Comunicarea politică

Dreptul la viaţă privată 

GIANMARCO CIFALDI şi
CĂLIN SINESCU

Privacy is a fundamental human right that underpins human dignity and other values such as freedom of association and freedom of speech. It has become one of the most important human rights of the modern age, being recognized around the world in various regions and cultures. It is protected in the Universal Declaration of Human Rights, the International Covenant on Civil and Political Rights, and in many other international and regional human rights treaties. This article aims to emphasize the evolution of the concept of privacy, the importance of such an item in the contemporary world, inherently submitted to the globalization process, and the main international and European provisions regulating the right to privacy.

Keywords: privacy, right to privacy, right to intimacy, privacy protection, personal identity, self- determination, data protection

Introducere

Siguranţa în tratamentul datelor cu caracter personal şi protecţia acestora constituie un subiect de mare actualitate, fapt datorat conexării acestei tematici la cea privind protecţia libertăţilor şi principiilor democratice, pe care se bazează normele juridice europene. Acest interes a crescut considerabil în ultimii zece ani, în consens cu progresele tehnologice ale vremii. În societatea actuală, denumită şi „societate a comunicării”, datele cu caracter personal au o valoare determinantă. Dezvoltarea de tehnologii care permit accesul la aceste informaţii, ori cu privire la păstrarea sau transmiterea lor, în cantitate şi cu viteză tot mai sporită, impune necesitatea de a proteja viaţa privată a persoanei şi dreptul său la intimitate. Pe de o parte, este necesar să se permită utilizarea datelor cu caracter personal, pe de altă parte este însă oportun să se pună interdicţii, atunci când este vorba de scopuri sau activităţi care se dovedesc a fi dăunătoare pentru demnitatea persoanei.

Într-o astfel de optică, dreptul la intimitate, la viaţă privată, este definit ca dreptul de a-şi construi în mod liber şi de a-şi apăra propria sa sferă privată, precum şi de a-şi alege propriul său stil de viaţă, fără interferenţe şi ingerinţe din partea terţilor. Protejarea vieţii private (pe care o vom desemna în continuare cu termenul englezesc privacy) înseamnă, deci, a i se permite individului să decidă el însuşi cadrul în care datele sale cu caracter personal, care dezvăluie identitatea şi sfera sa intimă, pot fi aduse la cunoştinţa terţilor şi să controleze dacă modul în care sunt tratate asemenea date respectă cerinţele societăţii în care trăieşte.

Evoluţia conceptului de privacy
Rădăcinile privacy: de la civilizaţia greacă la statul modern

Privacy şi conceptul de privacy sunt termeni de uz comun. Adoptarea unui act normativ special în materie a contribuit la crearea unei culturi în domeniul privacy, care, cu puţin mai mult de un deceniu în urmă, nu avea dimensiunile actuale. Noţiunea de privacy constituie un concept şi, prin urmare, un drept, susceptibil de evoluţie: este vorba despre o noţiune neuniformă care a reprezentat şi reprezintă nevoi resimţite în istorie şi colectivitate. Contrastul dintre ceea ce este public şi ceea ce este privat nu a fost perceput în toate epocile. Sectorul privat este înţeles ca loc de reculegere, de odihnă, în care fiecare îşi poate abandona armele sale de aparare, la loc sigur faţă de ingerinţele externe, care sunt însă specifice spaţiului public. Spaţiul privat este considerat drept ceea ce avem mai de preţ şi care ne aparţine în exclusivitate numai nouă.¹

În Grecia antică, apariţia de state-oraş le permitea cetăţenilor să-şi petreacă toată viaţa în activitatea politică. Sfera privată corespundea dimensiunii domestice, iar sfera publică dimensiunii politice, creând astfel un fel de dihotomie. Se poate considera, cu mare probabilitate, că apariţia oraşului-stat şi a domeniului public s-au realizat în detrimentul celui familial, privat şi domestic, fără a se pierde însă în întregime integritatea cadrului familial. Ceea ce împiedica polis-ul să violeze viaţa privată a cetăţenilor săi, nu era respectul pentru proprietatea privată, cum o înţelegem astăzi, ci conştiinţa că în absenţa unui loc care să fie în mod real al său nu putea fi admis la treburile politice ale cetăţii. Categoriile de public şi privat erau utilizate pentru a clasifica forme de comportament, ce variau în funcţie de clasa socială. Ideea de privacy este înţeleasă din punct de vedere literal ca privaţiune, ca separare de cel mai important spaţiu al vieţii omului: cel public. Un om care a trăit doar o viaţă privată, ca un sclav şi care nu a avut acces la dimensiunea publică însemna să fie lipsit de o serie de lucruri esenţiale pentru o viaţă cu adevărat umană. Starea de privaţiune, implicită în ideea de privacy, consta în indiferenţa celuilalt, pentru că persoana care nu apare (în spaţiul public-n.n.) nu suscită nici un fel de interes, orice ar face. În lumina celor de mai sus, se poate argumenta cu suficientă certitudine că în Grecia antică sfera privată a comportat o conotaţie antisocială.

În societatea romană, nobilii aveau un pronunţat simţ al autorităţii şi grandorii imperiului lor, ignorând pur şi simplu ceea ce noi numim astăzi sensul statului şi serviciul public. Accesul la viaţa politică se realiza prin cooptare: printr-o reţea densă de clientelism politic ce decidea dacă un om avea sau nu calităţile sociale care să-l facă demn de a fi admis în cadrul acesteia. Funcţiile publice erau tratate, deci, ca demnităţi private, iar accesul la aceste demnităţi necesita un raport de fidelitate privat. Datorită acestui amestec între sectorul public şi privat, caracteristicile persoanelor fizice erau asociate cu rolul avut şi funcţiile civice îndeplinite. Exercitarea de funcţii publice nu era considerată o activitate specializată, ci reprezenta emblema unei persoane private ideale. Privarea de la viaţa publică însemna căderea în uitare. Clasa conducătoare putea, prin propria sa decizie, să controleze viaţa privată a membrilor săi, aducând ca argument interesul colectiv. Chiar şi demnitatea de tată de familie trebuia să facă obiectul unei consultări între egalii săi, atunci când trebuiau luate unele decizii private de o anumită importanţă. Viaţa publică era, prin urmare, subordonată voinţei clasei politice iar viaţa privată era influenţată de preocuparea faţă de opiniile celorlalţi.

În epoca feudală viaţa privată se desfăşura în cadrul familiei. Era vorba de o realitate non individuală dar convivială bazată pe încredere reciprocă. În cadrul procesului de feudalizare, spaţiul public se restrângea puternic, lăsând un spaţiu amplu puterii private. Dezintegrarea treptată a puterii publice a conferit mai multă forţă entităţilor individuale private, transformându-le în mici state suverane ce au dobândit drepturi de putere politică, cu caracter public specific.

Cel mai important simbol de răspândire a sentimentului de privacy a devenit împrejmuirea, gardul. Semn de mare valoare juridică, împrejmuirea înconjura locul în care oamenii se retrăgeau la adăpost pentru a dormi şi unde păstrau ceea ce aveau mai de preţ. Viaţa privată s-a aflat apoi, la baza sentimentelor de prietenie, a folosirii schimbului de servicii şi a transmiterii dreptului de a comanda considerat legitim numai dacă era sprijinit de atitudini reciproce de devotament, în confruntarea dintre protejat şi celălalt. Potrivit lui Aries, elementele care au transformat mentalitatea, ideea de sine şi rolul în viaţa de zi cu zi pot fi rezumate la trei evenimente.

Primul, cel mai important, l-a constituit rolul asumat de stat, care, începând din secolul al XV-lea a intervenit tot mai mult în domenii rămase mult timp în afara cadrului său, impunându-se prin diferite căi şi mijloace. Construcţia lentă şi progresivă a statului modern, administrativ şi birocratic a conturat sfera privată, pe care a delimitat-o fără echivoc de cea publică.

Cel de-al doilea eveniment care a schimbat mentalitatea, poate fi găsit în dezvoltarea procesului de alfabetizare şi de răspândire a lecturii, fapt datorat în special presei. Acest fapt a permis totodată şi o meditaţie singulară, solitară care anterior era rezervată doar mănăstirilor şi schiturilor.

Cel de-al treilea eveniment s-a referit, în schimb, la răspândirea unor noi forme de religie. Toate aceste schimbări au contribuit la crearea unei noi costumaţii, mai întâi circumscrisă curteanului şi apoi difuzată la toţi indivizii societăţii, dând astfel naştere sferii private. Din acest moment, se conturează cel puţin două tipuri de comportament: o conduită ce era admisă în public şi atitudini ce trebuiau să se sustragă privirii altuia, deoarece provocau scandal şi jenă.

Perioada renascentistă a marcat declanşarea acelei mişcări care va culmina cu Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, considerată un punct de plecare în evolutia drepturilor individului. Secolul al XIX-lea a fost, în special în Statele Unite, „epoca de aur” pentru consacrarea dreptului la privacy². Potrivit tradiţiei, dreptul la privacy a luat fiinţă în Statele Unite: un avocat din Boston, Samuel Warren, sătul să mai citească prin ziare despre isprăvile mondene ale soţiei şi relaţiile fiicei sale, a scris în 1890, în colaborare cu prietenul său Louis Brandeis, profesor la Universitatea Harvard, un eseu intitulat “Dreptul la viaţă privată”(The Right to Privacy) care a deschis calea recunoaşterii unui drept ce a trecut dincolo de problemele personale, apropiindu-se, prin abordare,de secolul nostru³. În secolul al 19-lea, starea de privacy se configura tot mai mult ca o posibilitate rezervată burgheziei, care putea practic să o realizeze datorită transformărilor social-economice ale revoluţiei industriale. În schimb, în ceea ce priveşte clasa muncitoare, condiţiile sale materiale de viaţă excludeau orice drept la privacy. Dreptul la viaţă privată se configura ca un drept tipic al burgheziei care avea ocazia să se bucure pe deplin de propria sa intimitate, diferenţiindu-se de alte clase sociale; noţiunea de privacy dobândeşte, prin urmare, o conotaţie individualistă. Începutul secolului al XX-lea se caracterizează prin răspândirea mişcărilor socialiste care doreau să elibereze masele de sărăcie şi ignoranţă, aceleaşi mase care, sugestionate şi manipulate de sistemele de informaţii ale epocii, au scris istoria secolului nostru. Acelaşi totalitarism a reprezentat o formă cu totul nouă şi profund diferită de cele cunoscute în istorie: regim autoritar, despotism, tiranie şi dictatură. Totalitariştii au distrus toate tradiţiile sociale, politice şi juridice ale statelor, prin crearea de instituţii complet noi, prin subordonarea politică a persoanelor faţă de politică şi prin invadarea sferei lor private. Regimul totalitar a mutat centrul de putere de la armată la poliţie şi a desfăşurat o politică externă ce viza dominaţia lumii. Teroarea a fost esenţa acestei forme de guvernare, realizând controlul social prin intermediul partidului unic şi al poliţiei secrete.

Totalitarismul a pătruns dincolo de formele de autoritate precedente, care, deşi a distrus capacităţile politice şi publice ale omului, nu a reuşit să distrugă niciodată relaţiile şi instituţiile ce au aparţinut spaţiului privat⁴.

Privacy: de la dreptul de a fi lăsat în pace la dreptul la autodeterminare informativă

Astăzi ne găsim într-un context istoric şi social ce dobândeşte caracteristici deosebit de diverse. Relaţiile nu se mai bazează pe un simplu contact cu vecinii ci pe raporturi construite pe comunicare şi schimb de informaţii la nivel mondial. Prelucrarea datelor şi transmiterea acestora sunt supuse solicitării continue a dezvoltării tehnologice; toate acestea comportă o difuzare rapidă a datelor şi un amestec ulterior nedorit în viaţa privată, fără ca interesatul să-şi dea efectiv seama. De fapt, există bănci de date legate între ele care consimt să schiţeze profilul unei persoane, prin conexarea diferitor informaţii, precum piesele de puzzle. În acest scenariu, dreptul tradiţional nu mai este în măsură să protejeze subiecţii de divulgarea unor ştiri private, el fiind depăşit de modele de protecţie mai ample, care permit individului să cunoască mişcarea datelor care îl privesc, să autorizeze elaborarea acestora sau să ceară blocarea prelucrării lor. Dreptul la intimitate este adesea însoţit şi de alte drepturi strâns legate de acesta, precum dreptul la identitate personală, la imagine, la integritate psiho-fizică şi alte drepturi fundamentale⁵.

Dreptul la intimitate

Dreptul la intimitate reprezintă acea expectativă a fiecărui individ de a-şi vedea protejată propria sferă intimă, personală şi familială de priviri indiscrete şi de a putea decide dacă şi când să facă cunoscute terţilor informaţiile referitoare la propriul mod de viaţă şi la manifestarea propriei sale personalităţi.⁶ Dreptul la intimitate se deosebeşte faţă de discreţie în privinţa interzicerii difuzării publice; dreptul la discreţie interzice, în schimb, cunoaşterea abuzivă a vieţii private a altcuiva şi comunicarea către terţi a sferei sale intime. Interesul care se vrea protejat din punct de vedere juridic e deosebit de cel al reputaţiei şi nu necesită nici un secret. Reputaţia reprezintă stima de care se bucură individul în colectivitate şi gradul de respectabilitate în viaţa relaţională; interesul pentru intimitate reflectă, în schimb, dorinţa individului de a păstra acea linişte interioară pe care o publicitate nedorită ar tulbura-o; în acest cadru, nu se acceptă ideea ca individul să se arate indiferent de faptul că se vorbeşte despre el, pentru simplul motiv că nu se aduce vreo ofensă la adresa demnităţii sau onoarei sale: violarea prudenţei nu depinde de aprecierea mai mult sau mai puţin favavorabilă a faptelor divulgate.Teza care în timp a adunat cele mai multe consensuri postulează existenţa unui drept unic la personalitate, care nu consideră individul într-o serie de acte separate, ce îşi găseşte fundamentul în articolul 2 al Constituţiei europene. În acest articol se face vorbire despre protecţia integrală a vieţii persoanei în orice formă necesară, pentru a-i asigura libera sa dezvoltare⁷. Articolul 2 al Constituţiei garantează drepturile inviolabile ale omului, fie ca persoană izolată, fie ca membru al unei formaţiuni sociale în care se dezvoltă personalitatea sa, fiind recunoscut într-o serie de acte internaţinale, printre care Convenţia drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 nov. 1950 şi pusă în aplicare prin Legea nr. 848/1955. Art. 8 din acest act prevede că „ orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Dreptul la intimitate dobândeşte o conotaţie de importanţă majoră, confirmată de normele stabilite prin Legea 675/1996 din cadrul sistemului legislativ italian. În sfârşit, art. 8 din Carta drepturilor Uniunii Europene, proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000, recunoaşte „dreptul de protecţie a datelor”, dispoziţie transpusă de legiuitorul italian în articolul 1 din Legea196/2003⁸.

Dreptul la protecţia datelor

În viziunea prof. univ. Rodotà, există o profundă legătură între libertate, egalitate, democraţie, demnitate şi privacy, fapt care duce la depăşirea în plan istoric a concepţiei de privacy, ca drept de a fi lăsat în pace⁹. S-a trecut, astfel, la dreptul de a controla propriile date şi s-au impus reguli comportamentale tuturor acelora ce operează cu date personale, fapt ce a permis o aplicare concretă a principiilor de egalitate şi demnitate socială, în consens cu Constituţia italiană.

Privacy este un element fundamental al societăţii egalităţii, libertăţii şi demnităţii. În absenţa unei protecţii puternice a propriilor informaţii, persoanele ar risca să fie discriminate pentru opiniile lor, credinţele lor religioase ori condiţile de sănătate¹⁰. „Prin intermediul privacy este protejată libertatea cu privire la informaţiile aflate în circulaţie, în sensul că protecţia acordată se extinde la tot ceea ce priveşte formarea unei personalităţi libere, necondiţionată de utilizarea şi posesia de informaţii, fapt ce acoperă un spaţiu mult mai larg decât acela al respectării intimităţii, mergând până la apărarea identităţii personale şi autodeterminare”¹¹. Înainte de fi un concept istoric, privacy pare să fie o idee inseparabilă de contextul social-istoric. În societatea modernă, pericolele legate de concentrarea unor informaţii de vârf într-un cerc restrâns de subiecţi publici şi privaţi, difuzarea lor la scară mondială ori schimbarea prospectivei drepturilor personalităţilor fac să evolueze conceptul de privacy care, pe de o parte depăşeşte conotaţia individualistă în folosul celei sociale şi pe de altă parte devine un concept compozit în care alături de dreptul la intimitate se află identitatea personală şi dreptul la protecţia datelor¹². Acesta din urmă, ca drept la autodeterminare informativă îşi găseşte substanţa în dreptul individului de a alege ceea ce este dispus să dezvăluie altora¹³.

Cadrul de reglementare

După ani de dezbateri şi numeroase proiecte de lege, îşi face apariţia pe scenă mult aşteptata disciplină organică a dreptului la intimitate a individului cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal: Legea 675/1996. Italia a fost prima ţară din UE care a beneficiat de o legislaţie internă pe această linie, în conformitate cu Convenţia de la Strasbourg şi Directiva UE. Adoptarea legii în cauză a făcut să se afirme că acel act ar fi schimbat în parte obiceiurile ţării nu numai prin valoarea sa intrinsecă ci şi prin anunţarea unor drepturi de importanţă constituţională: dreptul la informaţie, la libertate economică, la exercitarea dreptului de apărare, dreptul la sănătate, siguranţa statului¹⁴.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

În afară de Carta Constituţională, Convenţia semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi pusă în aplicare prin Legea 848/1955, era considerată un instrument util pentru protejarea dreptului la privacy. Art. 8 din Convenţia de mai sus consacră dreptul persoanei la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei şi îl protejează de amestecul autorităţilor publice, considerate legitime doar atunci când sunt prevăzute de lege şi când acestea reprezintă o măsură necesară pentru a proteja unul sau mai multe interese enumerate cu precizie. Amploarea formulei adoptate, în viziunea lui Niger, face referire la dreptul la discreţie şi la intimitate, protejând individul fie de amestecuri în viaţa sa privată, fie de divulgarea unor ştiri în mod licit cunoscute¹⁵.

Convenţia de la Strasbourg

Convenţia Consiliului Europei nr 108, din 28 ianuarie 1981 a impulsionat evoluţiile ulterioare ale actelor normative statale şi internaţionale, a căror ratificare a fost autorizată în Italia încă din 1989. Convenţia se bazează pe două principii fundamentale: libertatea elaborării datelor personale şi a utilizării lor, precum şi respectarea persoanelor la care se referă datele în cauză. Acest ultim aspect se realizează prin supunerea activităţilor de colectare şi prelucrare a datelor unor reguli speciale de conduită. Domeniul de aplicare se referă în schimb la culegerea automată a datelor cu caracter personal, fie de către persoane private, fie de către instituţii publice, dar sfera de protecţie s-ar putea extinde şi la persoane juridice, fundaţii şi asociaţii, ori la fişiere de date non automatizate. Principiul libertăţii de culegere şi prelucrare cunoaşte şi excepţii, atunci când este vorba de „date sensibile”¹⁶. Din punct de vedere obiectiv, Convenţia acoperă datele ce dezvăluie originea rasială, opiniile politice sau religioase, starea de sănătate şi viaţa sexuală. Din punct de vedere al protecţiei, însă, statelor membre li se solicită să adopte măsuri de siguranţă adecvate¹⁷. Drepturile de informaţie şi acces la proprile date personale din partea subiecţilor interesaţi constituie o contrapondere la principiul libertăţii de prelucrare automată a datelor. Ele constau în dreptul de a cunoaşte existenţa unor baze de date cu caracter personal care îl identifică pe cel interesat, identitatea titularului prelucrării şi unele scopuri conexe. În caz de încălcare a obligaţiei de exactitate a datelor, se recunoaşte dreptul de rectificare a persoanei în cauză, în timp ce în cazul încălcărilor mai grave, este admis dreptul la anulare¹⁸. Principiile privind exactitatea, citat anterior, cu privire la corectitudinea în colectarea şi procesarea datelor, precum şi cel referitor la finalitatea utilizării datelor vor fi reluate şi tratate mai târziu în legislaţia italiană.

Directiva 95/46

La 24 octombrie 1995, Parlamentul European şi Consiliul au aprobat,,Directiva privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date”. Consideraţia de bază care l-a inspirat pe legiuitorul comunitar a fost constatarea că crearea unui spaţiu comun pentru libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor (Acordul Schengen din 1993), trebuia de asemenea, să protejeze drepturile fundamentale ale persoanelor fizice¹⁹. Este vorba doar de o parte a unei directive de principii, ce schiţează în mod exhaustiv, deşi incomplet, condiţiile care reglementează utilizarea datelor cu caracter personal, lăsând statelor membre competenţa de a specifica anumiţi parametri cu privire la unele sectoare de activitate. Se menţionează în acest sens obligaţia de a culege informaţii numai pentru motive specifice, explicite şi legitime, precum şi de a păstra date actualizate şi numai atât timp cât acestea sunt relevante pentru scopurile pentru care sunt destinate. Culegerea de date ar trebui să fie cât mai transparentă posibil, pentru a putea controla la sfârşit atât legalitatea cât şi oportunitatea acţiunii în cauză. Persoanele trebuie să fie informate cu privire la organizaţiile ce deţin şi elaborează informaţii, cu privire la scopul culegerii de date şi la modul în care pot să-şi exercite dreptul de acces, de rectificare, dreptul de a solicita recurs în caz de utilizare ilegală a datelor lor şi, în final, de a refuza permisiunea de a le folosi. Această directivă impune, de asemenea, că prelucrarea datelor să se bazeze pe crearea de consens şi ca fiecare stat să prevadă prezenţa unei Autorităţi de Supraveghere independente. Se poate, deci observa că directiva nu se bazează pe protecţia drepturilor fundamentale, ci mai curând pe prelucrarea şi calitatea informaţiilor; cu toate acestea, dacă se consideră că sistemele de prelucrare a datelor sunt puse în serviciul pesoanei, nu se pot trece cu vederea respectul faţă de viaţa privată, repectul faţă de drepturile fundamentale ori lipsa de contribuţie la dezvoltarea economică şi socială a comerţului şi a bunăstării individuale, indiferent de naţionalitatea sau reşedinţa persoanelor fizice²⁰.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. (proclamată la Nisa, la 7 decembrie 2000) constituie sursa prin care „Codicele cu privire la protecţia datelor cu caracter personal” se ataşează la Legea nr. 196/2003. Art. 8 (Capitolul II - Libertăţi) al Cartei de la Nisa recunoaşte dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, pe care îl diferenţiază de tradiţionalul respect pentru viaţa privată şi de familie. Dreptul la protejarea datelor se conturează ca un drept nou şi autonom. În cazul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, protecţia este statică pentru că ea se epuizează pe timpul excluderii ingerinţelor celorlalţi din sfera privată. În schimb, protecţia datelor este o protecţie dinamică, ce fixează reguli şi modalităţi de prelucrare a datelor, precum şi unele puteri de intervenţie în circulaţia acestora²¹.

Constituţia Europeană

Tratatul de instituire a noii Constituţii Europene, la data de 13 octombrie 2004, încorporează în partea a II a Carta Drepturilor Fundamentale ale UE. Art. 68 (Titlul II - Libertăţi) reglementări privind protecţia datelor personale:
1. „Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care îl privesc.
2. Aceste date trebuie să fie prelucrate în conformitate cu principiul de loialitate, în scopuri determinate şi în baza consimţământului persoanei interesate sau a unui alt fundament legitim prevăzut de lege. Orice individ are dreptul de a avea acces la datele colectate care îl privesc şi de a obţine rectificarea acestora.
3. Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente”²².

Legislaţia cu privire la privacy în Italia

Aşa cum s-a menţionat deja mai sus, Constituţia recunoaşte şi garantează drepturile inviolabile ale omului (art. 2). Între aceste drepturi primare, Curtea Constituţională (sent. No. 38/1973) a avut în vedere dreptul la propria onoare, la propria demnitate, la propria respectabilitate, intimitate, protecţia vieţii private şi reputaţie. Dreptul la viaţă privată este conceptual legat de protecţia libertăţii personale şi a principiului egalităţii de fond (articolul 3 din Constituţie). Alte prevederi constituţionale care protejează indirect dreptul la viaţă privată vizează protecţia domiciliului (art. 14), a corespondenţei (art. 15), libertatea de exprimare a propriilor opinii(art. 21). Cu toate acestea, Constituţia italiană nu conţine o reglementare explicită a dreptului la viaţă privată şi, ca urmare, legea în cauză a trebuit să străbată un lung traiect parlamentar până la găsirea unui antecedent propriu, exprimat în aşa-numitul „proiect Mirabelli” şi prezentat în Parlament de către Ministerul Justiţiei, în mai 1984. Din examinarea succesivă a definiţiilor cuprinse în art. 2 al Proiectului, rezultă, ca şi la începutul lucrărilor ce au dus succesiv la adoptarea legii nr.675/196, că,, în acţiunea de protecţie a persoanelor şi a a altor subiecţi pe linia prelucrării datelor cu caracter personal”a prevalat pe de o parte orientarea directă de a extinde protecţia nu numai asupra datelor inerente persoanelor fizice, dar şi cea de ordin mai general, ce viza toate datele personale (deci, inclusiv cele specifice persoanelor juridice şi instituţiilor locale), iar pe de altă parte limitarea reglementărilor privind operaţiunile desfăşurate în totalitate sau în parte cu mijloace electronice sau în orice caz automatizate”²³. „Attraverso la privacy viene tutelata la libertà rispetto alla informazioni circolanti, nel senso che la protezione accordata si dilata a tutto ciò che rende possibile il formarsi di una personalità libera, non condizionata dall’utilizzo e dal possesso di informazioni: per questo vi rientrano una fascia di interessi e bene che vanno ben oltre il rispetto dell’intimità, come l’identità personale e l’autodeterminazione²⁴”.,,Prin intermediul privacy este protejată libertatea cu privire la informaţiile aflate în circulaţie, în sensul că protecţia acordată se extinde la tot ceea ce priveşte formarea unei personalităţi libere, necondiţionată de utilizarea şi posesia de informaţii, fapt ce acoperă un spaţiu mult mai larg decât acela al respectării intimităţii, mergând până la apărarea identităţii personale şi autodeterminare”.

GIANMARCO CIFALDI - Profesor universitar Universita degli Studi „ G. D'Annunzio”, Chieti-Pescara, G. Cifaldi (a cura di G. Guarnieri) Educazione ed Etica, ed Bonanno, Catania, 2008. G. Cifaldi (a cura di) La gestione della scena del crimine, ed Athenas, Bologna 2008.
CĂLIN SINESCU - Profesor universitar, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: Teoria conflictelor politice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009.

 sus