|
Recenzie
De unde a început totul!
Samuel D.Warren, Louis D. Brandeis, Il Diritto
alla Privacy. Garante per la protezione dei dati
personali
Roma, 2008 (Titlul original The Right to
Privacy, Boston, 1890)
În anul 1890 doi jurişti, Samuel D. Warren şi Louis D. Brandeis, care aveau un birou de avocatură la Boston, S.U.A., au publicat în revista „Harvard Law Review” un eseu intitulat „The Right to Privacy”, (Dreptul la viaţă privată).
„The Right to Privacy” va deveni încă de la momentul publicării sale o lucrare care s-a aflat în centrul discuţiilor şi dezbaterilor specialiştilor în drept juridic şi constituţional american. Natura şi importanţa acestor dezbateri nu s-au limitat doar la acea perioadă ci s-au prelungit în timp ajungând până în zilele noastre. Din acest motiv suntem îndreptăţiţi să afirmăm că Warren şi Brandeis au dat undă verde procesului de recunoaştere a „vieţii private” ca un drept inalienabil. Prima frază a eseului proclamă: „That the individual shall have full protection in person and in property is a principle as old as the common law; but it has been found necessary from time to time to define anew the exact nature and extent of such protection”.(p.44) Ideea principală pe care se construieşte eseul este aceea conform căreia „izvoarele conceptului de privacy rezidă din spiritul dacă nu din litera constituţiei americane.” Conceptul de „libertate” este interpretat de autori în sensul „respectării principiului inviolabilităţii persoanei”, principiu văzut ca un drept fundamental al individului de a „trăi netulburat” sau „să fie lăsat în pace”. Extrapolând în timp aceste drepturi fundamentale ale cetăţeanului pot fi înţelese ca drepturi care au scopul apărării propriei individualităţi. Drepturile care rezidă din dreptul la „privacy”, garantează „inviolabiltatea persoanei” sau ca să folosim o expresie actuală „demnitatea persoanei”. De aici observăm actualitatea demersului celor doi autori care încă din acea perioadă au observat că o constituţie trebuie să fie interpretată în funcţie de evoluţia societăţii pentru a răspunde intereselor cetăţenilor.
Argumentele autorilor în sprijinul propriilor afirmaţii sunt canalizate pe două niveluri: primul dintre acestea priveşte tradiţia juridică anglo-saxonă care provine din „common-law”. Al doilea nivel analizează conceptul de „privacy” în spiritul a două norme constituţionale respectiv al patru-lea şi al cinci-lea amendament al constituţiei americane.
Evoluţia conceptului de „privacy” din 1890 până în zilele noastre poate fi observat tocmai prin evoluţia societăţii. Warren şi Brandeis afirmau la 1890 că dreptul la privacy nu poate să distingă între „persoanele care pot să-şi ceară dreptul de a le fi tutelată propria imagine în situaţia în care publicitatea în presă poate să le transforme în victime”, şi acei „indivizi care au renunţat la dreptul de a avea o viaţă privată” (p.18). Distincţia folosită între poziţia cetăţeanului obişnuit şi poziţia cetăţeanului care îndeplineşte o funcţie publică reprezintă în realitate una dintre temele fundamentale. Găsirea echilibrului între libertatea presei şi dreptul la privacy, între necesitatea de informare a cetăţeanului şi respectarea demnităţi acestuia în special în acele cazuri care ating sfera privată a reprezentat o temă importantă care a fost dezbătută de-a lungul deceniilor. Subtilitatea gândirii celor doi autori este demonstrată şi de faptul că aceştia au făcut diferenţa între spaţiul privat şi spaţiul public. Astfel în lucrare apare foarte clar că este necesară o distincţie dintre dreptul la „privacy” a persoanelor private, şi dreptul la „privacy” a persoanelor publice. Această dilemă a fost tranşată decenii mai târziu în anul 1964 cu ocazia procesului Sullivan versus New York Times. Curtea Supremă a decis că dreptul la prudenţă nu se poate aplica pentru persoanele publice atunci când informaţiile privesc direct sau indirect persoana lor sau activitatea publică pe care o desfăşoară. Cu toate acestea încălcarea dreptului la „privacy”, indiferent de motivul sau scopul pentru acesta s-a înfăptuit, reprezintă o încălcare a unui drept inalienabil. Consecinţa acestei încălcări atrage după sine obligaţia de a despăgubi partea vătămată iar în anumite cazuri, reduse ca număr, declanşarea unei acţiuni cu urmări penale.
Această viziune a fost preluată în Europa, şi s-a regăsit în acte juridice de mare importanţă cum ar fi: art. 8 al „Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”, art. 8 din „Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene” şi al art. 51.I al Tratatului care a adoptat o Constituţie pentru Europa. Întroducerea conceptului de „privacy” în legislaţia europeană se fundamentează pe dreptul la libertate şi demnitate individuală. Conceptul de „privacy” în viziunea europeană este centrată în jurul noţiunii moderne de „date personale”. Această sintagmă se doreşte a fi mult mai cuprinzătoare şi să acopere nu numai sfera individuală dar şi pe cea colectivă. Legislatorul a dorit să tuteleze atât drepturile fundamentale ale cetăţenilor cât şi dreptul comunităţilor de a trăi într-o societate liberă şi democratică. Această schimbare a conceptului de la drept individual la drept colectiv se încadrează în ideea lui Warren şi Brandeis conform căreia abordarea legislaţiei trebuie să ţină cont de schimbările intervenite la nivelul societăţii. În spaţiul social actual în care după 11 septembrie 2001 sunt tot mai multe acţiuni care îngrădesc drepturile fundamentale ale cetăţeanului pare imposibilă acţiunea individului în apărarea propriilor drepturi. Din acest motiv s-a extrapolat dreptul individual la un drept colectiv. Apărarea dreptului la „privacy” nu înseamnă o acţiune de tip conservator a societăţii în faţa dezvoltării tehnologiei este mai degrabă o modalitate prin care sunt apărate valorile fundamentale ale democraţiei care se bazează pe principiul fundamental al respectării libertăţii şi demnităţii persoanei. Efortul intelectual depus de doi tineri avocaţi în amurgul secolului XIX trebuie recunoscut şi pus în valoare cu scopul apărării unor principi pe care se bazează civilizaţia de tip occidental.
Ioana Cristea
Drăgulin
sus
|
