Comunicarea politică

Sociologul Dimitrie Gusti, consilier de imagine?
 

ANTONIO MOMOC

The author raises the contemporaneous issue regarding the relationship between the sociologist and the politician, which transforms the social science specialist into a political communication specialist. During the interwar period, Dimitrie Gusti and the sociologists from the Bucharest School of Sociology used social research results for developing market research strategies. The communication techniques conveyed by the Gusti School sociologists via the state financed press were promoting monarchy. The strategic concept built through the magazines financed by King Carol II was „The king of youth and of peasants”. Through this positioning the king aimed to eliminate political competition (The Legionary Movement).

Keywords: political communication, image, positioning, social monarchy, activism, sociology, fascism

Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă astăzi în marketingul politic din România în relaţia dintre consultant şi politician este necesară investigarea modului în care s-a operat în comunicarea politică o dată cu introducerea primelor tehnici moderne de persuasiune. În perioada interbelică, agenda-setting a mass-media a influenţat agenda politică o dată ce omul de ştiinţă socială s-a transformat în specialist în comunicare. În dezbaterile publice din anii ’20 de la Institutul Social Român ori în presa vremii sociologii defineau problemele din societate şi plasau soluţiile ştiinţifice pe agenda publică. Oamenii politici preluau aceste teme în discursul lor, dar le adăugau soluţiile proprii, în acord cu identitatea lor electorală.

În contextul crizei financiare mondiale discursul politicienilor din Parlament devenea din ce în ce mai puţin credibil, iar partidele cu soluţii moderate îşi pierdeau legitimitatea. Locul partidelor sistemice a fost luat treptat de mişcarea de extremă dreaptă care atrăgea prin lozinci populiste şi prin promisiunea unei schimbări de sistem. Unul dintre cei mai credibili comunicatori la sfârşitul anilor ’30 a fost Mişcarea Legionară.

Deşi şi-a construit un profil electoral antisistem, Corneliu Zelea-Codreanu a încercat să ajungă la putere pe cale electorală. Prin organizaţiile conduse de Codreanu, fascismul românesc a înregistrat o creştere spectaculoasă. Mişcarea fascistă din România a devenit în anii ’30 a treia ca importanţă în Europa.¹ Numele şi figura Căpitanului erau asociate unui proiect de revoluţie morală. Soluţiile propuse erau mistice, mesianice şi milenariste, întrucât fascismul, la origini conservator, era o ideologie la fel de revoluţionară pe cât era şi comunismul.² Fascismul legionar nu era definit printr-o reîntoarcere în trecut, ci era el însuşi revoluţia:³ „Nimeni dintre oamenii lumii vechi nu a înţeles ce a înţeles Căpitanul: ce este o revoluţie şi ce înseamnă îndeosebi o revoluţie românească. [...] Căpitanul a înţeles să dea prin Mişcarea Legionară o revoluţie totală, adică adevărata revoluţie.”⁴

Discursul revoluţionar legionar promitea un nou început moral pentru naţiunea română, anunţând o naştere din nou, un Om nou şi o nouă rânduială. Liderul politic Salvator înzestrat cu calităţi execepţionale, cel care poate desăvârşi proiectul schimbării totale şi care răspunde speranţelor colective, apare de obicei în condiţii de criză. Codreanu a jucat rolul celui Ales în România interbelică, Omul-Providenţă predestinat să scoată comunitatea politică din impas.

Ascensiunea fascismului a constituit pentru Regele Carol al al II-lea-lea un argument suficient de solid pentru a justifica desfiinţarea partidelor şi pentru a concentra în mâinile sale cât mai multă putere. Replica Regelui la retorica naţionalistă legionară a fost aceea de a oficializa cultul naţiunii şi de a-i da o interpretare monarhistă.⁵ Necesitatea contracarării Mişcării Legionare este una din explicaţiile care s-au dat ambiţiilor autocratice a lui Carol al al II-lea. Unii istorici au scris că Regele Carol al al II-lea a recurs la dictatură ca ultim baraj contra fascimului.⁶

Încercând să atragă de partea sa elitele tinere şi societatea rurală, Regele a reunit în jurul său cercetători ai realităţii sociale şi strategi în comunicarea politică însărcinaţi să fabrice un alt Erou Salvator.  Carol al II-lea-lea a făcut apel în strategia de construire a cultului personalităţii la mijloace multiple aflate la dispoziţia sa. În a doua parte a anilor ’30, prin propaganda⁷ coordonată de sociologul Dimitrie Gusti de la conducerea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”,⁸ Şcoala de Sociologie de la Bucureşti a constituit unul dintre instrumentele de comunicare ale puterii. Şcoala lui Gusti intra într-o competiţie de imagine nedeclarată cu Mişcarea Legionară.⁹

Prin presa Fundaţiilor Culturale s-a construit profilul ideologic şi imaginea unui Rege apropiat de ţăranii români, adică de ţinta preferată a mesajului legionar. Mitului Salvatorului i-a fost adăugat de către Şcoala Monografică mitul Unităţii unei naţiuni alcătuită în cea mai mare parte din ţărani. Cei care au executat tehnicile de construcţie a campaniei pozitive au fost acei reprezentanţi ai Şcolii de Sociologie, H.H. Stahl, O. Neamţu şi A. Golopenţia, angajaţi după 1934 ai Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, (în 1938-39 ai Serviciului Social).

Sociologul Dimitrie Gusti avea calitatea de a nu fi fost membru în nici un partid politic şi de a nu fi fost în nici un fel dator pentru cariera sa vreunei organizaţii politice. Până la momentul interzicerii partidelor din 1938, tehnocratul Gusti nu a fost suspectat de partizanat decât cel mult în favoarea dinastiei.¹⁰ În activitatea sa politică (fost ministru tehnocrat în guvernele ţărăniste ale lui Al. Vaida-Voievod şi Iuliu Maniu) Gusti nu avea să dea seamă disciplinei de partid, iar retorica sa politică nu trebuia să se conformeze vreunei doctrine politice. Concepţia politică a sociologului era concepţia sa ştiinţifică de modernizare a satului. Rolul monarhiei, ca de altfel al omului politic în general, era în gândirea mentorului Şcolii Monografice acela de a interveni la sat acolo unde omul de ştiinţă efectuase în prealabil cercetarea şi inventariase lipsurile.

Doctrina Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” sub conducerea lui Gusti s-a concentrat pe conceptul strategic Rege-tineret-ţărani. Redusă la slogan, publicului i-a fost transmisă simplificat doctrina monarhiei sociale. Poziţionarea Regelui ca actor care intervine social în sprijinul categoriilor populare defavorizate l-a diferenţiat pe Carol al al II-lea de ceilalţi regi ai României. 

Monarhia lui Carol al II-lea îşi aroga în presă şi în întâlnirile publice discursul populist. Obiectivul de marketing era să frâneze simpatia pentru Mişcarea legionară şi să inoculeze în conştiinţa colectivă convingerea că Regele, mai mult decât partidele, era preocupat de starea ţărănimii. Revistele Fundaţiei, Curierul Echipelor Studenţeşti şi apoi Curierul Serviciului Social vor fi folosite pentru propagandă în rândul studenţilor şi pentru promovare la sat a concepţiei monarhiei sociale potrivit căreia Regele Carol al al II-lea-lea era Regele tineretului şi al ţăranilor:

„De la început am avut ca principiu esenţial al doctrinei noastre creşterea tineretului în spirit creştinesc şi renaşterea satului pe baze noi creştineşti, pe baze profund, curat şi sincer creştineşti. Acestea sunt dispoziţiile, principiile pe care Regele tineretului şi Regele ţăranilor ni le-a dictat şi le-a pus în fruntea mişcării noastre. [...] Grija noastră de sufletul tineretului şi de sufetul satului este grija cea dintâi, căci în primul rând opera noastră este operă de educaţie întemeiată pe creştinismul pe care Majestatea Sa Regele, de atâtea ori l-a formulat: creştinismul activ, creştinismul creator, de fapte care fie că înnobilează românismul, fie că înnobilează colectivitatea, întotdeauna înnobilează naţiunea şi Statul român.”¹¹

Sloganul Regele Ţăranilor şi al satelor româneşti comunica publicului esenţa despre brandul politic, într-o formă accesibilă, uşor de memorat, pentru a „vinde” produsul pe piaţă.  De la conducereaFundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, în veritabile evenimente outdoor de public relations, precum Congresele Căminelor Culturale (7 iunie 1938), profesorul Gusti expunea cultul regal-naţional pe care Şcoala de Sociologie de la Bucureşti îl dezvolta ca promotoare a doctrinei acţiunii culturale:

„Satul românesc a pornit pe toate drumurile încoace ca să poată să stea astăzi prin mii şi mii de fruntaşi ai lui, zid în jurul Regelui Ţăranilor. El vine ca o întrupare însăşi a Ţării cu graiul, cu portul, cu jocul, cu cântecul şi cu sufletul făurit în timp de veacuri ca să-şi arate credinţa şi iubirea. [...] Venim în fiecare an înaintea Marelui nostru Comandant, ca să îi arătăm că suntem plini de aceeaşi credinţă şi putere şi să ne legăm solemn a fi oricând gata la datorie. Noi, oştirea culturală a Maiestăţii Sale Regelui la sate, trimeşii a peste două mii de cămine culturale, cu peste două milioane de săteni, să strigăm de aici ca să ne audă întreaga ţară: Trăiască Regele Ţăranilor şi al satelor româneşti.”¹²

După 1938 intervenţia socială şi propaganda la sate au fost operate în numele Regelui de către echipele coordonate de Preşedintele Serviciului Social, Dimitrie Gusti. În dictatura regală a lui Carol al al II-lea-lea fondatorul Şcolii de Sociologie a ocupat poziţia de Ministru de stat.

NOTE

ANTONIO MOMOC - Lector universitar doctor la Catedra de Antropologie Culturală şi Comunicare a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti.

 sus