Editorial

EURO 2009
Despre rational choice, mita electorală şi fraudarea alegerilor
 

DAN PAVEL

This article sets upon a personal inquiry on Romanian politics. First and foremost, the author, Dan Pavel, draws out the fact that Romania is not the one and only country where the electoral bribery is more or less a normal standard, sadly pointing out that we can easily make a comparative politics analysis between Romania and Bulgaria. Then, we have the “electoral touring” phenomenon, which has been refreshed by the most recent E.U. Elections, along with electoral bribery and the dramatic decrease in the degree of representativeness of the Romanian political parties. Still, the novelty brought about on this occasion was that the first to warn about the recorded frauds were the organizers themselves. Hence, the fair question to be raised should be: how can somebody rational pretend that one can apply the rational choice theory when speaking about Romanian politics, or to be more precise about Romanian elections?

Keywords: European Elections, electoral bribery, „electoral touring”, degree of representativeness

Fotbalul se bucură în România de mai mult interes decît politica. Nu credeţi? Comparaţi datele de audienţă ale meciurilor de fotbal de la Euro 2008 din Austria şi Elveţia cu acelea ale emisiunilor campaniei electorale pentru alegerile Euro 2009 şi vă veţi convinge. Comparaţi manifestările de entuziasm din marile oraşe ale suporterilor echipei naţionale sau a echipelor de club cu cele ale simpatizanţilor vreunui preşedinte de stat sau ale vreunui partid politic. Cu toate acestea, avem o consolare. Performanţele pe plan european din ultima vreme ale fotbaliştilor şi ale politicienilor sînt cam la acelaşi nivel. Submediocre. Măcar fotbalul românesc se poate lăuda cu trofeele şi rezultatele din trecut, în timp ce politica românească nu are performanţe comparabile în trecutul de după cel de-al doilea război mondial. Fotbalul autohton este pe cale să-şi revină, în vreme ce politica autohtonă dă semne tot mai frecvente de degradare. Interesul mult mai mare pentru fotbal decît pentru politică este însă un fenomen de patologie colectivă, semnificativ pentru gradul de alienare comunitară: pasiunea milioanelor de oameni pentru un joc în care nişte adulţi aleargă după o băşică ca să tragă cu piciorul în ea faţă de dezinteresul pentru activitatea cea mai importantă pentru colectivităţile umane este un act de iraţionalitate profundă. Neliniştitor este însă altceva: cum pot nişte oameni cu scaun la cap să pretindă că pot aplica rational choice theory politicii româneşti, în particular alegerilor? Această pretenţie a devenit la fel de controversată precum aceea cu privire la natura universală a democraţiei¹. Comparaţia dintre interesul pentru fotbal şi cel pentru politică, în particular alegeri, poate fi însoţită de numeroase alte exemple şi argumente cu privire caracterul extrem de divers şi de variat al motivaţiilor politice şi electorale ale alegătorilor şi aleşilor. Aceasta înseamnă că este nevoie de o multiplicitate de abordări teoretice, metodologice, dar şi de demersuri nonconvenţionale, parateoretice, pentru a înţelege şi explica diversitatea acestor motivaţii şi comportamente.

Am comis o eroare gravă de apreciere după alegerile trecute afirmînd, în repetate rînduri şi public, că România este singura ţară din Uniunea Europeană în care se practică mita electorală. M-am înşelat: de curînd s-au publicat analize cu privire la mita electorală din Bulgaria. Prin urmare, nu sîntem excepţionali! Facem parte dintr-o categorie. Putem să aplicăm comparative politics pentru analiza şi explicarea celor două cazuri. Putem să tragem concluzii cu privire la consecinţele instituţionale, politice şi etice ale lărgirii Uniunii Europene, iar aici mă refer la consecinţele asupra UE, nu doar la acelea din ţările care au fost primite în respectiva organizaţie transnaţională ori civilizaţie. Oricum, se poate presupune (pînă la proba contrarie) că în Parlamentul European nu au existat pînă acum europarlamentari trimişi acolo şi datorită mitei electorale ori fraudei. Or, acum există europarlamentari români care au fost, cu sau fără voia lor, beneficiari ai acestor proceduri nondemocratice şi imorale. Se poate generaliza afirmaţia? Adică, se poate spune că toţi europarlamentarii români au ajuns acolo datorită mitei electorale şi/sau fraudării alegerilor? Pentru un observator din afară o asemenea inducţie incompletă este periculoasă metodologic, însă partidele din care fac parte respectivii europarlamentari au afirmat şi au prezentat dovezi cu privire la respectivele fenomene. Este un fapt incontestabil, toate partidele participante la scrutinul electoral europarlamentar au depus la Biroul Electoral Central plîngeri şi contestaţii cu privire la practicarea „mitei electorale” şi a fraudei electorale de către celelalte partide, inclusiv a „turismului electoral”².

Simptomatic, deşi nu a negat contestaţiile în sine, BEC a decis: toate anomaliile electorale şi democratice nu au putut influenţa semnificativ rezultatul alegerilor. Ca şi alte instituţii ori autorităţi ale democraţiei autohtone, BEC trăieşte periculos, pe terenul incertitudinilor ontologice şi logice generatoare de aporii, dileme, paradoxuri. Oare de cîte voturi fraudate şi/sau vîndute/cumpărate este nevoie ca să declari că alegerile au fost fraudate şi trebuie anulate? Putem bănui că funcţionarii publici din respectiva instituţie ori responsabilii politici care le asigură imunitatea birocratică de atîţia ani nu au auzit de „paradoxul chelului” ori de „paradoxul grămezii de nisip” din logică. Dacă smulgi un fir de păr unui tip cu podoaba capilară bogată, el tot un tip cu podoaba capilară bogată rămîne. Dacă îi smulgi o sută de fire sau o mie de fire de păr, aşijderea. Dar dacă tot îi smulgi sistematic fire de păr, la un moment dat ajunge chel. Din ce moment începe el să chelească? Şi cînd ajunge chel? La fel este şi cu voturile fraudate şi/sau cu cele cumpărate. De cîte voturi fraudate şi/sau cumpărate este nevoie ca să decizi anularea alegerilor?

În afară de situaţiile semnalate la BEC, diferite organizaţii de monitorizare ale alegerilor au semnalat cîteva sute de „incidente”, inclusiv cele de „turism electoral”, iar poliţia a deschis „45 de dosare penale”, înregistrînd „54 de infracţiuni” şi „40 de contravenţii”. În realitate, abaterile de la legile şi normele electorale au fost mult mai numeroase. O parte însemnată din ilegalităţi a fost semnalată de presa naţională, regională şi locală. Multe însă au scăpat monitorizării, dar şi-au făcut locul în „folclorul” local al alegerilor³. Un calcul aritmetic simplu ne poate ajuta să facem lumină asupra acestui subiect. Pe listele electorale au fost înscrişi 18.197.316 de cetăţeni cu drept de vot. Dintre aceştia, s-au prezentat la vot 5.035.297 de cetăţeni, ceea ce reprezintă 27,67% din electoratul real⁴. Au fost anulate 194.621 voturi, adică 3,87% din cele exprimate. Pe listele suplimentare de alegători trebuie să căutăm date statistice reale, chiar dacă incomplete, cu privire la „turismul electoral”: acolo au fost înscrişi 668.217 de cetăţeni, dacă le putem spune astfel.

Cu situaţiile statistice în faţă putem formulă anumite judecăţi privind starea democraţiei autohtone. Competiţia mediatică dintre liderii PSD/PC şi PD-L cu privire la cine „a luat” mai multe voturi şi mandate devine irelevantă din punctul de vedere al teoriei democraţiei. PSD/PC a obţinut 1.504.218 voturi, adică 31,07% din voturile valabil exprimate, revenindu-i 11 mandate de europarlamentar, în vreme ce PD-L a obţinut 1.438.000 voturi, adică 29,07% din voturile valabil exprimate, revenindu-i 10 mandate. Dar procentele obţinute de fiecare partid au fost de aproximativ 30% din 27,37%, adică mai puţin de o treime din ceva mai mult de un sfert. În consecinţă, gradul de reprezentativitate al partidelor noastre europarlamentare este extrem de redus. Tendinţa de scădere a reprezentativităţii partidelor, preşedinţilor României, europarlamentarilor, parlamentarilor, primarilor, consilierilor este de fapt scăderea reprezentativităţii democraţiei româneşti. Calculînd intuitiv, înseamnă că dacă scădem voturile cumpărate/vîndute, ca şi voturile fraudate, gradul de reprezentativitate este chiar şi mai scăzut. Reprezentativitatea obţinută prin mită şi fraudă este caracteristică pentru „starea morală şi intelectuală a naţiunii.”

Scăderea reprezentativităţii aleşilor şi a partidelor, ca şi scăderea încrederii cetăţenilor în instituţiile reprezentative ale democraţiei, sînt prezentate de mulţi ca fenomene recurente în toate ţările democratice. Există însă o diferenţă esenţială: fenomenul scăderii încrederii este normal după ce a existat încredere în instituţiile democraţiei şi nu devine îngrijorător în măsura în care performanţa lor instituţională, precum şi factorul responsiveness le caracterizează funcţionarea; cu totul altceva este însă dacă scade încrederea acolo unde nu a existat niciodată înainte încredere, iar instituţiile democratice n-au funcţionat niciodată. Aceste diferenţe ar trebui explicate prin teoriile înnoitoare ale neoinstituţionalismului şi instituţionalismului istoric.

Alegerile europarlamentare din 2009 par a întări şi atenua simultan efectul noilor tendinţe din sistemul politic românesc, conturate în ultimii doi ani. În mod specific, anumite rezultate confirmă integral şi contrazic parţial anumite tendinţe conturate în alegerile europarlamentare din 2007 şi care păreau a fi stabilizate de alegerile locale şi de cele generale din 2008⁵.  Teoriile partidelor politice şi ale sistemelor de partide afirmă că este nevoie de cel puţin trei runde de alegeri generale pentru a interpreta corect sensul schimbărilor din sistem. Long term tendencies sînt cruciale pentru cei care se ocupă de strategiile instituţilor şi actorilor politici. În practica politică şi mai ales în confruntările din orice an electoral, ceea ce se petrece pe termen scurt este important pentru elaborarea tacticilor politice. De aceea, parţiala reaşezare a spectrului politic din alegerile europarlamentare 2009 va influenţa semnificativ alegerile prezidenţiale din acest an, precum şi relaţiile de putere în următorii doi ani, chiar dacă pe termen lung tendinţele ar putea fi altele. Chiar dacă faptele ar fi clare, iar tendinţele vizibile, modul în care actorii politici şi individuali autohtoni citesc şi interpretează realitatea, iar apoi acţionează, diferă semnificativ. Cînd însă tendinţele sînt neclare ori mai greu de citit, cîştigă cei care înţeleg.

Cea mai importantă tendinţă confirmată este încetarea hegemoniei unui singur partid mare: FSN/FDSN/PDSR/PSD fusese pînă la alegerile din 2008 singurul partid mare, care a trecut constant de 15%, ceea ce obliga partidele mici să formeze alianţe politico-electorale complexe (Convenţia Democratică) ori simple (Alianţa DA). Acum, tendinţa este a unei competiţii între partidele mari. La alegerile locale şi parlamentare din 2008 se conturaseră trei partide mari: PSD, PD-L şi PNL. Acum, PNL s-a situat cu puţin sub pragul de 15% care separă „partidele mari” de „partidele mici.” Nu a confirmat ca „partid mare.” Este prematur să ne pronunţăm asupra evoluţiei oricăruia dintre partidele mari sau care stau pe „pragul” dintre partid mare şi partid mic, pentru că variabila intermediară în tot acest joc este rezultatul alegerilor prezidenţiale. În mod normal, preşedintele în funcţie, Traian Băsescu, are prima şansă. Rolul de pînă acum al adversarilor săi a fost să-i pună în valoare punctele tari.

Una dintre principalele lecţii ale alegerilor europarlamentare din 2009 a fost şi este aceea că factorii imprevizibili pot da peste cap echilibrele relative din sistemul de partide şi sistemul politic. Una dintre tendinţele importante din politica ultimilor doi ani a fost dispariţia „partidelor mici” din peisajul parlamentar, situarea constantă sub pragul electoral de 5%. Partidul antisistem PRM, precum şi partidul charismaticului Gigi Becali fuseseră deja declarate irelevante şi „îngropate.” Însă scandalul arestării patronului echipei „Steaua” a fost transformat de televiziuni şi de presă într-o „ştire dominantă”, ceea ce a facilitat un scenariu improvizat şi imprevizibil, care a dus la succes electoral („reconcilierea” liderilor PRM şi PNG-CD, înscrierea celui de-al doilea pe lista europarlamentarilor PRM, repetatele recursuri din proces, iar în final „eliberarea” celui persecutat). Astfel, partidele mici au reapărut ca actori semnificativi, iar fenomenul reversibilităţii dă peste cap predicţiile certe făcute de atîţia. Oricît de abili ar fi unii în interpretarea realităţii din perspectiva lui rational choice theory, scenariul românesc desfide abordările provenite din teoria economică a capitalismului fundamentalist.

Un alt element absolut imprevizibil şi improvizat al alegerilor europarlamentare din 2009 a fost provocat de reacţia de respingere implicită şi explicită a constrîngerilor etice impuse de anumiţi militanţi civici partidului actualului preşedinte Traian Băsescu, PD-L. Presiunea „morală” exercitată de declaraţiile făcute de profesoara de ştiinţe politice Alina Mungiu-Pippidi cu privire la paradigma „nepotismului” din PD-L, unde Elena Băsescu, fiica preşedintelui, era anunţată printre favoriţi, a produs efecte impredictibile şi inexplicabile din perspectiva rational choice. „Fenomenul EBA” nu poate fi însă înţeles şi evaluat doar prin etapa sa iniţială. Elementele imprevizibile din politica românească evidenţiate de alegerile europarlamentare din 2009 merită analizate separat şi în detaliu, mai ales după consumarea întregului ciclu electoral.

Mai mulţi observatori ai precampaniei şi campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare din 2009 au observat şi comentat doi factori de distorsiune a sensului şi logicii alegerilor europene: miza alegerilor prezindenţiale din 2009, care a transformat întreaga perioadă într-o precampanie prezidenţială; miza posibilelor schimbări din cadrul puterii executive şi a coaliţiei guvernamentale, în funcţie de modul de desfăşurare a campaniei prezidenţiale şi mai ales de rezultatul alegerilor pentru Palatul Cotroceni. Pus iniţial în dificultate de obiecţiile parţial întemeiate venite dinspre societatea civilă, Traian Băsescu a avut inspiraţia să-şi transfere „brandul” în campania europarlamentară dusă de fiica sa, Elena Băsescu. În faţa acestei situaţii, principalii competitori ai lui Băsescu la funcţia de Preşedinte al României, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, au preferat să eclipseze campania pentru europarlamentare a propriilor partide, în scopul de a-şi testa popularitatea şi atractivitatea electorală. La finalul campaniei electorale, efectele temporare, măsurabile prin sondaje de opinie, dar şi în rezultate electorale, au fost diferite: PSD nu a fost tras în jos de candidatul Geoană, însă acesta nu a reuşit să ajungă la nivelul propriului partid; PNL a fost însă tras în jos de către noul său preşedinte, Antonescu, a cărui strategie electorală a fost iniţial imperceptibilă, apoi neinspirată.

Un element oarecum spectaculos al alegerilor europarlamentare a fost lipsa de consecinţe negative ale crizei financiare şi economice mondiale asupra rezultatelor obţinute de principalele două partide ale coaliţiei guvernamentale, PSD şi PD-L. Mizele enumerate mai sus au părut a fi mai importante. Lipsa de efecte a crizei economice este însă doar un fenomen pervers, ale cărui dimensiuni vor putea fi evaluate abia după alegerile prezidenţiale din toamna tîrzie a lui 2009.

NOTE