2009 Alegeri europarlamentare

Alegeri europarlamentare
experienţa românească

 

ALEXANDRU RADU

The two europarliamentary elections held in Romania in 2007 and 2009 can outline the romanian experience in this domain, even one as short. On one hand, the europarliamentary elections unfolded in an ever-changing juridical context, lacking european topics, thus resulting in a very poor presence at polls. On the other hand, these elections have generated a specific electoral and political formula, defined by a high growth of electoral proportionality and also a multi-party system, which Romania has known as a result to the national parliamentary elections.

Keywords: romanian europarliamentary elections and experience, juridical instability, high electoral proportionality, multi-party system

Pentru România, alegerile europarlamentare din iunie 2009 au fost primele desfăşurate la termen. Totuşi, 7 iunie nu a reprezentat o premieră electorală absolută în domeniu, reprezentanţii din România în Parlamentul European fiind aleşi pentru prima oară în toamna lui 2007. Cu două ediţii ale europarlamentarelor organizate în România în decursul ultimilor doi ani, putem vorbi deja de o anume experienţă românească în domeniu. Cum arată aceasta, vom încerca să o creionăm în cele ce urmează, abordând, pe scurt, deopotrivă aspecte juridice şi tehnice ale procesului euroelectoral.

Deşi, în general, mai puţin investigat atunci când vorbim de alegeri europarlamentare, sistemul electoral românesc, în expresia lui juridică, merită o atenţie sporită. Să reamintim întâi că alegerile europarlamentare din România sunt reglementate formal de Legea nr. 33/2007¹, rezultat al pactului politic din toamna lui 2006 prin care se convenea organizarea primului scrutin european în primăvara anului aderării României la UE². Legea astfel elaborată era, în fapt, o adaptare a celei care reglementa alegerile legislative naţionale la contextul specific al desemnării deputaţilor europeni, cuprinzând numeroase şi importante trimiteri la aceasta. Bunăoară, se preciza că dispoziţiile Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător în ceea ce priveşte listele electorale permanente³ sau birourile electorale organizate la nivelul judeţelor şi municipiul Bucureşti⁴, o menţiune generală în acest sens fiind cuprinsă şi în capitolul dispoziţiilor tranzitorii şi finale, la articolul 23, aliniatul întâi⁵. Sub aspectul tipului de scrutin utilizat legea stipula: „Membrii din România în Parlamentul European se aleg pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente” iar „teritoriul României se constituie într-o singură circumscripţie”⁶, repartizarea mandatelor făcându-se prin intermediul metodei d`Hondt⁷, cea mai utilizată dintre metodele cu divizori. Aşadar, un scrutin de tip RP similar celui utilizat la alegerea parlamentarilor naţionali până în 2008, cu deosebirea importantă provenind din asimilarea teritoriului ţării cu o unică circumscripţia electorală.

Totuşi, atât scrutinul din 2007, cât şi cel din 2009 s-au desfăşurat în baza unei legi nr. 33/2007 modificată substanţial sub aspectele ei tehnice, de la alcătuirea listelor electorale până la forma proceselor verbale de constatare a rezultatelor votării. Modificările s-au făcut de fiecare dată pe calea ordonanţelor guvernamentale de urgenţă. Trei OUG au schimbat dispozitivul legal iniţial al alegerilor europarlamentare din 2007, o a patra fiind adoptată înainte de începerea procesului electoral din 2009⁸. Pentru a proba amploarea acestor intervenţii legislative ar fi suficient să spunem că din cele 28 de articole ale legii au fost modificate 22 (11 prin primele trei OUG şi tot atâtea prin cea de-a patra OUG), multe dintre acestea de mai multe ori, şi au fost introduse alte 51 de articole (15 prin primele trei OUG şi 36 prin cea de-a patra OUG, unele dintre cele 15 suferind şi ele modificări ulterioare). Practic, putem spune că, alegerile europarlamentare s-au desfăşurat în baza altui cadru juridic decât cel statuat prin Legea nr. 33./2007. Şi chiar mai mult – fiecare din cele două scrutinuri europene a avut reglementări juridice diferite. Desigur, juriştii şi politicienii, aceştia din urmă mai ales, vor argumenta că modificările aduse normei iniţiale se explică prin nevoia de perfecţionare ori de adaptare a cadrului juridic electoral la condiţiile politice concrete ale momentului. Dar chiar şi aşa, tot va trebui să observăm că instabilitatea legislativă este o caracteristică a procesului electoral românesc, fie el şi european. Aici vom putea afla şi o cauză a numeroaselor nereguli care au afectat în mod deosebit alegerile europarlamentare din iunie 2009.

Pe de altă parte, oricâte modificări au fost aduse legii electorale iniţiale, modul de scrutin practicat la alegerile pentru PE nu a fost afectat. Şi aceasta în mod surprinzător, mai ales dacă avem în vedere presiunea politică şi mediatică din anii trecuţi pentru renunţarea la votul plurinominal în varianta listelor electorale blocate. Ştim că politicienii români, în frunte cu preşedintele Băsescu, s-au întrebuinţat serios pentru reformarea modului de alegere a parlamentului naţional, rezultatul fiind aşa numitul sistem al votului uninominal, reglementat de noua lege electorală, adoptată în 2008 în condiţiile politice specifice ale „războiului dintre Palate”. Şi atunci, apare întrebarea firească de ce politicienii români nu au fost consecvenţi cu ei înşişi. Un răspuns popular, mai degrabă o scuză, ar putea primi următoarea formulare: pentru că Uniunea Europeană ne-ar obliga să utilizăm acest sistem electoral. Dincolo de faptul că trimite la o mai veche meteahnă românească – cea cu Înalta Poartă, indiferent cum s-ar numi ea – un astfel de răspuns este cel puţin superficial. E drept, regula convenită la nivelul Uniunii Europene spune ca alegerile pentru PE să se desfăşoare după principiul reprezentării proporţionale, care serveşte mult mai bine scopului politic al acestor alegeri. Dar, statuarea principiului reprezentării proporţionale nu înseamnă că toate statele Uniunii utilizează acelaşi sistem electoral. Dimpotrivă, dincolo de regula după care voturile se transformă în mandatele, aşadar, dincolo de formula electorală proporţională, ţările membre au libertatea de a adapta soluţii particulare, specifice. Iar realitatea electorală ne arată această diversitate. Bunăoară, Marea Britanie practică un sistem electoral proporţional cu liste blocate, în timp ce în Austria se foloseste scrutinul de listă combinat cu votul preferenţial, iar Malta a adoptat votul unic transferabil. În acelaşi timp, alegerile europarlamentare din Marea Britanie se defăşoară în 12 circumscripţii plurinominale, pe când atât în Austria cât şi în Malta scrutinul are loc într-o unică circumscripţie electorală. În fine, metoda d`Hondt este specifică atât Marii Britanii cât şi Austriei, dar, pe de altă parte, în Marea Britanie, ca si în Malta, nu există un prag electoral, valoarea acestuia fiind de 4% din voturile valabil exprimate în Austria. Tot aşa, rezumându-ne acum la zona fostelor ţări comuniste membre ale UE, vom putea constata că, spre exemplu, Ungaria a adoptat soluţia listelor blocate, în timp ce în Cehia se utilizează o variantă de liste deschise. În ambele se aplică metoda d`Hondt, dar valoarea pragului electoral diferă. Aşadar, despre un model al sistemului electoral pentru alegerile europarlamentare nu poate fi vorba, şi cu atât mai puţin despre obligativitatea votului pe liste blocate. Cel mult, raportându-ne la tipul votului practicat, putem deosebi trei categori: una a ţărilor cu liste blocate, în număr de 11, apoi categoria ţărilor cu liste neblocate, aici inscriindu-se 13 ţări, şi, cu doar două cazuri, cea a ţărilor cu vot unic transferabil. România, cum am arătat deja, sporeşte numărul ţărilor care au optat pentru un sistem RP cu liste blocate⁹.  

Aşa stând lucrurile, cauza menţinerii sistemului RP cu liste blocate, în sine, ţinem să precizăm, nici bun, nici rău, trebuie căutată în plan naţional. Ea poate fi identificată drept conservatorism al legiuitorului român, dar, mai degrabă, ar trebui corelată cu inconsistenţa politicilor reformatoare, a reformei electorale în particular. Căci, fără a redeschide acum discuţia cu privire la tema votului uninominal, dar admiţând că obiectivul reformei electorale l-a reprezintat, aşa cum politicienii înşişi au susţinut, întărirea legăturii dintre aleşi şi alegători sau, în altă formulare, întărirea controlului popular asupra candidaturilor partizane, ar fi fost firesc ca modificările aduse legii alegerii eurodeputaţilor să răspundă cu prioritate acestui obiectiv. Concret, aceasta ar fi însemnat tocmai renunţarea la listele blocate.

Schimbarea contextului juridic al fiecăreia din cele două alegeri europarlamentare nu şi-a avut însă corespondentul şi în ceea ce priveşte contextul politic. Dimpotrivă, deşi organizat după aproape doi ani, scrutinul din 2009 a avut loc în aceleaşi condiţii politice generale ca şi cel precedent. Avem în vedere aici modul în care actorii electorali, deopotrivă candidaţi şi susţinători partizani ai acestora, s-au raportat la alegerile europarlamentare, abordate ca un mijloc pentru atingerea obiectivelor politice naţionale (locale). Astfel, ne amintim cu uşurinţă că scutinul din 2007, amânat din mai până în noiembrie şi suprapus în cele din urmă peste referendumul pentru „votul uninominal”, a fost subsumat tranşării conflictului politic profund care marca societatea românească în aceea perioadă, după cum, în 2009, am fost martorii unei confruntări ţintite înspre prezidenţialele de la sfârşitul anului. În plus, atât în campania recent încheiată, cât şi în cea precedentă temele europene au pălit în faţa celor româneşti, şi acestea învelite în acelaşi ambalaj al mercantilismului electoral ce pare a fi devenit caracteristica oricărui proces de votare. Pe scurt, alegerile pentru PE nu au avut o miză europeană, ci una locală.

Un asemenea context politic general în contradicţie flagrantă cu menirea alegerilor europarlamentare a încurajat apatia alegătorilor, mulţi dintre ei prea puţin convinşi de utilitatea alegerii încă unui rând de parlamentari. Astfel că participarea la urne s-a menţinut la nivelul aceluiaşi palier, de sub 30%, înregistrându-se chiar un uşor regres faţă de 2007, în ciuda apelurilor de ultimă oră ale oficialilor şi candidaţii prin care românii erau îndemnaţi să se prezinte la vot ca o probă a europenismului lor. Cu 5.035.299 cetăţeni prezenţi la vot, din 18.197.316 înscrişi în listele electorale, rata participării a fost de 27,67%, cu circa două procente mai redusă decât în urmă cu doi ani, când s-au prezentat la urne 5.370.171 cetăţeni (29,47%) din 18.254.597 înscrişi la urne. Spre comparaţie, media europeană a participării la vot a fost 43,1%.

Dar dacă cele amintite până acum ar putea fi considerate drept caracteristici  colaterale procesului europarlamentar din România, adică fără o legătură de dependenţă univocă cu sistemul electoral propriu-zis, să vedem în continuare care sunt principalii parametrii ai scrutinului RP cu liste blocate aplicat la alegerile europarlamentare din 2007 şi 2009. Mai întâi, să rememorăm datele statistice ale celor două alegeri¹⁰:

Alegerile europarlamentare din 25 noiembrie 2007

Alegerile europarlamentare din 7 iunie 2009

Primul lucru pe îl remarcăm este reducerea numărului actorilor electorali în 2009 comparativ cu 2007, datorată, în principal, unei simplificări a sistemului partidist. Astfel, Partidul Liberal Democrat, constituit oficial în ianuarie 2007, a dispărut de pe eşichierul politic, la sfârşitul anului, prin dizolvarea în Partidul Democrat, redenumit de atunci Partidul Democrat-Liberal, Partidul Conservator a revenit în alianţa sa tradiţională cu Partidul Social Democrat, iar Laszlo Tokes s-a întors în Uniunea Democrată a Maghiarilor din România; totodată, Partidul Noua Generaţie şi Partidul Iniţiativa Naţională nu au mai concurat formal la alegerile din 2009 (preşedintele primului regăsindu-se însă pe lista Partidul România Mare), ca şi alte formaţiuni politice minore. Ca atare, faţă de cele 13 formaţiuni politice, plus un independent, asociat însă cu UDMR, care au depus candidaturi pentru primul scrutin europarlamentar, la alegerile din 7 iunie 2009 au participat numai şapte, alături de doi candidaţi independenţi, unul dintre aceştia cu un accentuat statut partizan. Tot şapte (numărând separat partidele din alianţa electorală PSD-PC) este numărul formaţiunilor politice care au participat la ambele ediţii ale europarlamentarelor. Dintre acestea, patru – PD (PD-L), PSD, PNL şi UDMR – au obţinut mandate de eurodeputat la ambele scrutine, la fiecare ediţie adăugându-se un al cincilea partid independent – PLD în 2007, PRM în 2009. De asemenea, câte un mandat a revenit unui candidat (cvasi)independent.   

Deşi nu a condus la schimbarea formulei postelectorale, aceasta continuând să fie de tip cinci partide plus un (cvasi)independent, numărul redus al competitorilor electorali a însemnat şi o îmbunătăţire a proporţionalităţii electorale în 2009. Astfel, numărul voturilor irosite s-a redus substanţial în 2008 comparativ cu 2007, ca şi valoarea primei electorale pe care sistemul o acordă partidului situat în fruntea clasamentului, o reducere în consecinţă înregistrând şi indicele G, al disproporţionalităţii electorale, aşa cum se vede în tabelul urmator. De menţionat că o disproporţie electorală de peste 7% a mai fost înregistrată în România la alegerile legislative din 1990 şi 2000¹¹, în timp ce valoarea de sub 3% este cea mai mică din întreaga istorie electorală postcomunistă, media naţională fiind de 5,76 procente.

Valorile discrepante ale indicelui G necesită o explicaţie suplimentară. În general, disproporţionalitatea este considerată a fi direct proporţională cu pragul electoral legal şi invers proporţională cu magnitudinea medie a circumscripţiilor, aceasta din urmă apreciată ca un prag electoral implicit, ce poate fi calculat după formula P=75%/(M+1)¹². Spre exemplu, analizând procesul electoral din România postcomunistă, Cristian Preda aprecia că „la alegerile din 2004, avem un nivel al magnitudinii de 3,26 pentru Senat şi de 7,9 pentru Cameră  şi, astfel, un prag implicit de 17% pentru Senat şi, respectiv de peste 8% pentru Cameră”¹³. Concluzia autorului citat vizează „existenţa unui dezacord între pragul electoral şi magnitudinea medie a circumscripţiilor”, aceasta din urmă reprezentând „un obstacol serios pentru reprezentativitate”¹⁴ în cazul alegerilor parlamentare naţionale. O asemenea afirmaţie nu poate fi însă extinsă şi asupra euroalegerilor, unde magnitudinea unicei circumscripţii este de circa 10 ori mai mare decât magnitudinea medie pentru Senat din 2004. Concret, valoarea pragului implicit pentru alegerile europarlamentare s-a situat puţin peste 2 procente, adică sub jumătatea pragului electoral legal, de 5%, atât în 2007, cât şi în 2009¹⁵. Ca atare, valoarea ridicată a disproporţiei electorale din 2007 trebuie corelată cu pragul electoral legal, mai exact cu nivelul sporit al voturilor irosite, adică al voturile acordate competitorilor electorali aflaţi sub acest prag, de aproape 3 ori mai numeroşi faţă de 2009. 

Aminteam mai sus că scăderea numărului competitorilor electorali nu a însemnat şi o schimbare a formulei postelectorale, aceasta continuând să fie de tip cinci partide plus un (cvasi)independent. Adăugăm acum că deşi formal reordonarea scenei politice a fost confirmată de scrutinul din 2009, rezultatul general al noilor alegeri europarlamentare nu a diferit substanţial faţă de 2007, conservând, în fapt, dominaţia electorală şi politică a aceloraşi două formaţiuni politice (ce au câştigat împreună între 52 şi 61% din totalul voturilor exprimate, respectiv între 56 şi 64% din totalul mandatelor), ca şi supremaţia partidelor parlamentare.

Mai mult, ponderile mandatelor pentru cei şase actori electorali sunt similare în 2007 şi 2009 şi indică un format partidist mai apropiat de tipul multipartidismului, confirmat de valorile indicelui N, redate în tabelul de mai jos.

Din această perspectivă, alegerile europarlamentare se situează alături de cele legislative naţionale din perioada 1992-2000, când sistemul de partide a tins a se ordona tot după regulile multipartidismului. 

Totuşi, în cazul europarlamentarelor din 2009, o anume corecţie ar trebui adusă formulei partizane, respectiv valorii numărului efectiv de partide, având în vedere faptul că numărul mandatelor alocate PD-L a sporit de la 10 la 11, ca urmare a revenirii oficiale a candidatului (cvasi)independent în acest partid. În aceste condiţii, numărul efectiv de partide din 2009 (N=3,82) se situează practic la valoarea din 2007, fără însă a afecta încadrarea generală a sistemului partidist.

În fine, să remarcăm şi faptul că, raportându-ne strict la valorile medii ale indicelui N pentru alegerile parlamentare naţionale (N=3,5) şi pentru alegerile parlamentare europene (N=3,8), cele din urmă au generat un sistem partidist uşor defazat în raport cu dinamica arătată de scrutinele naţionale, cu precizarea că nivelul numărului efectiv de partide a variat mult mai puternic în primul caz.

Rezumând, ca urmare a masivelor modificări aduse legii alegerilor parlamentarilor europeni, scrutinul din 7 iunie 2009 s-a desfăşurat practic în baza unei alte norme juridice decât în cazul celui din 25 noiembrie 2007, cu excepţia majoră, care, teoretic cel puţin, nu ar fi trebuit perpetuată, a votului pe liste blocate. Totodată, absenteismul masiv a continuat să caracterizeze procesul electoral de desemnare a parlamentarilor europeni. De cealaltă parte, s-a conturat o formulă politico-electorală specifică, caracterizată prin tendinţele de ameliorare accentuată a proporţionaliţii scrutinului şi de perpetuare a sistemului multipartidist. Desigur, această scurtă dar, totodată, paradoxală experienţă electorală europeană a României va trebui să treacă proba timpului.

ALEXANDRU RADU - profesor de ştiinţe politice, Universitatea Dimitrie Cantemir. Ultimele apariţii: Sisteme electorale, tipologie şi funcţionare (2007), Ed. ProUniversitaria, Bucureşti, Un experiment politic românesc. „Alianţa Dreptate şi Adevăr PNL-PD” (2009), Editura Institutul European.

 sus