2009 Alegeri europarlamentare

O filosofie a reformei 

BERNARD NOGHIU

The reform is the renewal of a society, a state or its constitutive structures. The need to reform derives from the principle of change at the individual level and structure level in which the individual is a representative of a system. Succescul reform is guaranteed by knowing the basic principles of operation and composition of the state and its structures, not in political but in terms of composition and structure of human thinking individuals. Once known the mechanism, it may be identified the point of departure.

Keywords: reform, justice, system, structures

Pentru că suntem foarte aproape de data în care România va primi un nou raport de la UE cu privire la reformarea justiţiei, se revine cu insistenţă asupra situaţiei din acest sector, dar şi asupra întregului spectru politic din România, atât din partea presei, cât şi din partea societăţii civile. Este adevărat, că pentru o reformare reală, în primul rând, se vorbeşte de o legislaţie corectă şi cât mai clară, care să evite ambiguităţile existente şi să favorizeze un act de justiţie cât mai corect posibil şi eficient, în acelaşi timp. Din această a doua frază, putem vedea că justiţia presupune două aspecte esenţiale: legislaţia şi procesul aplicării ei, două realităţi care se condiţionează reciproc. Am putea spune că este vorba de forma (legislaţia) şi materia (actul de justiţie) care compun ceea ce numim justiţie. Aici însă se impune subiectul atât ca autor, cât şi ca destinatar al legislaţiei şi al actului de justiţie. Aşadar, nu se poate vorbi de o reformă dintr-un singur sens, adică dinspre lege şi act de justiţie, neglijându-se subiectul – fie ca autor, fie ca destinatar. Mai mult chiar, de aici trebuie începută reforma şi nu invers, chiar dacă este o cale lungă de urmat în timp. Dar altfel este imposibil. Or, aici este vorba de o filosofie a fenomenului general de justiţie la nivelul întregii societăţi şi la nivelul fiecărui individ. De unde şi baza aprofundării noastre.

Întrucât justiţia este un fenomen social, ea se configurează conform unor factori bine determinaţi de care trebuie să se ţină cont atunci când se are în vedere reformarea ei. Iar factorul socio-politic şi factorul uman sunt două realităţi (din cele trei principale, al treilea factor fiind cel natural) care configurează ceea ce numim justiţie.¹ Tocmai acest lucru se uită atunci când se vorbeşte de reformare. Aici trebuie să plecăm de la societate, de la individ, în speţă.

Spuneam mai înainte că justiţia este un fenomen social. Iar prin aceasta înţelegem totalitatea regulilor (legile şi alte acte normative), a actelor de justiţie şi modalitatea de impunere a acestora (legile, normele şi actele de justiţie).² Toate acestea au la bază o societate şi sunt caracterizate de tot ceea ce o caraterizează, ca ambient în care iau naştere şi se desfăşoară. Indiferent care ar fi modelul pe care legile şi actele de justiţie le-ar copia (indiferent de la ce societate ar fi copiate), în momentul în care ele se aplică într-o societate dată, se află sub presiunea caracteristicilor acelei societăţi. Şi asta pentru că subiectul şi destinatarul este parte, exponent al acesteia. În consecinţă, oricum am considera fenomenul pe care îl numim justiţie, nu putem face abstracţie de societate, de factorul uman care stă la baza sa. Întrucât este atât de evidentă legătura dintre justiţie şi cei doi factori care o configurează, este esenţial să analizăm procesul, chiar şi doar filosofic, în care acest lucru se întâmplă. Vom urma un curs ascendent în analiză: de la simplu la compus şi asta pentru că „compusul“ este ulterior a ceea ce îl compune, conform principiului filosofic enunţat de Descartes³ şi aplicat în filosofie, inclusiv astăzi.

Factorul uman şi justiţia

Înainte de toate, să enunţăm un principiu extrem de simplu pentru a înţelege mai bine care este metoda acestei reflexii. Este evident pentru toată lumea că un „tare“ sau un aspect pozitiv nu poate exista izolat la un nivel social fără a nu putea fi verificat la altul. Şi nici nu poate exista fără a nu putea fi verificat la nivel individual. Şi aceasta pentru că individul este parte a societăţii, iar societatea este formată din indivizi şi ea este mediu al formării indivizilor, un mediu determinant şi nu oarecare. Plecând de la acest adevăr, se impune o mai atentă considerare a ceea ce numim „corupţie“. Aici, vom folosi termenul de tare. Când vorbim de tare, îl regăsim la fiecare individ în parte. Este adevărat, se are în vedere nivelul diferit de la individ la individ. Dar el există şi se manifestă. Influenţează chiar. Rămânând la nivelul de individ, acest tare este mai evident şi mai manifest, cu consecinţe mai mari, în măsura în care acesta ocupă niveluri sociale din ce în ce mai mari. Acest tare îl are cu sine, indiferent la ce nivel se situează. Îi vor determina actele şi întreaga sa activitate relaţională în rolul pe care îl joacă acolo. Cu cât acest nivel presupune un rol mai mare, tarele, aparent neimportant la nivel de individ, capătă importanţă în măsura rolului ocupat de acesta. Influenţa tarelui este aceeaşi, dar consecinţa şi evidenţa actului capătă valoarea nivelului ocupat sau rolului jucat de individ. Este simplu, pornind de aici, să înţelegem că acest tare este originea a ceea ce numim „răul“, „corupţia“ la cei care – fie delegaţi prin actul democratic, fie numiţi de cei pe care noi i-am delegat, fie că se află în varii funcţii de conducere şi răspundere – îi avem în faţa noastră în diferite sisteme care guvernează societatea. Aceasta pentru că sistemele sunt făcute de oameni şi aplicate tot de către aceştia.

Gânditorii antici au fost conştienţi de acest adevăr pe care noi, din păcate, îl uităm prea adesea. Ei au înţeles că responsabilitatea este pe măsura nivelului sau rolului jucat şi că fiecare individ trebuie pregătit pentru rolul pe care îl poate juca în societate, la diferitele ei niveluri sau în diferitele sale sisteme de organizare şi responsabilitate. Acesta este motivul pentru care gânditorii antici au avut o altă modalitate de a vedea „reformarea“. În acelaşi timp, au avut şi înţelepciunea să realizeze că este vorba de o întreprindere de lungă durată: trebuie investit totul pentru un rezultat îndepărtat, dar care poate fi realizat numai aşa. Despre ce este vorba?

Filosofii sau înţelepţii antici, dar şi cei care au urmat ideile lor (aşa cum, de altfel, ar fi necesar să învăţăm şi noi de la ei) au fost mereu preoucapţi de binele societăţii, al polisului. Şi aceasta pentru că omul ca individ este un „politikon“ şi trebuie să ştie să trăiască cât mai bine această stare, determinare. Or, binele societăţii depinde de cum individul trăieşte această determinare. Toată energia lor formatoare o angajau în educarea acestei stări. Formau gândirea, acţiunea corectă, ca o consecinţă a unei gândiri corecte. Clădeau virtutea prin educarea coerenţei dintre adevăr şi viaţă. Proclamau virutea prin responsabilitatea născută din demnitatea fiecărui om, demnitate cultivată toată viaţa. Fără a face, aici, o antologie istorică, este bine să amintim doar de doi dintre cunoscuţii filosofi care au mers până acolo cu ideea de a „reforma“ societatea, încât şi-au angajat viaţa şi înţelepciunea în formarea unui individ pentru rolul suprem în societatea în care trăiau: Platon care îl formează pe Dion⁴ şi Aristotel care îl educă pe Alexandru⁵.

Acest efort al înţelepţilor antici se datorează şi faptului că ei au devenit conştienţi că oricât de bine ar fi structurat un sistem, rămân mereu aspecte ale vieţii individuale care nu pot fi reglementate până în cel mai mic detaliu. De aceea, prin „formarea“ la care se angajau, aveau în vedere cele mai mici amănunte, astfel fiind convinşi că va fi posibilă reformarea sistemului sau îmbunătăţirea sa continuă, dar numai prin indivizii care deveneau exponenţii acestui sistem şi nu altfel.

În acest demers al lor, filosofii plecau de la fiinţă ca o valoare în sine şi regulile care trebuiau respectate în raport cu această valoare, care este fiinţa, fie că este vorba de fiinţa proprie sau de a altuia. Toate actele, atitudinile, gândirea în sine se călăuzesc după acest principiu al valorii fiinţei. Nu există un grad de valoare mai mare sau mai mică, la acest nivel, între fiinţa unuia sau altuia, între entitatea ca individ a unui sau a altuia. De altfel, acesta este primul principiu de interacţiune: nu există termen de comparaţie, din punct de vedere ontologic între fiinţa unui individ sau a altuia, ci doar o valoare ontologic egală. Diferenţa apare prin atribut. Odată stabilit acest principiu, se poate trece mai departe.

Orice act care ar atenta la valoarea aceasta este un rău împotriva sa şi deci evidenţa necesităţii educării spre o bună raportare la fiinţă, indifierent despre cine e vorba (aici ne referim doar la om, chiar dacă filosofii extindeau acest principiu la tot ceea ce există, conform concepţiei unitare despre lume – o extensie ar fi utilă în cazul unei consideraţii despre mediu, natură etc.).

Odată stabilit acest principiu, înţelepţii merg mai departe şi definesc un raport corect ca fiind unul de „adevăr“. Or, adevărat este ceea ce este coerent cu sine, cu valoarea sa, demnitatea sa. Deci actele sale trebuie să ţină cont de acest lucru. Iată că gândirea lor, cât priveşte formarea sau reformarea individului, se bazează pe o filosofie, pe un mod de a înţelege fiinţa. Ei pleacă de la fiinţă în sine şi nu invers. De aceea, mare parte din efort se concentrează asupra unei bune cunoaşteri, cunoaşteri care influenţează⁶ hotărâtor relaţia.

Teoretic, şi astăzi, studioşii dreptului iau în considerare acest lucru, cu menţiunea că se referă doar la raport sau la conduită, la care legea, ca normă juridică, trebuie să facă apel. E adevărat că nu se mai face o reflexie despre fundamentul raportului, de unde şi pericolul subiectivizării şi al relativizării acestuia, fapt ce era evitat de marii gânditori prin raportul la ontologie. Acum, totuşi, se arată că principiile fundamentale de relaţie trebuie să fie încorporate de lege ca normă juridică şi că legea trebuie să trimită la ea⁷.

Continuând pe aceeaşi linie, am putea spune că formarea individului este o învăţare a responsabilităţii, căci atâta timp cât nu este responsabilitate, legea, norma nu poate reglementa conştient, ci doar punitiv. Dar şi aici se poate discuta. Oricum nu ar fi o reală reformă a sistemului de justiţie. Mai degrabă ar fi un sistem strict poliţienesc. Responsabilitatea este legată direct de ceea ce numim liber-arbitru, acea caracteristică de a alege liber şi conştient între un lucru sau altul, un act sau altul.

Statul şi societatea: reformate şi reformatoare

Având în vedere cele arătate mai sus, putem uşor realiza că societatea şi statul, ca structuri, ca entităţi, se bazează pe „sănătatea“ individului. Şi sănătatea acestor două entităţi se reflectă în justiţie ca fenomen. Dar ce ne interesează pe noi este faptul că nu este suficient să se vorbească de reforma justiţiei, dacă nu se află în centrul atenţiei factorii de configurare a fenomenului justiţiei⁸. Vom vorbi de societate şi de stat în acelaşi timp, pentru că ambele se oglindesc reciproc.

Am vorbit întâi despre individ, pentru că acesta este elementul constitutiv al ambelor entităţi, motiv pentru care acestea din urmă trebuie să aibă ca obiect şi subiect individul, obiect şi subiect al tuturor acţiunilor, în ultimă instanţă. Ca exemplificare: orice acţiune, indiferent la ce nivel şi ce entitate angajează, va angaja, în ultimă instanţă, individul.

Rolul celor două entităţi este extrem de important, iar factorii de răspunderi trebuie să aibă în vedere acest lucru. Hegel spunea că „soarele şi luna au mai puţină influenţă asupra noastră decât forţele morale şi sociale“. De aici, se poate deduce uşor rolul lor. Nu putem vorbi de reformarea unui sistem sau a altuia fără a avea în vedere acest adevăr. Societatea şi statul au o influenţă covârşitoare asupra individului, de aceea formarea sa trebuie să fie preocuparea cea mai mare a acestora, mai ales când este vorba de reformarea lor. Este imposibilă fără formarea individului. În mod normal, statul şi societate trebuie să conlucreze, dar sunt situaţii în care acest lucru nu este posibil. Şi atunci, societatea este aceea care va trebui să aibă în vedere formarea de indivizi care, ulterior, să poată reforma şi statul, devenind motor al societăţii. În acest fenomen se află originea a ceea ce se numeşte revoluţie, reformă, schimbare. Dar trebuie să repetăm că nu este posibil un astfel de lucru fără indivizi care să coaguleze astfel de reacţii.⁹

Putem vedea cât de important este rolul societăţii în formarea individului prin doar enumerarea scopurilor socializării: formarea disciplinării de bază, inocularea de aspiraţii, asigurarea de identitate, învăţarea rolurilor sociale şi formarea de calificări¹⁰.

Aici, am putea continua prin prezentarea diferitelor funcţii ale societăţii şi ale statului, dar nu acesta este scopul acestei reflexii. Ideea de bază este aceea de a observa ce înseamnă şi de unde trebuie să plece o reformă a unui sistem sau altul.

De unde începem?

Reformarea nu se poate face izolat de ansamblul întregii funcţionări şi structuri a unei societăţi. Iar mai înainte am văzută că această structură depinde de individ şi are ca finalitate individul. De unde şi concluzia că reforma nu se poate face prin simple strategii într-un sistem sau altul, ci prin reconsiderarea fundamentelor societăţii şi investirea în reformarea acestora. Acest lucru trebuie să ne conştientizeze că nu este vorba de o întreprindere de scurtă durată, ci pe termen lung şi foarte lung. Când vorbim de reformări nu vorbim de eforturi episodice, ci de continuitate într-un proces de formare reformator. Sincopele care apar la nivelul diferitelor sisteme, în speţă al celui juridic, se datorează sincopelor la nivel formativ. Este necesară şi salutară investiţia în diferitele structuri ale societăţii, dar este imperativă aceea de a investi în individul care este parte a societăţii şi care poate fi exponentul acestor structuri ca legiferator, executor, obiect şi subiect într-un sistem sau altul.

Formarea este cuvântul şi acţiunea cheie în demersul reformator. Fără aceasta, acţiunea unui sistem se reduce la o atitudine punitivă şi poliţienească, prin autoritatea statului, iar individul va găsi mereu cu cale să eludeze sau să fugă de această acţiune. Nu va fi o reformă, ci o impunere. Iar, în aces caz, atât individul ca destinatar al actului de justiţie, cât şi ca exponent al justiţiei vor fi supuşi acestui proces de eludare a unei realităţi neasumate, ci impuse. De aici şi lipsa de responsabilitate şi de identitate. Individul este un simplu executant şi nu un creator de act reformator. Nu asumă actul. Îl aplică în măsura în care nu are încotro şi îl va eluda în măsura în care va găsi căi de eludare.

Nu este vorba deci de o simplă funcţionalitate a reformei, ci de o filosofie a ei, care se naşte şi se dezvoltă prin formarea individului, educarea acestuia. Nu se doreşte folosirea unui dat al societăţii noastre – dat nefericit – că educaţia este deficitară, ci sublinierea că de aici se pleacă spre orice reformare care să devină fapt constituent al societăţii şi nu impus – pentru a fi funcţional un sistem sau altul, o structură sau alta a unui stat sau a unei societăţi. Dacă e să fim mai prozaici, se pleacă de la ceea ce faci cu biletul de autobuz, după ce – fireşte, l-ai compostat la urcare – ai coborât dintr-un mijloc de transport.

BERNARD NOGHIU - licenţă în cadrul Institutului Teologic Romano-catolic, studii postuniversitare Universitatea Lateran, Roma.

 sus