Comunicarea politică

Confiscarea lui Dumnezeu şi mecanismul inevitabilităţii istorice
o comparaţie între mitologia legionară şi cea a comunismului românesc¹
 

Emanuel Copilaş

This study aims to offer a comparative image between the two Romanian political extremes, legionarism and communism, and, most of all, to identify similar myths embedded in their imaginaries, myths created or enforced in order to manipulate and constrain the Romanian society during the largest part of the XX-th century. Focusing the religious, social, historical and political dimensions that the two extreme movements share, my paper intends to prove, despite the so-called animosity between them, their common ideological root. The first part of this article will be centered on the mythology of the Legionnaire Movement and on the religious elements identifiable within the Marxist ideology, while the second part will analyze the metamorphosis of the myths of Romanian communism, the manipulative techniques of the two extremes and the voluntary confusion between public and private inside totalitarian regimes.

Keywords: The Iron Guard, Romanian communism, ideology, mythology, manipulation

Atât Garda de Fier, cât şi Partidul Comunist, au reprezentat pentru România secolului XX cele mai dure încercări politice. Chiar dacă au eşuat, atracţia legionarismului, dar mai ales atracţia şi influenţa politică a comunismului continuă să fie prezente în actuala societate română, ceea ce ar putea face ca acest test al democraţiei pe care îl susţinem în prezent, deşi promovabil, să nu fie în mod necesar şi unul reuşit.

Paginile care urmează vor încerca să contureze o analiză comparativă a imaginarului legionar, respectiv a celui comunist. În prima secţiune a lucrării sunt evidenţiate pe rând legăturile dintre ortodoxie şi legionarism, dimensiunile sociale şi politice ale legionarismului, şi nu în ultimul rând ambiguităţile ideologice care îl caracterizează. Urmează apoi problematica raportului dintre religie şi marxism, după care mă axez pe imaginarul istoric al comunismului românesc, dihotomizat în două etape: cea „ortodoxă”, internaţionalistă, şi cea „deviantă”, naţionalistă – dar şi pe distorsionarea operată de mitologia comunistă asupra mentalului colectiv. În a patra secţiune, studiul este centralizat pe tehnicile şi instrumentele manipulative legionare, respectiv comuniste, şi pe similarităţile proeminente existente între cele două. În final, indistincţia regimurilor totalitare între public şi privat oferă o nouă perspectivă asupra capacităţilor acestora de a altera discernământul, voinţa şi însăşi esenţa fiinţei umane.

Imaginarul legionar şi componentele acestuia

Garda de Fier, expresia politică a Legiunii Arhanghelului Mihail, denominaţiuni care au ajuns ulterior să semnifice acelaşi lucru² - s-a dorit, înainte de a fi o mişcare politică sau socială, o reînnoire spirituală. Mesajul ei, având un anumit suport teologic, era orientat spre redescoperirea autenticelor valori creştine în scopul creării unui „om nou”, menit să salveze ţara şi să o reîncadreze pe coordonatele spirituale şi istorice pe care legionarii le descoperiseră în trecutul naţional. Mitologia legionară a însemnat în mare măsură o recuperare a mitologiei naţionale din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, concomitent cu exacerbarea antisemitismului şi anticomunismului prezente în cadrul fenomenului naţionalist dar şi accentuarea ortodoxiei ca dimensiune constitutivă a noii mişcări.

Se detaşează astfel un prim mit, cel al „omului nou”, întâlnit din abundenţă şi în interiorul comunismului. Alte elemente importante ale imaginarului legionar sunt biserica, „fundamentalismul ortodox”³, jertfa de sine, acţiunea socială valorizată în termeni morali, onoarea, lupta şi moartea ca purificare spirituală⁴. Nu lipsesc proiecţiile mistice asupra legendarilor voievozi români, ale căror imagini sunt recuperate şi folosite ca actuale modele atât de către legionari, cât şi, ulterior, de comunişti. Horia Sima vorbea la sfârşitul anului 1940 de „revoluţia” legionară, termen împrumutat din vocabularul politic al comunismului.

Unul dintre cele mai importante mituri construite de Garda de Fier este figura Căpitanului însuşi; mitologia legionară îl transforma pe Codreanu în succesorul direct al lui Isus, afirmând că acesta „s-a întrupat pentru a schimba omul însuşi, pentru a-l spiritualiza, a-l elibera cât mai mult de lanţurile materiei. De la Isus Cristos şi până la Căpitanul, nimeni nu a năzuit o astfel de prefacere. Căpitanul a fost un continuator nemijlocit al crucificatului de pe Golgota.”⁵

Mitul Căpitanului se contura într-o societate săracă, dezamăgită şi tot mai revoltată. Mai ales tinerii au văzut în el figura eroului providenţial care le va rezolva toate problemele, Codreanu alimentându-le activ  resentimentele sociale (întreţinerea şi amplificarea urii iraţionale împotriva populaţiei de rit iudaic), împreună cu posibilitatea imediată a rezolvării lor. „Mitul cel nou, ca orice mit, nu creştea din calităţile reale ale persoanei adorate, ci din necesităţile psihologiei colective care, în ardoarea ei, imagina calităţi inexistente pentru a crea un obiect al adorării şi al speranţei de salvare. (...) Psihologia colectivă, devenită psihoză, îl înveştmânta cu atribute absolute.”⁶

Cultul personalităţii este o dimensiune constitutivă pentru extremismul politic, indiferent dacă acesta aparţine dreptei sau stângii. Legionarismul, dar şi comunismul românesc, l-au uzitat din plin.

Ortodoxie şi legionarism

Ritualurile ortodoxe aveau o pondere importantă în Legiune acestea fiind îndeplinite cu ocazia tuturor acţiunilor majore ale acesteia. Acuzat de inadecvarea acţiunilor violente, caracteristice mişcării, la învăţătura bisericii şi doctrina creştină, Codreanu afirmă „linia bisericii” ca pe un un ideal inaccesibil legionarilor, dar spre care aceştia tind: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre.”⁷

Puternicul caracter religios evidenţiază Legiunea ca o mişcare aparte în contextul fascismelor de tip european, în care este riscant şi deseori inadecvat integrată. Amprenta religioasă, constitutivă pentru ideologia legionară, a captivat numeroşi membri ai clerului ortodox, pentru care dimensiunea politică a mişcării era situată în plan secundar. „Limbajul politic” subîntins de componenta religioasă, împreună cu „simbolismul exterior” pe care Codreanu şi adepţii săi îl lăsau să transpară, bazat pe „un limbaj mistic al «mântuirii» politice”⁸, pe procesiunile legionare în care simbolurile creştine erau în prim-plan şi pe eschatologismul legionar, prin care noua societate a „omului nou”, purificată şi moralizată, urmau să apară – se numără printre motivele principale care au alimentat simpatiile clerului faţă de mişcare.⁹

Isus şi învăţătura creştină sunt aşezaţi de publicistica legionară pe un fundal belicos - al suferinţei şi luptei pentru adevăr şi dreptate - pentru a justifica manifestările electorale violente şi comportamentul reprobabil des întâlnit la adepţii Gărzii. Cu toate acestea, celebra expresie „Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” (Luca, XX, 25) emblematică pentru spiritualitatea creştin ortodoxă, este suficientă pentru a confirma puternica distincție operată de creştinismului răsăritean între sfera socială şi cea spirituală, spre deosebire de catolicism sau protestantism, ceea ce invalidează tentativele legionare de disculpare a violenţelor şi crimelor comise prin apelul la religiozitate. De altfel, Miguel de Unamuno este convins că „… (Isus) le-a arătat (discipolilor) că Buna Vestire pe care o aducea el nu avea nimic în comun cu chestiunile economico-sociale sau naţionale, cu democraţia sau cu demagogia internaţională, ori cu naţionalismul.”¹⁰

La fel ca apostolii creştini, dar din alte motive, membrii elitei legionare jurau să se disocieze de „toate plăcerile acestei lumi”, pentru a-şi putea păstra puritatea spirituală şi, nu în ultimul rand, independenţa materială, deoarece „…bogăţiile de pe pământ sunt forţamente factori de disoluţie a moralităţii şi înămolirea (sic!) în materialism şi inacţiune burgheză. Ele tind invincibil să îl lege pe omul care le posedă de regimul prin care le-a câştigat; un om care nu se află în sărăcie, sau care nu trăieşte în spiritual sărăciei, nu poate să fie revoluţionar…”¹¹

Vocabularul politic al legionarismului cuprinde , pe lângă „revoluţie”, şi alţi termeni folosiţi frecvent de stânga comunistă, cum ar fi cel din citatul de mai sus, „burghezie”. Reprezentanţii acestei categorii erau dezavuţi atât de comunişti, cât şi de legionari, pornind însă de la premise diferite: primii le imputau legăturile strânse cu capitalismul internaţional şi ostilitatea faţă de mişcarea muncitorească, în timp ce ultimii dispreţuiau comoditatea, laxitatea morală şi lipsa de curaj necesare pentru transfomarea revoluţionară a societăţii româneşti.

Dimensiunea socială şi politică a legionarismului

Din punct de vedere social, Legiunea Arhanghelului Mihail era bazată pe primatul acţiunii; doctrina legionară urmărea transformarea faptică şi restructurarea etică a omului, respectiv a naţiunii române, pornind în primul rand de la acţiuni concrete, nu de la retorici „politicianiste”¹², cu care nu se rezolvă nimic. „Ai totdeauna dreptate atunci când vorbeşti (…); dar nu serveşte la nimic să ai dreptate; nu faci nimic dacă ai numai dreptate. Numai tăcerea este climatul acţiunii. Vorba este sterilă şi iluzorie.”¹³

Astfel, programul social al legionarilor era axat pe implicarea şi ajutorul acordat societăţilor rurale defavorizate–ostil „vorbelor goale” ale politicienilor imorali şi incapabili, şi pe românism – ostil afluxului de elemente străine, distrugătoare prin parazitism sau prin pervertirea „ethosului” românesc. Destinul trebuia forţat să devină părtaş la formarea „omului nou”, care urma să stea la baza „stării biologice a României legionare”;pentru reuşita acestui deziderat, mai devreme sau mai târziu, profeţiile Căpitanului trebuiau„acceptate integral”,de unde reiese, aparent subsumat spiritualităţii ortodoxe, caracterul autoritar al Gărzii de Fier, potenţat de refuzul constant al oricărui tip de critică şi autocritică.

Ascensiunea fascismului în Europa era privită în mare măsură ca o victorie a crezurilor pentru care legionarii luptau¹⁴, motivându-i să iniţieze noi campanii de îndoctrinare, respectiv prozelitism. Nu trebuie uitat însă faptul că fascismul şi nazismul au apărut urmărind „revizuirea tratatelor de pace încheiate după primul război mondial”¹⁵, ceea ce nu stă la baza emergenţei legionarismului, deoarece însăşi „România Mare” a apărut ca urmare a acestor tratate.

Codreanu nu ezita să-şi declare solidaritatea cu Hitler şi  partidul acestuia, deşi între ideologia legionară şi cea naţional socialistă existau diferenţe semnificative, naziştii fiind rasişti şi anticreştini, pe când legionarii erau doar naţionalişti, considerându-se totodată profund religioşi. Ceea ce-i unea de fapt pe cei doi lideri era antisemitismul visceral, acesta contând mai mult decât pretinsul interes acordat ameliorării situaţiei sociale şi economice din propriile ţări. De fapt, atât Codreanu, cât şi Hitler manifestau o repulsie bolnăvicioasă, chiar patologică¹⁶ faţă de evrei, ceea ce face improbabilă orice supoziţie legată numai de  ignoranţă sau prejudecăţile acestora referitor la populaţia de rit iudaic. O poziţie foarte insolită referitoare la relaţia iniţială dintre legionarism şi nazism apare în lucrarea Cranii de lemn a unui nume de referinţă a panteonului legionar, Ion Moţa, care, în 1936, îşi manifesta ostilitatea în raport cu tendinţele expansioniste ale celui de al Treilea Reich. „Pândeşte o primejdie hitleristă la graniţele ţării noastre? Nimeni n-o va putea întâmpina cu mai mult elan şi cu o mai mare zdrobitoare forţă decât o Românie legionară.”¹⁷

Moţa a murit un an mai târziu în războiul civil din Spania, iar astfel de percepţii legionare asupra nazismului, marginale şi în 1936, au dispărut pe măsură ce al Treilea Reich a devenit tot mai ameninţător pentru democraţiile occidentale, concomitent cu speranţele Legiunii de a ajunge la guvernare în România şi de a o include în Axa Roma-Berlin-Tokyo.

Revenind la obsesesia inovatoare a legionarismului în raport cu caracteristicile morale şi spirituale ale noului om - a cărui apariţie iminentă nu ezita să o anunţe şi să o revendice-, aflăm că acestea erau identice cu trăsăturile „omului nou” de tip comunist. „Omul nou de tip fascist sau comunist este prezentat ca fiind dotat cu o psihologie proprie, o etică şi o morală nouă, modelată şi modelabilă ideologic, vorbitor al unui nou limbaj.”¹⁸ Lupta legionară avea ca premisă crearea contextului spiritual în care „omul nou” urma să se nască: „Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care să se nască şi din care să se hrănescă omul erou.”¹⁹

Un alt mit comun atât comunismului, dar şi legionarismului este mitul revoluţiei, interpretată ca o consecinţă a apariţiei noii moralităţi şi a noului om care va remodela total societatea postrevoluţionară. Revoluţia este un mit tradiţional al stângii, dar poate fi regăsit şi în interiorul mişcărilor fasciste, ceea ce contribuie la omogenizarea ideologiilor totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga. În cadrul utopiei legionare, ca şi în cazul celei comuniste, traiectoria politică a noului tip uman este identică: apariţia „omului nou”, revoluţia şi înfăptuirea societăţii sale. „Atitudinea generaţiei noi este eminamente programatică. Ea porneşte de la cunoaşterea vieţii prin fapte, nu prin idei. Direct deci, nu indirect.”²⁰

Se observă încă o similitidine a legionarismului cu comunismul, şi anume caracterul antiintelectualist, care valorizează acţiunea în detrimentul ideii, ultima fiind văzută ca o modalitate de cunoaştere indirectă, deci, inferioară. O diferenţă importantă între cele două extreme politice rezidă în orientarea lor temporală : dorinţa de progres material şi de disociere în raport cu trecutul a comunismului, în opoziţie cu cultul tradiţiei şi mistica originilor avansată de legionari.

Dificultăţile încadrării ideologice ale legionarismului

Legionarismul prezintă numeroase ambivalenţe ideologice când se încearcă circumscrierea sa în tipare politologice clasice. Ne putem întreba „prin ce anume legionarismul aparţine dreptei. În primul rând prin naţionalism, apoi prin elitism, prin mesianism, prin apelul la credinţa creştină, prin simţul ierarhiei şi al autorităţii, prin opoziţia tranşantă la bolşevism, prin apelul la morală, prin cultul faţă de tradiţie şi rolul conducătorului. Să vedem, mai departe, prin ceea ce nu este el de dreapta: prin anticapitalism, antiindividualism, antiliberalism, antidemocratism şi colectivism. Este, totodată, antimodern, extremist, xenofob, spiritualist şi militant.”²¹

Reiese din acest citat dificultatea circumscrierii ideologice a legionarismului, deoarece are caracteristici care îl plasează atât la dreapta, şi la stânga spectrului politic. De fapt, instrumentul politologic poate deveni impropriu la un moment în analiza mişcării, care avea mai mult implicaţii sociale şi educaţionale, dorindu-se, în primul rând, „o şcoală de caractere”.  Alte caracteristici importante ale legionariamului sunt antiliberalismul şi antidemocreţia, întâlnite constant şi în cadrul teoriilor şi practicilor comuniste. Dispreţul şi ostilitatea afişate în raport cu democraţia, percepută ca şi fragilă, coruptă, incompetentă, laşă, reacţionară – în cazul comunismului -, pe scurt, un obstacol masiv în calea restructurării revoluţionare a societăţii - reprezintă poate cea mai importantă trăsătură comună ale celor două extreme politice româneşti.

Colectivismul este de asemenea un reper ideologic pentru ambele mişcări, individul autonom şi individualizarea fiind percepute ca modalităţi de destabilizare a corpului social. Maniera holistă în care legionarii şi comuniştii receptau societatea îi conferea acesteia o consistenţă organică şi o forţă revoluţionară; orice manifestare de independenţă ameninţa coeziunea societăţii şi forţa revoluţionară a acesteia, chiar mai mult, însăşi programul ideologic care aspira să o subîntindă. De aceea legionarismul şi comunismul reclamă o adeziune pasională, care se multiplică uşor într-un mediu gregar, dar întâmpină o puternică opoziţie într-un context social bazat pe diversitate şi autonomie individuală.²²

Cele mai importante figuri mitice din panteonul legionar sunt cele ale zeului dac Zamolxis, împreună cu a poetului Eminescu, principalul ideolog naţionalist de la care se revendică legionarismul ca doctrină. Reiese de aici şi apetenţa pentru păgânism a Legiunii, fapt care o aşează fără echivoc pe acelaşi palier ideologic cu naţional-socialismul; totuşi, după cum am avut ocazia să constatăm, există şi disjuncţii majore între legionarism şi nazism.

Am identificat până acum numeroase elemente conceptuale care stau atât la baza legionarismului, dar şi a comunismului. Asemănarea este potenţată şi de faptul că legionarismul nu are un evident caracter de extremă dreaptă, fondul său mitic, şi, în special, valorizarea acţiunii în detrimentul ideii, comportând de asemenea similarităţi consistente cu teoriile marxiste aşa cum erau ele reflectate în comunismul românesc; pornind de la acestă premisă, putem înţelege din altă optică masiva migraţie politică din Legiune în PCR, în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial. Bineînţeles că oportunismul şi teama de persecuţii politice sunt explicaţiile principale ale foştilor legionari înscrişi PCR, însă nu este exclus ca acesta să fi fost facilitat, în subsidiar, de eclectismul şi lipsa de coerenţă ideologică a Gărzii de Fier şi de adaptabilitatea doctrinei sale la orice curent politic revoluţionar, fie el de stânga sau de dreapta. 

Ceea ce distanţează net legionarismul de stânga este antiraţionalismul ferm, împreună cu exaltarea creştinismului ortodox.²³ În timp ce comunismul se revendica dintr-o lungă tradiţie ştiinţifică şi raţionalistă, legionarismul exulta prin antiraţionalism şi mistica originilor.

Pentru Codreanu, „mişcarea legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii, nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzându-le în tot ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele.”²⁴

Sofismul este subtil şi atractiv: dragostea, percepută mai mult ca dragoste paternă exercitată dezinteresat asupra unei societăţi imature, are pretenţia de a unifica celelalte două principii, autoritatea şi libertatea, dar conţinutul acestor concepte este lăsat  la arbitrariul conducerii mişcării; rezultatul cel mai probabil va fi (aşa cum s-a văzut şi între septembrie 1940 şi ianuarie 1941, cînd Garda de Fier a făcut parte din coaliţia guvernamentală) creşterea graduală a  autoritatăţii, simultan cu descreşterea graduală a libertăţii.

Codreanu postula altruismul ca o altă trăsătură principală a legionarului. Lupta majoră a acestuia trebuia să culmineze cu „înfrângerea interesului personal.”²⁵ Fragilitatea democraţiei româneşti, firească în acea fază embrionară a evoluţiei sale, era respinsă şi combătută prin „legi”, dar nu „legile făcute de oameni”, ci „legi naturale de viaţă” şi „legi naturale de moarte”.²⁶ Mistica şi ambiguitatea formulării lasă loc de interpretare, dar ideea subiacentă este că membrii Legiunii ar acţiona în baza unor legi superioare „legilor omeneşti”, probabil legile unei tradiţii care pentru aceştia avea o continuitate organică cu naţiunea română din perioada interbelică, şi legile unei divinităţi căreia legionarii îi atribuiau o natură punitivă; fiind unicii reprezentanţii ai acestor legi, Corneliu Zelea Codreanu şi adepţii săi aveau dreptul exclusiv de a judeca şi de a pedepsi în baza lor şi a misiunii divine a căror purtători se pretindeau. Conflictul cu „legile omeneşti” era inevitabil, ba chiar o confirmare a mesianismului justiţiei legionare, care trebuia să înlăture „politicianismul”, corupţia şi lipsa de moralitate din perioada interbelică, pentru a le înlocui cu societatea nouă a omului nou, moral, muncitor şi capabil de jertfă.

Conform unui autor englez, fascismul este caracterizat de cinci elemente definitorii: naţionalism, statism, transcendenţă, purificare şi paramilitarism.²⁷ După cum vom vedea, legionarismul nu corespunde integral acestor criterii de identificare a fascismelor.

În altă ordine de idei, antisemitismul Căpitanului nu are nimic în comun cu rasismul, fiind mai degrabă de tip stângist; evreilor li se impută coruperea clasei politice româneşti şi exploatarea păturilor rurale în numele capitalismului internaţional, iar soluţia oferită de Codreanu la această problemă consta în reîmproprietărirea ţăranilor şi trecerea fabricilor în patrimoniu naţional, atitudine politico-economică substanţial stângistă.                     

În comparaţie cu alte mişcări fasciste, ponderea femeilor în Legiune este foarte mare, dublată fiind de discursuri referitoare la egalitatea sexelor; de asemenea, iredentismul, fenomen caracteristic mişcărilor de extremă dreaptă, lipseşte din programul politic legionar. „Legiunea nu pare (…) să se fi organizat pentru a da un conţinut autoritar statului român, ci pentru a lupta împotriva lui. Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a fost probabil mai puţin o încercare de preluare a statului, cât una de destituire a unei ordini de stat în raport cu care gardiştii se simţeau îndreptăţiţi să se considere martiri.”²⁸

Antietatismul Gărzii de Fier invalidează parţial tipologia propusă de Michael Mann pentru identificarea elementelor comune ale diferitelor forme de fascism, contribuind la amplificarea dilemelor legate de apartenţa ideologică a acesteia. Totuşi, putem afirma că legionarismul ca fenomen politic aparţine mai degrabă, - prin recursul la tradiţie, religie, naţiune, purificare, transcendenţă şi paramilitarism – dreptei decât stângii, unde s-ar încadra datorită programelor economice propuse, antietatismului revoluţionar sau absenţa discriminărilor de gen şi a iredentismului.

Utopii de dreapta şi utopii de stânga

Credinţa în propria misiune o au, pe lângă legionari, şi comuniştii; diferenţa  constă în faptul că ultimii se supun, sau pretind că se supun, legilor istoriei, pe când legionarii invocă misiunea divină a cărei purtători sunt. Istorie sau divinitate, amândouă confirmă acelaşi suport metafizic care fundamentează ambele ideologii, fiecare având un dublu rol: de afirmare a superiorităţii ideologice în raport cu celelalte curente politice şi de disculpare în faţa eşecurilor sau a crimelor comise. Refuzând constant judecata „legilor umane” şi admiţând-o numai pe cea a Istoriei sau cea a lui Dumnezeu, legionarii şi comuniştii îşi postulează propria infailibilitate axiologică, precum şi dispreţul mai mult sau mai puţin voalat la adresa instanţelor de judecată „umane”. Pe urmele lui Jean Francois Revel, putem afirma că orice critică empirică la adresa utopiilor politice este repinsă de către adepţii acestora în baza intenţiilor conţinute în programul politic al utopiei, consecinţele catastrofale pe care acestea le produc nefiind decât nişte devieri temporare de pe un traseu politic inevitabil al societăţii umane, sau, în cazuri care nu admit replică, nişte pervertiri şi trădări ale mişcării originare. Utopiile pretind să fie judecate după „ceea ce ar fi fost de aşteptat să ofere”, nu „după ceea ce oferă efectiv”.²⁹

Ceea ce ar putea să surprindă, datorită similitudinilor între legionarism şi comunism, este visceralitatea acuzelor pe care cele două ideologii şi le fac reciproc. Legionarii se raportau la comunism în primul rând prin obsesia pericolului evreiesc, pe care îl aşezau la baza acestuia, iar comuniştii includeau (şi în că includ) legionarismul în categoria mai largă a fascismelor, faţă de care reacţionează mecanic şi iraţional. Fiecare parte o percepea pe cealaltă ca acţionând pentru a satisface interesele unui inamic exterior: comunişti erau pentru legionarii agenţii establishment-ului evreiesc şi a Rusiei bolşevice, iar legionarii erau pentru comuniştii români „calul troian” al Germaniei hitleriste.

Există o dimensiune religioasă a marxismului?

Tradiţia revoluţionară care îşi face apariţia în secolul XIX nu poate fi înţeleasă pe deplin în absenţa unei raportări a ei la declinul accentuat pe care creştinismul, religia dominantă a Europei Occidentale, a cunoscut-o în paralel. După Revoluţia Franceză, în ciuda înfrângerii lui Napoleon în 1815 şi a restaurării monarhiei franceze în 1830, mesajul social şi moral al creştinismului îşi epuizează gradual forţa de persuasiune şi capacitatea mobilizatoare, fapt care va fi de domeniul evidenţei în secolul următor. În acest context, în care mesajul creştinismului nu mai poate oferi cu succes un sens şi o perspectivă spirituală consistentă societăţilor occidentale, îşi fac apariţia anumite mişcări de emancipare socială care încearcă să recupereze în plan metafizic aderenţa faţă de un ideal pe care creştinismul nu mai părea capabil să îl ofere. O astfel de mişcare a reprezentat-o socialismul marxist. „Atunci când creştinismul este incapabil să reconstruiască comunitatea, socialismul apare după un oarecare timp ca o formă parareligioasă, formă de tranziţie sau de substituţie.”³⁰ Animată de progresul tehnic spectaculos, dar şi de transformări sociale şi economice consistente, „epoca modernă” devine tot mai încrezătoare în ideea de schimbare, în posibilitatea de a transforma radical lumea încojurătoare şi de a aduce la un numitor comun satisfăcător inegalităţile flagrante dintre diferitele categorii sociale pe care aceasta le conţine. Doar că „epoca modernă a supraevaluat schimbarea. Şi această supraevaluare explică apariţia ideii de revoluţie. Această idee se înrudeşte cu întemeierea unei noi religii: apariţia unei noi credinţe a fost întotdeauna, ca şi o revoluţie, o ruptură, un început... De aceea revoluţia din Epoca Modernă a pretins să se substituie religiilor în dubla lor funcţiune: de a schimba oamenii şi de a da un sens prezenţei lor în această lume. Acum, putem constata că era vorba de false religii.”³¹ False din punct de vedere a raportului promisiuni-rezultate şi apropiate de fanatism prin credinţa neabătută şi insensibilă la contraargumente de ordin raţional sau empiric de care adepţii comunismului dau dovadă până în ziua de azi. Totalitarismele secolului XX, ca „patologii” ale raţiunii ridicată la rang suprem începând cu curentul Iluminist, şi tribunalele religioase din timpul Evului Mediu şi al Renaşterii, ca „patologii” ale religiei, reprezintă dovada că absenţa conlucrării şi complementarizării permanente a principiilor religioase cu o gândire raţională pot conduce la erori regretabile de ambele părţi.³²

Religiile ştiinţifice şi apariţia marxismului

Apariţia marxismului se află în strânsă legătură cu moştenirea culturală şi ştiinţifică a secolelor ce l-au precedat. Astfel, în secolul XVII avem de-a face cu o creştere a importanţei raţiunii, combinată cu emergenţa primatului legilor ştiinţifice. Se căuta explicarea exhaustivă a lumii (a universului, a omului şi a istoriei sale, a naturii) prin intermediul unui sistem legic perfect. Enciclopediştii francezi ai secolului XVIII, sub influenţa deplină, în acea perioadă, a fizicii newtoniene, îşi propuneau explicarea fizico-mecanică a întregii lumi, unii dintre ei anticipând „un geniu care ar putea să prezică starea universului în oricare moment al viitorului.”³³

În secolul XIX, istoricismul, curent ideatic rezultat din raţionalismul de factură iluministă şi care circumscrie din punct de vedere al pretenţiilor de ştiinţificitate marxismul, va impune ca mecanism „obiectiv” al derulării istoriei legi ştiinţifice, a căror importanţă comprehensivă rezidă nu atât în explicarea modului de funcţionare a societăţii omeneşti într-o anumită etapă istorică a dezvoltării sale, cât în explicarea modului în care societatea umană trece de la o fază istorică la alta, în cadrul unui traseu inevitabil şi cu un grad de anticipabilitate direct proporţional cu cunoaşterea acestor legi ştiinţifice care stau la baza dezvoltării societăţii umane.³⁴

Secolul XIX este de asemenea martorul dezvoltării şi consolidării ştiinţelor naturale, împreună cu apariţia a ceea ce Lucian Boia numeşte „religii ştiinţifice”. „Religiile ştiinţifice urmăreau trei scopuri, caracteristice oricărei sinteze religioase: explicarea completă şi coerentă a lumii; interpretarea destinului omului; un cod etic şi un cod de comportament. Ele aspirau – la fel ca religiile tradiţionale – să-l pună pe om în armonie cu universul şi cu el însuşi.”³⁵

Aceste religii desacralizate, a căror pretenţii explicative subîntindeau trecutul, prezentul, şi, mai ales viitorului omenirii, au pregătit şi fertilizat solul din care se va naşte marxismul, interpretabil la rândul său ca o religie desacralizată. Concept central al teoriei marxiste, dialectica stă la baza înţelegerii atât a coerenţei ideologiei comuniste, cât şi a fascinaţiei pe care a exercitat-o şi încă o exercită proiectul comunist. Acest concept, împrumutat din filozofia lui Georg Friedrich Hegel, este prin excelenţă integrator şi simplificator, într-o anumită măsură şi, cel mai important lucru, elimină contradicţiile. Dacă până la apariţia marxismului autorii „religiilor ştiinţifice” îşi fundamentau noile lumi pe armonie şi pe coerenţă, noul surogat religios - marxismul, departe de a nega contradicţiile, „le absolutizează, şi la nevoie (adică destul de des) le inventează. Până la urmă, doar contradicţiile contează. «Lupta contrariilor» este principiul care mişcă maşina comunistă a lumii.”³⁶

Marxism şi fervoare religioasă

Comunismul, corolarul politic extrem al teoriei marxiste, cunoaşte o puternică ascensiune la începutul secolului XX. Deşi există voci care critică asocierea teoriei marxiste cu programul politic comunist, susţinând că reinterpretarea ideilor unui intelectual german de către un narodnic (populist) rus, Lenin, a transformat marxismul teoretic într-un program politic cu care are foarte puţine în comun,³⁷ - consider că ideile şi teoriile comportă un anumit dinamism, fiind „altoite” şi căpătând noi nivele semantice în fiecare mediu cultural sau social în care ajung; pe lângă această constatare, însăşi denominaţiunile marxism-leninism sau marxism-leninism-stalinism denotă faptul că ideologii sovietici erau la rândul lor mai mult decât conştienţi de continuitatea fundamentală dintre marxism şi propriile agende politice, continuitate pe care ideologii comunişti germani şi nu numai, deşi i-au evidenţiat caracterul insolit, (Revoluţia se produsese într-o ţară foarte slab industrializată, exact opusul a ceea ce prezisese Marx), nu au contestat-o niciodată.

Marx observă că lumea, aşa cum o percepea el în a doua jumătate a secolului XIX, a fost numai analizată şi interpretată, când ea trebuia schimbată de fapt. Această celebră afirmaţie, incisivă, profetică, mesianică chiar, poate fi luată drept una din cheile grilei de interpretare a marxismului ca religie desacralizată, deoarece fiecare religie monoteistă are ca scop mai mult sau mai puţin declarat „schimbarea lumii” în conformitate cu propriile principii.

Munca, pentru Marx, indiferent de formele ei, este în sine tot o formă de marfă, vândută pe piaţa capitalistă. Rezultă că, în loc să producă pentru el, muncitorul, nu numai că nu produce pentru el, dar nici mijloacele de producţie, nici chiar munca sa, nu-i aparţin. Astfel are loc alienarea muncitorului, faţă de produsul şi scopul muncii sale, faţă de esenţa sa - liberă şi creativă – şi „faţă de semenul său, cu care intră în relaţii conflictuale.”³⁸

Etapa alienării trebuia depăşită printr-un moment revoluţionar, în care proletarul urma să obţină mijloacele de producţie, precum şi controlul traseului pe care îl va avea produsul muncii sale. Pentru a putea înfăptui Revoluţia, muncitorii trebuiau să-şi descopere mai întâi identitatea şi conştiinţa internaţională, pentru a se putea uni, şi, respectiv, învinge. „Forţa motrice a istoriei”,³⁹ revoluţia comunistă urma, după ce va fi triumfat, să fie succedată de o dictatură a proletariatului, în care se vor suprima treptat mijloacele de guvernare şi valorile vechii lumi (statul, tradiţiile, etc.). În faza următoare, cea socialistă, statul va fi menţinut, dar numai în vederea protejării şi solidificării revoluţiei, urmând ca în ultima etapă a revoluţiei statul să dispară de la sine, nemaiavând nici o utilitate. Se definitiva astfel proiectul ştiinţific al istoricismului, iar societatea umană urma să împietrească într-o perfecţiune eternă.

Pot fi identificaţi trei factori cu caracter mesianic în interiorul marxismului: alienarea, revoluţia şi o lege structurantă pentru întreaga existenţă a umanităţii, dialectica. Voi încerca să trasez în continuare o paralelă între marxism şi creştinism pentru a evidenţia caracterul mesianic al acestor trei concepte marxiste.

Ca şi în lumea lui Marx, alienarea se regăseşte şi în lumea lui Isus. Oamenii sunt tot mai nefericiţi, săracii devenind tot mai săraci, iar bogaţii tot mai imorali şi mai chinuiţi de soarta avutului propriu; acest status-quo se datorează abaterii de la cuvântul lui Dumnezeu. La Marx, alienarea este datorată lipsirii proletarilor atât de mijloacele de producţie, cât şi de produsul finit al muncii lor. Structura socială şi economică a lumii este inechitabilă pentru că proletariatul nu şi-a descoperit încă forţa mesianică de a răsturna raportul patron-muncitor şi de a deveni propriul său stăpân. În absenţa unei conştiinţe de sine a proletariatului, acest scop devine incert. Aici intervin apologeţii noii religii comuniste, anunţând revoluţia ca singura modalitate de escaladare a tuturor nedreptăţilor sociale şi ca rezultat firesc al voinţei noului Dumnezeu, proletariatul. Noua metafizică promitea ca încununare a succesului revoluţionar un Bine comun şi permanent,⁴⁰ situat însă într-un viitor nebulos şi incert, dar care devenea real în măsura în care era dorit. „Asemenea creştinilor, socialiştii cred într-un Dumnezeu pe care îl botează «proletariat», în învierea lui, pe care o botează «societate fără clase», în martiraju-i nesfârşit pe care-l numesc «dialectică.»”⁴¹

Revoluţia teoretizată de Marx se dorea a fi un panaceu pentru toate problemele importante care obstrucţionau mersul omenirii înspre progresul material, din care va rezulta ulterior şi progresul moral. În creştinism, Isus însuşi apare ca un revoluţionar, dar care aduce în prim-plan progresul moral; progresul material, puţin sau deloc valorizat în comparaţie cu ceea ce avea de oferit „împărăţia cerească” a lui Isus - apărând mai mult ca o consecinţă psihologică a catharsis-ului moral prin care omenirea va trece.

În final, dialectica marxistă poate fi percepută, continuând teoretizarea lui Bernard Henry Levy, ca având acelaşi rol ca şi suferinţa creştină în lupta pentru o lume mai bună: eliminarea obstacolelor materiale şi ideatice în cadrul unui proces permanent de ameliorare a societăţii umane şi obţinerea mult doritului triumf, în primul caz prin intermediul revoluţiei, etapa finală a dialecticii marxiste, iar în al doilea caz prin iubirea peremptorie şi dezinteresată a aproapelui.

Componenta religioasă a marxismului este uneori mai greu sau deloc observabilă datorită fundamentului ştiinţific al acestuia: „În secolul al XIX-lea, socialismul marxist va asocia ideea de cucerire a naturii, ideea de împlinire totală a omului în Istorie, şi ideea creştină a Mântuirii. Date fiind aceste aspecte, marxismul nu este numai izvorul unui al doilea Umanism, ci şi, mai ales, a unei a doua Religii, total invizibile credincioşilor săi, din cauza camuflării în «ştiinţă», Religie ce va fi, ca şi Creştinismul, o adevărată Religie a Mânturii, proclamând, spre deosebire d-e Creştinism, o Mântuire pământească, adusă de un Mesia (Proletariatul) şi anunţând cu certitudine proxima Instaurare a unei Lumi eliberate de Rău, a unei Omeniri reconciliate, a fericirii pe Pământ.”⁴²

Pornind de la această analiză comparată, putem înţelege marxismul şi ca surogat religios. Deşi Lenin numea religia „opiu pentru popor”⁴³, marxism-leninismul şi forma politică extremă pe care a îmbrăcat-o, comunismul, a ajuns să se substituie cu succes acestei caracterizări, devenind o religie a imanenţei cu ajutorul căreia au fost manipulate şi terorizate milioane de oameni.⁴⁴

Emanuel Copilaş - Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus