Comunicarea politică

Mitul României Mari în războiul mediatic pentru Moldova
 

SABINA FATI

The media battle for Moldavia involving Bucharest and Moscow overlaps the supposedly electoral circumstances, thus targeting the spheres of influence of all the four actors involved in the equation: Russian Federation, Romania, the European Union and Moldavia. The sympathy showed by the Romanian mass-media for the events taking place in Chisinau was eventually well rewarded by some analysis publicized in the leading journals in Moscow, all stressing that the only one standing in the way of the unification of Moldavia with Romania would be the European Union.

Keywords: Moldavia, Transnistria, Russia, E.U., Romania, sphere of influence

„Nu cunosc nici un concurent electoral, dar mi-or spune cei din comisie pe cine să votez. Nu pot citi că nu văd prea bine. La alegerile trecute tot aşa am votat...pe cine mi-au indicat cei din comisie”, îi spune mătuşa Valentina, de 86 de ani din Tochile Răducani, un sat din sudul Republicii Moldova, reporterului de la Radio Europa Liberă, cu două zile înainte de alegerile generale.¹ Comuniştii moldoveni au câştigat scrutinul din 5 aprilie 2009 folosindu-se nu doar de ignoranţa oamenilor şi de comisiile electorale aflate la dispoziţia lor, ci şi de celelalte instrumente ale statului autocratic, care deţine majoritatea mijloacelor mass-media, care controlează justiţia, care limitează dreptul la opinie şi care se impune de sus în jos prin toate pârghiile guvernamentale. Principalele ziare şi televiziuni din România au tratat cu superficialitate campania electorală de peste Prut, dar au acoperit cu tot mai mult interes acţiunile ostile ale guvernului de la Chişinău împotriva României, acţiuni care s-au rostogolit după principiul bulgărelui de zăpadă în paralel cu revolta tinerilor moldoveni împotriva comuniştilor. În acest fel electoratul autohton a devenit brusc atent la ceea ce se întâmplă în Basarabia, mai cu seamă că transmisiunile în direct pe care le-au putut urmări apoi şi în reluare semănau într-un fel cu evenimentele din decembrie 1989. În paralel cotidianele de la Moscova par să fi pregătit opinia publică din Rusia şi Moldova, precum şi mediul diplomatic internaţional cu ideea interesului excesiv pe care l-ar avea Bucureştiul în regiune. Încă din luna martie renumitul politolog rus, Mihail Remizov, explica într-un interviu acordat agenţiei de presă ruse Regnum, citată de Agerpres, „că nu crede într-o soluţionare paşnică a problemelor teritoriale nerezolvate în spaţiul postsovietic” şi că „reglementarea lor este posibilă numai în cazul unei schimbări radicale de paradigmă: în cazul Transnistriei situaţia ideală este realizarea unui plan care să prevadă independenţa pentru Transnistria în schimbul alipirii Republicii Moldova la România”. Remizov insistă să spună că unirea „este o variantă acceptată de Rusia şi România, dar respinsă de birocraţia de la Bruxelles”². Chiar în ziua marii manifestaţii de la Chişinău în care tinerii opozanţi puneau sub semnul întrebării scrutinul, cotidianul rus Izvestia, preluat de marile cotidiane autohtone publica articolul „Va deveni Moldova românească?”³ în care susţine că Bucureştiul ar fi formulat în repetate rânduri pretenţii teritoriale la adresa vecinilor moldoveni şi atrage atenţia că unirea cu România va conduce la pierderea definitivă a Transnistriei: „Dacă această revoluţie încă fără nume va învinge, Voronin va fi înlăturat prin forţă, va fi cea mai adevarată lovitură de stat, uzurparea puterii de către naţionalişti. Şi, în acest caz, nu există nici siguranţa că Moldova îşi va putea păstra actualele ei graniţe oficiale”⁴. A doua zi după marea manifestare de la Chişinău, pe 8 aprilie, influentul politolog Stanislav Belkovski susţinea, pentru agenţia K2  Kapital, că manifestările din capitala Moldovei ar fi începutul unei noi epoci în istoria ţării: începerea mişcării de integrare cu România, informaţie preluată de mai multe cotidiane de la Bucureşti⁵. Belkovski explica atunci că probabil România „nu a participat la încingerea acestui conflict”, dar că „atât comuniştii moldoveni, cât şi autorităţile ruse, vor susţine tocmai această versiune”. Politologul rus a amintit în acest context că în urmă cu cinci ani a prezentat la Bucureşti planul care-i poartă de altfel numele şi care presupunea unificarea treptată a Românei cu Moldova prin acordarea independenţei Transnistriei: „Evenimentele de azi arată că acest plan este foarte realist. În plan strategic, vectorul a fost deja trasat şi, fără îndoială, a suferit schimbări calitative. Este evident că Moldova iese din starea postsovietică şi începe mişcarea de integrare cu România”⁶. Articole, ştiri şi declaraţii pe această temă au continuat să apară mereu după alegerile din Republica Moldova şi revolta tinerilor de acolo, sugerând cu argumente diverse că reunificarea Basarabiei cu România ar fi o chestiune de timp. Expertul rus Modest Korolev explica în plus la sfârşitul lunii mai că „evenimentele ce au avut loc după alegerile legislative din Republica Moldova demonstrează că prăbuşirea statalităţii moldoveneşti nu poate fi evitată şi că Rusia ar trebui să se pregătească să recunoască Trasnsnistria”⁷. În viziunea lui Korolev ceea ce s-a întâmplat la Chişinău demonstrează că Moldova se va uni cu România în viitorul apropiat şi în aceste condiţii problema statutului viitor al Transnistirei capătă un caracter de maximă acutizare. Această teză a fost reluată la Forumul Economic UE-Rusia, care a avut loc la Bucureşti în perioada 25-27 mai 2009, de Serghei Markedonov, şeful Departamentului pentru relaţii internaţionale din cadrul Institutului de analiză politică şi militară de la Moscova, când a pledat pentru necesitatea recunoaşterii sferelor de influenţă şi a zonelor de interes privilegiat între marii actori internaţionali. Extinzînd conceptul de „interes privilegiat” la relaţiile dintre România şi Republica Moldova, expertul militar a avertizat că este puţin probabil ca Rusia să recunoască prea curînd acest gen de interes din partea României în Republica Moldova, fiindcă „Moscova şi Bucureştiul s-au ignorat o lungă perioadă şi acum trebuie să recupereze timpul pierdut”, precizând totuşi că nu exclude posibilitatea unor negocieri între Moscova şi Bucureşti în legătură cu viitorul Republicii Moldova şi că „preţul va fi Transnistria”⁸. Astfel de declaraţii au apărut pe larg mai ales în presa din România şi Republica Moldova, cu ecouri în mediile internaţionale.

Persuasiunea Moscovei

Prezenţa analiştilor ruşi la mese rotunde, forumuri internaţionale sau declaraţii şi interviuri la agenţii de presă influente nu par să fie întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât analizele lor au concluzii similare: Transnistria trebuie să fie independentă ca o consecinţă a intenţiilor iredentiste ale României şi a destructurării Republicii Moldova. Mesajele lor repetate periodic respectă reţetele dezinformării aplicate adesea în plan internaţional, însă de multe ori pretextul unor intervenţii este dat chiar de oficialii români. Mitul României Mari reluat în formă analitică şi desfăşurat în ecuaţii geostrategice ar putea fi doar o modalitate prin care Moscova să-şi urmărească propriile scopuri, definite după războiul cu Georgia din 2008, când prima măsură a fost recunoaşterea enclavei Osetia de Sud. Nostalgia României Mari devine temă de propagandă în Rusia, cu ricoşeuri ulterioare în Moldova şi România fiindcă după cum explica acum 25 de ani Henri-Pierre Cathala, specialist în metodele sovietice de dezinformare, „atunci când este vorba de atacarea unei ţinte de o anumită mărime, de exemplu un popor, obiectivul va fi foarte rar acceptarea unei opinii noi, ci mai curând, exploatând condiţiile existente, provocarea comportamentului dorit sau modificarea în mod progresiv  a unei anumite atitudini”⁹. Rusia vrea să-şi recapete Transnistria, pentru a-şi defini mai clar influenţa şi controlul la graniţa euro-atlantică, dar nu poate obţine această enclavă în acelaşi fel ca în cazul Osetiei de Sud, ci are nevoie de o strategie mai subtilă. Prin propagarea în mediile moldoveneşti şi româneşti a ideii că Rusia ar fi dispusă să accepte în viitorul relativ apropiat reunificarea Republicii Moldova cu România, Moscova urmăreşte să „suscite o reacţie pasională”¹⁰, care să determine pe de o parte simpatia opiniei publice de-o parte şi de alta a Prutului, iar pe de altă parte să întindă un măr otrăvit oficialilor români. În acelaşi timp, însă, liderii de la Moscova au acuzat România la summit-ul UE-Rusia, găzduit în Extremul Orient la Habarovsk, că „a provocat fără ruşine, turnând gaz peste foc, manifestările şi mişcările grupurilor de tineri moldoveni care s-au transformat în revolte”. Serghei Prihodko, consilierul preşedintelui rus Dmitri Medvedev, a spus pe un ton condescendent: „I-am întrebat şi vom continua să îi întrebăm pe partenerii noştri din UE dacă îşi asumă responsabilitatea pentru acţiunile individuale ale membrilor lor, care pun la îndoială ordinea mondială postbelică şi frontierele”, precizând că Moscova este „foarte nemulţumită” că UE s-a făcut că nu vede cum „forţe speciale româneşti au folosit o serie de metode pentru a provoca dezordine”, la Chişinău ¹¹.

Nervozitatea Moscovei, mai mult sau mai puţin jucată, a fost alimentată de o declaraţie neinspirată a preşedintelui Traian Băsescu, făcută la Piatra Neamţ într-o reuniune cu primarii români şi moldoveni, în care argumentează într-o manieră nediplomatică de ce este „inutilă” semnarea  Tratatului de frontieră cu Republica Moldova: „cine îşi imaginează că un şef de stat român va semna un tratat în care să consfinţească pactul Ribbentrop-Molotov? Doar o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român. După 1990, România a semnat un acord de recunoaştere a frontierei fostei Uniuni Sovietice. Republica Moldova este moştenitoarea acestei frontiere, deci consider inuntilă semnarea uni tratat de frontieră care să facă din şeful statului român un partener al lui Ribbentrop şi Molotov”¹². Preşedintele Băsescu ştie probabil că Basarabia nu a fost pierdută în urma acordului secret  din 1939 dintre Germania şi URSS, ci abia un an mai târziu în urma unei note dintre Moscova şi Bucureşti şi că Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov a devenit caduc la 22 iunie 1941 când Germania a atacat URSS. Şeful statului român ştie deasemenea că actualele frontiere ale României au fost stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, fără nici o legătură cu Pactul Ribbentrop-Molotov, pe care îl menţionează acum mai degrabă din raţiuni electorale şi de resuscitare a sentimentelor patriotice de o parte şi de alta a Prutului. Pomenirea acestui acord secret nu înseamnă formularea unor pretenţii teritorale, însă în subconştientul public este o sugestie clară în acest sens, iar statele din jurul României percep invocarea Pactului Ribbentro-Molotov ca pe un semnal pe care îl dă Bucureştiul în privinţa intenţiilor sale. Cotidianul rus Pravda se miră pe linia oficială a Moscovei că nici o ţară din Uniunea Europeană „nu s-a indignat că cineva îşi poate permite să atenteze la inviolabilitatea graniţelor postbelice”¹³ şi argumentează că Moldova este o ţară care „s-a descompus deja”. Descompunerea ar avea loc din cauza Uniunii Europene, după modelul dat de „teoria faliilor care apar la deplasarea plăcilor tectonice”¹⁴. Una dintre plăci ar fi „politica de extindere spre est a UE”, care în deplasarea ei se loveşte de o altă placă numită convenţional „Est”, iar în locul în care se produc ciocnirile apar „rupturile”: „în cazul de faţă ruptura este Moldova”, ca „rod al politicii imperialilor de la Bruxelles care extind Uniunea în detrimentul intereselor naţionale”¹⁵. Această teză reprezintă punctual de vedere oficial al Mosocovei explicat pe înţelesul tuturor, care încearcă să convingă populaţiile statelor atrase de UE că democraţia este dureroasă, iar Bruxellesul lucrează împotriva lor.

Cercul vicios al bătăliei pentru Moldova

Revolta de la Chişinău a fost mediatizată cu simpatie de televiziunile şi ziarele româneşti imediat de la declaşarea ei, iar titlurile sunt elocvente: pe 8 aprilie Evenimentul zilei îşi deschide ediţia cu „Tinerii zgâlţâie comunismul la Chişinău”; Cotidianul cu „După 20 de ani a doua revoluţie românească. La Chişinău”, iar România liberă cu „Moldova: Revolta generaţiei Twitter”. Cele mai importante ziare autohtone menţin evenimentele de la Chişinău pe prima pagină zile întregi. Pe 9 aprilie Cotidianul titrează „Axa Bucureşti-Chişinău de la cramă la dramă”; România Liberă „Moldova ameninţă România: avem probe şi multe chestii”, Evenimentul zilei „Arestări în masă”; pe 10 aprile Romania Liberă are pe prima pagină „Teroare la Chişinău”, iar Evenimentul Zilei „Apelul Chişinăului: Nu ne ajută nimeni”. Aceste titluri, precum şi emisiunile maraton de la televiziunile de ştiri demonstrează că ceea ce se întâmplă în Republica Moldova este de mare interes pentru România, iar audienţa mare din acele zile, constatată cel mai uşor pe site-urile mass-media româneşti arată că şi populaţia a fost atrasă de dramele de peste Prut. Ştirile de cel mai mare interes sunt adesea cele care ţin de trecut, iar „mass media au un rol important în privinţa cauzelor naţionale”¹⁶, preluând mesajele tuturor părţilor implicate într-o dispută imediată, dar fiind mai degrabă de partea propriului guvern. Preşedintele Băsescu a simţit oportunitatea şi a intervenit susţinând cauza celor ostracizaţi la Chişinău prin soluţii care să producă efecte în timp scurt: a cerut guvernului să modifice Legea cetăţeniei în aşa fel încât moldovenii să poată primi paşaport românesc cât mai repede. Iniţiativa sa a fost preluată cu simpatie de mulţi români, de cetăţenii de dincolo de Prut, dar a fost aspru criticată de UE, Rusia şi de mai mulţi comentatori din ţară. Traian Băsescu susţinea imediat după revolta tinerilor moldoveni că „la Ambasada română din Chişinău există 650.000 de plicuri cu cereri de cetăţenie” în care ar fi „între 800.000 şi un milion de cereri de cetăţenie, pentru că multe conţin cererile unor familii întregi”¹⁷. În acest fel preşedintele român sugerează că într-un timp relativ scurt cel puţin o treime dintre moldoveni ar deveni români, iar pe termen lung Republica Moldova ar putea fi o ţară în care majoritatea populaţiei ar avea paşaport românesc. Declaraţiile sale au fost preluate pe larg de presa autohtonă, de cea de la Chişinău şi de la Moscova, precum şi de marile ziare europene. Opinia publică din ţară a putut astfel înţelege că Traian Băsescu are o strategie pentru reunificare iar o parte din electorat s-ar putea alinia la alegerile prezidenţiale care urmează în spatele lui, fiind primul preşedinte care mizează explicit pe Basarabia. Poziţiile naţionaliste ale preşedintelui Băsescu alimentează, însă, strategiile Moscovei, explicate de ziarele ruseşti prin care Kremlinul ar putea pregăti preluarea Transnistriei, eventual prin declararea independenţei acestei zone, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, folosind de data aceasta modelul compromisului Kosovo, nu cel violent al Osetiei de Sud. Mediile internaţionale sunt deja prevenite de „iredentismul” românesc, iar liderii de la Bucureşti nu par să observe reversul medaliei. Consecinţele războiului mediatic în care a intrat România nu se opreşte însă la Transnistria, ci ar putea avea şi rezultate dramatice în Republica Moldova pentru că după cum demonstrează Armand Goşu, din strategia românească a cetăţeniei vor câştiga doar comuniştii: „cine să mai modernizeze, să apropie Republica Moldova de UE, dacă România acordă în regim de urgenţă paşapoarte – ca să plece mai repede din Moldova - tocmai celor care ar fi trebuit să contribuie decisiv la aceste procese? Ce rost are să mai vorbeşti de consolidarea opoziţiei democratice, când votanţii ei sunt invitaţi să-şi procure paşapoarte româneşti? Să nu ne mirăm dacă peste alţi 4 ani tot comuniştii vor fi votaţi de pensionarii care încă nu au plecat după copiii lor”.¹⁸

Cercul vicios al bătăliei pentru Moldova dintre Bucureşti şi Moscova depăşeşte circumstanţele electorale şi vizează sferele de influenţă ale celor patru actoril implicaţi în ecuaţie: Federaţia Rusă, România, Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Moscova nu pare dispusă deocamdată să renunţe la vecinătatea sa apropiată în care se încadrează Basarabia şi, în plus după eşecul Planului Kozac (potrivit acestui document făcut de experţi de la Moscova, Transnistria se unea cu Moldova într-un fel de confederaţie, iar trupele ruseşti rămâneau acolo pe o perioadă de 20 de ani), ar vrea probabil să pună piciorul decisiv şi oficial în Transnistria. Uniunea Europeană nu are motive să sprijine modificarea graniţelor după modelul german, invocat de Traian Băsescu, şi nici nu vrea să intre în conflict cu Rusia din cauza României, chiar dacă este obligată să fie solidară cu Bucureştiul¹⁹. România nu are planuri concrete de apropiere a Moldovei, iar înainte de reuniunea miniştrilor de externe ai UE din aprilie 2009 a fost pe punctul de a cere blocarea Chişinăului în raport cu Bruxelles-ul, ministerul român de externe lansând această ştire pe toate canalele mediatice autohtone²⁰ pentru a demonstra pe de o parte posibila influenţă pe care o are Bucureştiul în comunitatea internaţională, iar pe de altă parte pentru a-şi arăta ulterior generozitatea. La rândul său, Republica Moldova încearcă să se apere de aceste presiuni prin presa controlată de comunişti prin care arată că duşmanul numărul unu al Chişinăului este Bucureştiul. Dar în vreme ce Traian Băsescu a profitat de slăbiciunea românilor în faţa represiunilor de la Chişinău şi de înţelegerea Bruxelles-ului, puterea comunistă din Republica Moldova are nevoie de ajutorul Moscovei pentru a supravieţui. În schimbul acestui ajutor Chişnăul ar putea plăti cu viitorul său european, oricum incert. O schimbare de paradigmă ar putea avea totuşi loc dacă se schimbă raportul de forţe, iar comuniştii trec în opoziţie, fiindcă până atunci România are posibilitatea să creeze acolo o masă critică favorabilă cu ajutorul mediei pro-româneşti, care preia neobosit toate mesajele Bucureştiului. Echilibrul informărilor şi dezinformărilor la care sunt supuşi atât moldovenii cât şi românii devine însă din ce în ce mai precar, fiindcă strategia Rusiei de a disemina anumite analize şi comentarii ar putea fi folositoare în cele din urmă doar Moscovei. Nostalgia României Mari trece astfel din miză electorală, folosită subtil de Traian Băsescu în strategia de politică externă gândită la Kremlin.

SABINA FATI - doctorat în istorie în cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, redactor şef adjunct România Liberă, corespondent Radio Europa Liberă.

 sus