mai cu seamă în lumina experienţei „socialismului real”. Întrucât una este să fii interesat, fie şi din raţiuni pragmatice, de atenuarea unor inegalităţi sociale şi economice şi altceva să construieşti ceva nou. Umanizarea capitalismului s-a facut prin politici publice, forţat sau voit, inclusiv sub influenţa ideilor de factură socialistă/social-democrate. Acest proces a început cu, printre alţii, cancelarul Bismarck în Prusia secolului XIX, a continuat cu premierul Lloyd George în Marea Britanie, preşedintele F. D. Roosvelt în SUA (politica New Deal) în secolul XX, cu dezvoltarea sistemelor asistenţiale etc. Acestea din urmă sunt necesare pentru susţinerea contractului social dintre stat şi cetăţean într-o democraţie matură. Că sistemele asistenţiale se află în criză în societăţile post-industriale este o altă poveste.

Analiza socială a lui Marx a fost şi este (poate fi) utilizată de nemarxişti. John Maynard Keynes o cunoştea şi lucrarea sa de căpătâi („The General Theory of Unemployment, Interest and Money”, 1936) propune o politică – consacrată în secolul trecut sub denumirea de keynesism – de evitare a unei depresiuni economice, ce ar putea aduce tulburări sociale. Şi Joseph Schumpeter l-a avut pe Marx în minte când a scris „Capitalism, Socialism and Democracy” (1943). Dar prescripţiile economice marxiste, de organizare a sistemului economic colectivist, au fost invalidate de istorie.

În fapt, scrierile lui Marx, dincolo de incisivitate şi putere analitică, conţin rădăcinile sistemului comunist, totalitar. Manifestul Comunist imaginează organizarea economică a societăţii aidoma unei fabrici – vezi şi V.I. Lenin în Statul si Revoluţia şi recomand celor care au înclinaţie spre analiză să studieze celebra dispută privind „calculaţia economică”, din anii ‘30 ai secolului trecut, care a contrapus, în principal, pe Oskar Lange lui Friedrich von Hayek şi Ludwig von Mises. În timp ce Oskar Lange argumentează că se poate constitui o „economie socialistă de piaţă” (socialist market economy) von Hayek aduce în dezbatere, inter alia, chestiunea proprietăţii, acumularea capitalului ca sursă de creştere economică, spiritul întreprinzător.

Lange şi un alt economist polonez eminent, Michal Kalecki, au empatizat cu mişcarea de stânga, au acceptat să se întoarcă în ţară. Aminteam că Lange a încercat să schiţeze, în mod analitic, funcţionarea unei economii de piaţă care să nu se bizuie pe proprietatea privată. Şi Branko Horvath a încercat ceva similar pentru funcţionarea sistemului economic în Iugoslavia lui Tito centrându-se pe „firma cu auto-conducere”(self-managed firm)⁶; Eduard Kardelj, unul dintre ideologii de vârf iugoslavi, vorbea despre un „sistem bazat pe proprietate socială”. Dar lupta ideilor şi, mai ales, viaţa au arătat că spiritul întreprinzător, calculaţia economică şi acumularea au nevoie, esenţialmente, de mişcarea liberă de preţuri şi clarificarea drepturilor de proprietate, de proprietate privată – ceea ce nu exclude un sector public şi reglementări pe piaţă. Eşecul economic al „socialismului real” ca economie de comandă aici îşi găseşte obârşia. Ceea ce au încercat un Kantorovici şi Novojilov în fosta Uniune Sovietică, prin calcularea de preţuri umbră (care să estimeze preţuri reale/libere) nu face decât să întărească această idee. Că societatea modernă presupune o combinaţie între sector public şi privat este o altă discuţie, care conduce la examinarea resorturilor eficacităţii economice, a producţiei de bunuri publice, fără de care însuşi sectorul privat nu funcţionează eficient.

Cei care se simt atraşi de gândirea lui Marx (că este vorba de manuscrisele din tinereţe, sau altele) se cuvine să pună în conexiune rădăcinile economice ale sistemului de comandă (comunist)⁷ cu cele politice. Îi îndemn să citească pe un Milovan Djilas, Rudolf Bahro sau Roger Garaudy (mai ales scrisorile către Waldeck Rochet⁸, după intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia) în analiza dinăuntru a partidelor/sistemelor comuniste. Aş aminti aici de un Raymon Aron, Jean François Revel, sau Isaiah Berlin  – ca observatori externi ai sistemului totalitar communist; îi îndemn să caute să înţeleagă de ce a apărut eurocomunismul lui Berlinguer⁹, Giorgio Amendola, Giorgio Napolitano, de ce partide comuniste s-au transformat în alte formaţiuni, fie ele de stânga (cazul Italiei¹⁰). Pe de altă parte, aşa cum observa Vladimir Tismăneanu, un Derrida, Badiou, sau Balibar nu se înşeală când găsesc teme de reflecţie în ideile lui Marx, mai cu seamă cele legate de alienarea birocratic etatistă.¹¹ Marx ramâne o sursă de inspiraţie importantă pentru gânditori de stânga.

Nu pot însă să nu remarc că utopia socialistă (a nu fi identificată cu Marx) nu poate fi distrusă. Persistenţa utopiei este determinată şi de propriile insuficienţe ale capitalismului. Un Wlodziemrz Brus, sau Kazimierz Laski (cunoscuţi economişti polonezi dizidenţi) au criticat stalinismul din Polonia, însă au rămas cu vederi pronunţat de stânga trăind în exil – primul în Marea Britanie, al doilea în Austria. Nici Oskar Lange şi Michal Kalecki nu şi-au dezavuat orientarea de stânga deşi au trăit ani de comunism la faţa locului şi au avut mari dezamăgiri. Exemple găsim şi în Ungaria, Cehia etc.. Însuşi Miklos Tamas arăta că rămâne ataşat gândirii marxiste el vorbind despre post-capitalism. Iar scrieri ale unor economişti marxişti, precum Piero Sraffa (reprezentant de frunte al Şcolii de la Cambridge), sau Stephen Marglin, atrag în continuare. Aici găsim poate una dintre raţiunile pentru care partide comuniste reformate reuşesc să participe la viaţa politică din foste ţări comuniste adunând un număr de voturi semnificativ (în Cehia de pildă); esenţial este însă ca ele să accepte jocul democratic şi să fi învăţat din lecţiile istoriei.

Idei de stânga, nu neapărat de obârşie marxistă, sunt favorizate de minusuri ale globalizării, de inegalităţi flagrante de venituri. America Latină este un fief tradiţional al ideilor de stânga în medii academice şi chiar în viaţa politică. Retorica revoluţionară, radicalismul unui Chavez şi al altor lideri de stânga pot fi pusă în relaţie cu teze marxiste. De altfel, curentul structuralist în gândirea economică contemporană s-a dezvoltat pe temeiul condiţiilor de adâncime ce perpetuează subdezvoltarea, inegalitatea abisală de venituri, o societate de status quo, imobilă, care nu oferă şanse egale celor mai mulţi. În America Latina apare şi o problemă etnică majoră, care opune indienii localnici, ce sunt mulţi şi săraci, urmaşilor colonizatorilor, ultimii controlând mult din avuţia ţărilor respective (şi în Asia de Sud-Est apare această chestiune, dar mult mai palid; chinezii, fără a fi urmaşi ai unor „conquistadori” domină viaţa economică în disproporţie mare cu numărul lor).

Într-un fel, aşa cum capitalismul din epoca victoriană a condus la măsuri de protecţie socială, tot astfel, azi, demantelarea sistemelor de asistenţă socială este de neimaginat în democraţiile avansate – deşi se pune acut problema reformării acestor sisteme. Politica şanselor egale, coeziunea socială, nu sunt concepte lipsite de noimă în capitalismul avansat, în democraţiile liberale.

2. Postcomunism vs. Postcapitalism

Când discutăm despre vigoarea/vitalitatea unui sistem economic avem în vedere nu numai problema alocării resurselor, de care depinde calculaţia costurilor, a rezultatelor (alocarea determinând preţurile de piaţă/market-clearing, care egalizează cererea şi oferta) şi mişcarea preţurilor, a câştigurilor, care aduc fericire unora şi necazuri altora. Spiritul întreprinzător şi acumularea capitalului, ca trăsături endogene ale unui sistem economic, dau măsura progresului actual şi potenţial într-o societate. Nu orice manager, fie el destoinic, este şi un vizionar, capabil să identifice oportunităţi majore. Joseph Schumpeter, cu faimoasa sa „Teorie a Dezvoltării”, şcoala austriacă (neoaustriacă), în general, au contribuit decisiv la explicarea rolului întreprinzătorului în dinamica economiei. Fără cei care realizează străpungeri, care scot mersul lucrurilor din canoane şi rutină, ritmul progresului ar fi mult încetinit. Istoria ultimelor decenii arată întreprinzători exemplari; este suficient să ne gândim la un Bill Gates, care a format ceea ce a devenit Microsoft, sau la echipa care a făcut din Nokia un lider mondial în aparatura de telecomunicaţii. Tot astfel acumularea intensă de capital, ca proces investiţional, asigură creşterea economică durabilă. Noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale accentuează rolul spiritului întreprinzător, al cunoaşterii (bazate pe educaţie superioară) în creşterea economică.

Dar lumea economică nu trebuie să fie judecată cu o logică binară, supersimplificatoare: capitalism versus socialism. De aici ar rezulta o inferenţă cvasi-automată. Că tot ce ţine de capitalism, bun şi rău, este de acceptat fără discuţie. Sunt câteva probleme cu această logică. Astfel, ceea ce numim capitalism (care înseamnă coabitare de sector public cu sector privat) fiinţeaza într-o varietate semnificativă. Se poate astfel distinge o variantă latino-americană rău famată (cu oligarhie, polarizare extremă de venituri, cvasi-războaie civile şi, adesea, simulacru de democraţie) de ceea ce s-a conturat în Europa occidentală după al doilea razboi mondial şi în SUA (chiar dacă există diferenţe notabile între modelul anglo-saxon si cel „continental”), sau de o variantă asiatică, caracterizată de autoritarism şi corporatism industrial. A doua problemă este de înţelegere a funcţionării pieţelor. Teoria economică modernă se ocupă de alocarea resurselor din perspectiva inter-generaţională (pentru resursele epuizabile), de forţele motrice ale progresului tehnologic („endogenitatea” creşterii economice), de „eşecuri de coordonare” pe pieţe (vezi mai ales ce se întâmplă pe pieţele financiare – nevoia de sisteme prudenţiale), de aglomerarea de factori de producţie, de randamente crescătoare, de expectaţii şi rolul lor, de rolul bunurilor publice, de sisteme de asistenţă socială care să garanteze funcţionarea contractului social etc. De aici rezultă constatări ce s-au impus în politica publică. Mă refer la nevoia de bunuri publice (avem nevoie de un sector public), de nevoia de a reglementa pieţele pentru a preveni abuzul de poziţie dominantă şi altele. În fine, este problema dinamicii capitalismului, în sensul înţelegerii legăturii între raţionalitate, alias capacitatea de a învăţa, şi viaţa organizaţională, politicile economice. De pildă, în pofida criticilor, unele justificate, legislaţia Sarbanes-Oxley în SUA a fost cerută nu numai de opinia publică, dar şi de lipsa unor reglementări eficace pe pieţele financiare şi ale energiei, de proliferarea conflictelor de interese (şi Marea Depresiune, dintre anii 1929-1933, a cerut aşa ceva, dar se vede că multe lecţii au fost uitate… sau s-a renunţat la ele sub presiunea unor grupuri de interese puternice).

Ar mai fi ceva de spus referitor la dinamica capitalismului. Imediat dupa 1989 s-a vorbit în mod simplificator, poate metaforic, despre „sfârşitul istoriei” (Francis Fukuyama, „The End of History, 1990”), despre victoria ubicuă a ceea ce politologul Fareed Zakaria a numit democraţie liberală. S-a subestimat considerabil evoluţia lăuntrică, ciclică, a societăţilor capitaliste mature – care pot revela anchilozări instituţionale (Douglas North, Mancur Olson etc) şi declin de performanţă; s-a subestimat totodată persistenţa varietăţii capitalismului, vigoarea unui capitalism în ascensiune, dar bazat pe structuri politice autoritariste şi economice corporatiste, în Asia (China poate fi încadrată în această categorie). În plus, globalizarea tensionează relaţii sociale în ţări capitaliste avansate ca urmare a inegalităţilor de venituri în creştere şi „excluziunii sociale”. De aceea, problema coeziunii sociale, a efectelor imigraţiei, sunt în centrul agendei de politică publică. Când guvernatori de bănci centrale ajung să deplângă adâncirea inegalităţilor sociale¹² este de ciulit urechile.

Nu întâmplător neoliberalismul, şi ca urmare a crizei economice actuale, „se află în defensivă în ultimul deceniu; în acest spirit trebuie interpretată şi dezbaterea privind criza globalismului (ca filosofie politică şi economică a globalizării), „criza capitalismului global”, pe fondul unor contradicţii şi efecte perverse generate de globalizare, resurecţia protecţionismului în ţări capitaliste dezvoltate (ce intră în conflict cu logica globalizării). Dar ţările occidentale par să fie prinse pe picior greşit, din perpectivă istorică, de ascensiunea economică formidabilă a Asiei. Ele se află sub presiunea socială a grupurilor sociale marginalizate, rândurile acestora fiind îngroşate de membri ai clasei de mijloc. Larry Summers, fost secretar la Trezorerie în SUA, vorbea despre teama clasei mijlocii din ţările bogate¹³, care îşi vede periclitate veniturile în condiţiile în care pe piaţa muncii globale oferta aproape s-a dublat în ultimele două decenii. Unii explică inegalităţile de venituri în creştere din ţările avansate industrial prin noile tehnologii, care ar favoriza lucrătorii cu pregătire superioară (high skill)¹⁴ – globalizarea fiind pusă pe plan secundar. Dar această teză nu lămureşte de ce slujbe „high skill” pleacă în număr crescând către Asia, îndeosebi. În plus, nu se clarifică cum este posibil să ai o creştere economică durabilă (de-a lungul deceniilor) într-un spaţiu global cu presiuni competitive tot mai mari. Pot S.U.A şi ţările U.E să-şi transfere resurse umane către zonele de „high skill” cu o viteză corespunzătoare pentru a menţine marje de competitivitate? Aceasta îmi pare a fi întrebarea cheie pentru înţelegerea perspectivelor jocului economic mondial.

Tamas vorbeste despre post-capitalism. Sincer să fiu, nu înţeleg ce are în vedere, în mod concret. Este evident că el nu este pe aceeaşi lungime de undă cu Anthony Giddens, cel care a pornit dezbaterea despre „calea a treia” (The Third Way)¹⁵ între partide social-democrate din Europa - mai ales că Tamas ramâne un gânditor marxist. Pentru cel care gândeşte politica publică, ideile lui Tamas, aşa cum sunt exprimate în decalogul enunţat, prezintă interes. Afirm aceasta întrucât nu trebuie să fii neapărat de stânga pentru a îmbrăţişa din tezele sale (ex: grija faţă de mediul ambiental, combaterea efectelor perverse ale globalizării, nevoia de a reglementa pieţe pe care se manifestă abuzuri de poziţie dominantă etc). Dar decalogul amintit oferă, în opinia mea, prea puţin pentru o politică concretă. De altfel, şi tezele lui Giddens se confruntă cu provocări rezultate din posibilitatea de a fi operaţionalizate, în contextul presiunilor globalizării. Dezbaterea intensă privind viitorul „modelului social european” poate fi plasată în contextul determinat de dinamica demografică, accente de scleroză instituţională, presiunile globalizării.

Sunt de acord că stânga are ce să spună în dezbaterea publică şi trebuie să fie ascultată de cei de altă orientare ideologică. Nu cred însă că putem să operaţionalizăm o politică publică, cum încearcă să sugereze Tamas, în termeni de post-capitalism. Iar a ne duce cu gândul la Insula Artiştilor, aşa cum era descrisă de Andre Maurois, ca un fel de „Pays de Cocagne” (unde curg laptele şi mierea) nu are sens. Aşa ceva au visat, probabil Marx şi Engels, în utopia lor comunistă, şi ştim ce s-a întâmplat. Nici dacă androizi ar lucra pentru oameni tot nu s-ar soluţiona chestiunea economică; tot am fi preocupaţi de productivitate, de distribuţie, chiar dacă grija faţă de natură ar domina agenda publică şi individuală.

Mişcarea ecologistă nu a reuşit să scoată societatea umană din logica impusă de dimensiunea economică, care înseamnă alocare de resurse limitate pe nevoi concurente. Sunt de acord însa că încălzirea globală, care readuce în actualitate mesaje ale raportului Clubului de la Roma (Limits to growth, 1972), trebuie să modifice optica politicilor publice în materie de externalităţi locale şi globale. Aici intervin, masiv, alături de calculaţie şi eficienţă economică o problemă de etică şi una de echitate între generaţii.

Economia, peste tot, are nevoie de spirit etic pentru a mulţumi cât mai mulţi indivizi. Căutarea profitului impune logica sa implacabilă şi fără eficienţă nu se poate progresa. Dar a fi dispus să vinzi şi să cumperi aproape orice, inclusiv sufletul, nu ajută binele; când tot mai mulţi indivizi fac aşa ceva, când sentimentele de ruşine şi vinovăţie ies din matricea comportamentului în societate, faţa hidoasă a capitalismului îşi arată colţii, capitalismul îşi pierde sufletul.

O politică publică lucidă, responsabilă, înseamnă să te ocupi de părţi mai puţin bune ale funcţionării pieţelor: lăcomie fără margini, lipsa de onestitate, cinism, egoism etc., când acestea încalcă legea, lovesc în interesul public, în interesele altor cetăţeni. Amintesc că Adam Smith a scris, alături de Avuţia Natiunilor, Teoria Sentimentelor Morale (el a fost, de altfel, profesor de ştiinţe morale la Universitatea din Glasgow), că Max Weber a pus în relaţie capitalismul şi etica protestantă. Eu, unul, prefer capitalismul lui Bill Gates celui reprezentat de un Ivan Boesky, Michael Milken, sau Kenneth Lay (Mr. Enron).

3. Keynes revine!

Criza financiară provoacă suferinţă şi fiori în întreaga lume, forţând guvernele să naţionalizeze părţi însemnate ale sectoarelor bancare, iar băncile centrale să injecteze cantităţi imense de lichidităţi în pieţele financiare. Unii s-au grăbit să declare că această criză demonstrează lipsa de viabilitate a capitalismului, iar alţii acuză guvernele de introducerea, de facto, a socialismului. Ambele raţionamente sunt greşite.

Libertatea economică şi spiritul antreprenorial, care stau la baza inovaţiilor şi progresului economic, se bazează pe şi se hrănesc din pieţele libere; lucru indiscutabil şi care explică prăbuşirea, în cele din urmă, a economiilor de tip comunist. În acest sens, Ludwig von Mises, Friederich von Hayek şi alţi susţinători ai liberalismului economic clasic aveau dreptate. Dar este înşelător să spunem că pieţele libere sunt sinonime cu pieţele nereglementate, cu dispariţia efectivă a sectoarelor şi a politicilor publice. Economiile şi societăţile moderne au nevoie de reglementări şi politici publice care să asigure o cantitate adecvată de bunuri publice şi care să prevină sau să limiteze externalităţile negative, costuri ale afacerilor suportate de societate. Aceasta implică nevoia unui sector public care să funcţioneze pe fondul unei alocări libere a resurselor (la preţurile pieţei) şi a unei concurenţe vibrante. Şi mai este nevoie şi de o busolă morală, fără de care totul se împotmoleşte mai devreme sau mai târziu.

Acum mulţi acceptă că, criza din Asia din anul 1997 a fost cauzată, în principal, de deschiderea prematură a conturilor de capital ale economiilor din regiune. Similar, o grabă de a privatiza utilităţile publice nu este justificată; mai mult, este mai bine ca unele utilităţi să fie lăsate în mâini publice. Simplificarea excesivă a „bunelor practici” în domeniul guvernanţei – şi, nu în ultimul rând, ipocrizia care, nu de puţine ori, a acompaniat propagarea lor de către ţările industrializate – este acum mai mult decât evidentă. Această criză financiară adâncă, eşuarea rundei Doha în comerţul internaţional şi lipsa de rezultate oriunde politici de dezvoltare au fost încapsulate în mod simplist în mantra ideologică a neo-liberalismului sunt grăitoare. Există vicii structurale profunde în majoritatea ţărilor sărace – corupţie, drepturi de proprietate opace, risipă, furt şi o alocare greşită a resurselor publice – dar acestea nu constituie un argument convingător în favoarea acceptării necondiţionate a unor remedii de politică prea generale şi, uneori, în discordanţă faţă de condiţiile locale.

Criza financiară care a lovit acum chiar în inima industriei financiare mondiale este, fără îndoială, o respingere convingătoare a paradigmei care a glorificat dereglementarea totală. Abrogarea în 1999 a legii Glass-Steagall care limita deţinerea de companii financiare care operau pe alte segmente de piaţă, precum decizia din 2004 de a scuti operaţiunile de brokeraj ale băncilor de investiţii de pe Wall Street de limitele până la care se puteau îndatora s-au dovedit a fi greşeli istorice. Uriaşele operaţiuni de salvare prin acoperirea pierderilor care se desfăşoară acum în sectoarele financiare vor introduce, sau vor întări, elemente ale capitalismului de stat în numeroase ţări industrializate, inclusiv în SUA. Impactul asupra bugetelor naţionale poate fi foarte sever pentru mulţi ani de acum înainte. Pentru a diminua suferinţa provocată şi pentru a reduce dependenţa de împrumuturi externe, ratele de economisire vor trebui să crească în toate economiile ale căror bănci sunt (vor fi) recapitalizate în mod semnificativ. O întrebare legitimă se impune: pot ţările bogate să înceapă dintr-o dată să economisească şi să fie mai atente la ce poate aduce viitorul? Răspunsul atârnă foarte mult de coeziunea socială (solidaritatea) şi de capacitatea politicienilor de a conduce în vremuri de ananghie.

Dacă adăugăm aici şi implicaţiile îmbătrânirii populaţiei şi problemele statului bunăstării, schimbarea climatică, precum şi provocările în domeniul competitivităţii venite dinspre puterile globale emergente, nu este greu de trasat conturul unei agende de politici publice foarte complicate, care va dura decenii de acum înainte.

Efectele actualei crize financiare au lovit lumea occidentală într-un moment în care se produce o mişcare tectonică în economia mondială care durează de mai bine de un deceniu. Ridicarea Chinei, Indiei, Braziliei şi resuscitarea unei Rusii capitaliste determină o lume multi-polară tot mai accentuată, cu profunde reverberaţii economice şi geopolitice. Lupta pentru controlul resurselor neregenerabile (îndeosebi petrol şi gaze) ilustrează fenomenul. Criza financiară a scos în evidenţă slăbiciunile inerente ale politicilor care sunt mai degrabă fundamentaliste decât pragmatice.

Căderea comunismului, care a fost echivalată de unii cu „sfârşitul istoriei”, a favorizat foarte mult ideile neo-liberale. Bineînţeles, superioritatea covârşitoare a SUA pe toate fronturile (economic, militare, tehnologic) a condus la un fel de Pax Americana sui generis şi a creat condiţiile necesare unui regim internaţional. Acesta din urmă ar fi trebuit să ordoneze lumea prin oferirea de bunuri publice internaţionale şi prin rezolvarea sau prevenirea conflictelor majore. Dar neo-liberalismul – sau fundamentalismul de piaţă – şi-a dezvăluit în timp carenţele importante, iar acum a fost, de voie, de nevoie, pus pe raft, ca să poată fi asigurată continuarea funcţionării economiilor de piaţă. Ceea ce se întâmplă acum nu este o respingere a forţelor pieţei ca mecanism esenţial de alocare a resurselor şi de stimulare a spiritului antreprenorial, ci este, mai degrabă, o invalidare a unei greşeli flagrante de interpretare a ceea ce este necesar unei economii moderne pentru a funcţiona economic şi social pe termen lung.

Fragmente ale capitalismului de stat sunt puse în aplicare şi rămâne de văzut ce se va alege de ele în timp. Probabil că părţi substanţiale ale noilor sectoare de stat în devenire vor deveni private din nou. Politicile monetare sunt îndreptate acum spre atingerea stabilităţii financiare şi au căpătat un soi de flexibilitate care aminteşte de poruncile lui John Maynard Keynes, mare economist britanic si susţinător al utilităţii intervenţiei statului, cu privire la modurile de evitare a echilibrelor rele (Marea Depresiune Economică a fost un „echilibru” teribil de rău). Preocuparea guvernelor şi băncilor centrale de a schimba radical reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare, astfel încât „momentele Minsky” – momente în care, conform economistului acum decedat Hyman Minsky, finanţiştii distrug economia – să fie evitate reprezintă o validare puternică a moştenirii intelectuale a lui Keynes şi a realismului său în înţelegerea funcţionării pieţelor în general.

Miezul acestei probleme este că aceste economii mixte reconfigurate trebuie să funcţioneze în aşa fel încât politici extravagante să fie evitate de dragul democraţiei şi a bunăstării majorităţii cetăţenilor. Ciclurile nu pot fi eliminate, iar crize vor mai fi în viitor. Dar o prăbuşire financiară, cu efectele sale îngrozitoare asupra economiei reale, poate fi prevenită prin adoptarea politicilor şi regulilor potrivite.

UE şi SUA vor ieşi din criză cu economii transformate (cu sectoare publice mai mari) şi vor continua să fie, în mod fundamental, democraţii liberale. Însă criza financiară le-a slăbit deja şi nu va împiedica ascensiunea unor noi puteri globale. Viitorul va fi marcat de competiţia dintre democraţia liberală şi forme autoritariste ale capitalismului (exemplificate în principal de China şi Rusia). În democraţiile liberale ar putea fi nevoie ca măsuri economice de tipul celor aplicate pe timp de război să fie reinstituite din când în când; într-adevăr, operaţiunile actuale de salvare a băncilor se înscriu în această categorie de acţiune.

Ţările occidentale vor trebui să accepte un statut slăbit în economia mondială şi să renunţe la aroganţă în relaţia cu restul lumii, pentru binele lor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru reforma instituţiilor financiare internaţionale şi a noii arhitecturi pentru tratarea problemelor globale. După cum spun unii, un nou Bretton Woods este necesar.

Această perioadă marchează revenirea lui Keynes şi a ideii de intervenţie guvernamentală. Avem nevoie de raţiune şi pragmatism în elaborarea de politici economice, nu de fundamentalism.

4. Criza şi alegerile europene. Un paradox?

Mulţi comentatori au fost surprinşi că severitatea crizei economice nu a favorizat o basculare către partide de stânga în alegerile pentru Parlamentul European (PE). Cred că un factor are putere explicativă majoră în acest sens. Mă refer la căderea în dizgraţie a filosofiei dereglementatoare a pieţelor, a „fundamentalismului de piaţă”. Avem de-a face numai cu un paradox aparent aici, întrucât, de ceva timp (predatând izbucnirea crizei financiare), partide de centru dreapta din Germania şi Franţa au criticat defectele gândirii potrivit careia pieţele nu au nevoie de reglementări. De ani de zile, „modelul continental” (care ar caracteriza economiile mixte din Germania şi Franţa) a fost supus tirului criticilor celor care pledau pentru pieţe dereglementate, pentru reducerea sectorului public cât mai mult, pentru concurenţa globală fără oprelişti. Inclusiv preşedintele Horst Koehler a intrat în polemica publică criticând activităţi ale fondurilor de risc şi de investiţii (hedge funds şi private equity funds) care ar fi interesate numai de profituri pe termen scurt amplificând totodată prin îndatorare înaltă (high leverage) riscuri sistemice. Din propria experienţă în PE am sesizat optici diferite ale parlamentarilor britanici vs. ale celor mai mulţi din Franţa şi Germania, care transgresau frontiere ale grupurilor politice; britanicii privilegiau regimul de reglementare moale (light touch), în timp ce numeroşi colegi continentali au privit favorabil mesajul raportului pe care l-am elaborat privind nevoia de reformă a reglementarilor pieţelor financiare.

Ca o culoare naţională (interes naţional) ce contează mult în disputele privind vizualizarea crizei economice se vede şi din evoluţia Partidului Laburist din Marea Britanie. Premierul Gordon Brown este un artizan al dereglementărilor pe piaţa financiară din deceniul trecut – rolul City-ului londonez, al industriei financiare de peste Canalul Mânecii fiind în atenţia autorităţilor. De aceea, schimbarea sa de poziţie, când efectele crizei au aneantizat câteva mari instituţii financiare britanice, a fost dramatică, la aproape 180 grade (a se citi şi raportul Turner). Ai spune că niciodată nu este prea târziu pentru penitenţă. Dar în timp ce pentru britanici această schimbare este de-a dreptul istorică (admiţând că va persista), în Franţa şi Germania sunt partide de centru dreapta care de ani de zile aveau dubii faţă de practicile propovăduite de City şi Wall Street. De aceea, fiind la guvernare în ţări cu mare greutate în UE, „popularii” francezi şi germani au avut un ascendent puternic în alegerile pentru PE. Interesant este că şi liberalii germani au fost cu accente critice vizibile la adresa modelului anglo-saxon. Şi aceasta pot spune, din nou, din experienţa proprie în cadrul grupului politic ALDE din PE. În unele ţări din UE, unde socialiştii (social-democraţii) sunt la guvernare (cazul Spaniei, de pildă), efectele crizei şi-au spus cuvântul, popularii lui Aznar având câştig de cauză. Una peste alta, este de acceptat ipoteza că asimilarea de către partide de centru drepta a discursului critic la adresa fundamentalismului de piaţă a răpit stângii europene un atu decisiv în dezbaterea publică.

La factorul evocat mai sus se cuvine să menţionez „naţionalizarea” unor politici publice în UE ca şi o nemulţumire în creştere a cetăţenilor europeni faţă de performanţa (asa cum este ea percepută) instituţiilor europene. Întâlnim aici un mare pericol pentru evoluţia Uniunii în anii ce vin; dacă politicile comune (ale UE) nu vor aduce beneficii palpabile tendinţele de fragmentare se vor accentua în Uniune.

5. Dialogul politic în România

Chiar dacă avem o coaliţie mare (între PSD şi PDL) la guvernare acum procesul politic în România ilustrează incapacitatea dreptei şi stângii de a dialoga; am în vedere accentul pe idei, programe de politică publică, privirea spre viitor. „Fractura” nu este de dată recentă. După 1989 stânga a fost catalogată, aproape în bloc, ca fiind criptocomunistă – ca şi cum partidele, mai mult sau mai puţin, de dreapta nu ar fi avut numeroşi foşti membri ai PCR. În acelaşi timp, militanţi de stânga au văzut în gândirea de dreapta una de import, nepotrivită situaţiei autohtone. Avem doctrine confuze, sau infirmate de conduita efectiva a unor lideri, de oportunism faţiş. Nu puţini cetăţeni sunt năuciţi de gâlceava politică, de personalizarea conflictelor; sunt dezamăgiţi de cinism, imoralitate, limbaj dublu etc. Unii dintre ei cad pradă demagogiei, populismului, justiţiarismului gălăgios, extremismului. Discursuri publice inundate de maniheism, care împart societatea în buni vs. răi, excomunicări şi intoleranţă – practicate şi de oameni cultivaţi – nu ajută procesul politic intern să fie sănătos. Toate acestea şubrezesc democraţia noastră tânără, fie România în UE.

Ultimii ani sunt, din păcate, în opinia mea, o involuţie – mă refer la clarificare doctrinară şi acceptare mutuală. Ce poate fi mai elocvent în această privinţă decât opinii potrivit cărora nici nu ar fi nevoie de un partid de stânga important pentru democraţia românească. Sau poţi să nu fii de acord cu cei care sunt de stânga, sau foarte la stânga (eventual marxişti), dar nu este firesc să-i pui la zid. În democraţiile liberale stânga, în varietatea ei, este foarte prezentă. Iar Marx, repet, este studiat în mari universităţi fiind considerat un gânditor important. Marxişti declaraţi sunt Eric Hobsbawm şi Immanuel Wallerstein, vârfuri ale intelectualităţii în lume. Avem dreptul oare să-i excomunicăm pentru presupoziţii ideologice pe care le împărtăşesc? Trecutul „ideologic” al unor oameni nu este un argument peremptoriu în favoarea proscrierii. Altminteri ar însemna să se fi interzis lui Giorgio Napolitano să candideze la funcţia de preşedinte al Italiei, lui Juan Manuel Barroso (care a simpatizat cu maoismul în tinereţe) să acceadă la preşedinţia Comisiei Europene, lui Joscka Fischer să fi devenit ministru de externe în Germania, sau lui Lionel Jospin (troţkist în tinereţe) să fi ajuns premier în Franţa – şi lista este lungă…

Stânga are ce să-şi reproşeze în România, inclusiv favorizarea capitalismului de cumetrie (crony capitalism). Dar există propensiuni extremiste pe partea dreaptă a discursului politic. Democraţia nu poate fi mai solidă prin eliminarea din viaţa politică a unor persoane prin „liste”, responsabilizări colective. La aproape două decenii de la căderea lui Ceauşescu, după intrarea în Uniune, asemenea practici sunt greu de înţeles, de admis – într-un stat democratic, fie el tânăr. Într-o ţară unde atitudini de curaj împotriva regimului ceauşist pot fi numărate pe degetele de la cateva mâini stridenţa şi radicalitatea unor voci, acum, sunt curioase, contraproductive. Când Adam Michnik ajunge să denunţe într-un articol publicat în presa internaţională¹⁶ extremismele fostei guvernări de dreapta din Polonia se cuvine să luăm seama. Iar Michnik nu este o voce singulară. Lui i-a urmat o altă voce proeminentă a societăţii civile şi politice din Polonia, mult regretatul Bronislaw Geremek.

Şi mai este ceva: comunismul, care a eşuat politic şi economic, nu poate fi făcut responsabil de insuficienţele capitalismului; condamnarea trecutului nu soluţionează treburile prezentului. Dezbaterea capitalism vs. (cripto)comunism este un nonsens pentru societatea românească de azi; întrebarea legitimă este ce post-comunism/capitalism se plămădeşte în România, sub presiunile globalizării, îmbătrânirii demografice şi migraţiei masive, ale noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale. Pe aceasta platformă trebuie să se întâlnească minţi lucide şi echilibrate care cred în democraţie, chiar dacă nu împărtăşesc aceeaşi viziune privind rolul statului în economie, relaţia între individ şi comunitate, etc. Iar cei care afirmă că neajunsurile menţionate mai sus demonstrează că nu avem suficient capitalism sunt fie naivi, fie fundamentalişti.

Pentru ca speranţele românilor, ca societate, să se împlinească este nevoie de mai multă politică publică cu substanţă; aceasta reclamă limpezirea apelor politice prin prisma interesului public. Dacă stânga şi dreapta democrate nu vor intra într-un dialog autentic, fructuos, ţara va avea de pierdut, se va încuraja ascensiunea curentelor non-democrate – pe ambele culoare.

DANIEL DĂIANU - profesor de economie, SNSPA, fost ministru de finanţe.

 sus