CUPRINS nr. 135

ARHIVA

Eseu


Comunicare fără participare şi democraţie fără popor
 

DAN PAVEL

The crisis of democracy and of democracies have multiple causes and contexts. The informational and communicational explosions contributed at the deterioration of democracy, as they speed up the breakdown of Soviet communist totalitarian regimes. But their effects in consolidated democracies and fragile, unconsolidated democracies are quite different and uneven. The trust of citizens in democracy and institutions declined severely, while media and the new communication channels associated with the Internet contributed at the erosion of democracy. The author calls this political regime post-democracy.

Keywords: democracy crisis; post-democracy; communication without participation; democracy without people

 

Una dintre realităţile incomode ale lumii contemporane este criza democraţiei. Criza democraţiei şi criza democraţiilor. Indiferent de vechimea sau gradul lor de consolidare, democraţiile sīnt īn criză. Īnainte de criza financiară şi economică mondială şi independent de ea, precum şi după consumarea acesteia, democraţia a fost, este şi va rămīne īntr-o criză profundă1. Nimeni nu ştie cīt va dura, dar se poate observa cīt de diferit răspund sistemele politice la noile provocări. Modul īn care democraţiile lumii răspund la criză diferă substanţial. Anumite democraţii vor ieşi īntărite din criză. Altele vor termina cu totul aventura lor democratică. Pentru cei mai mulţi dintre noi, marea īntrebare este unde se va situa Romānia la sfīrşitul crizei democratice. Dar o mare parte din răspuns īl cunoaştem deja, pentru că zilnic ne este pus la dispoziţie prin mijloacele moderne de comunicare īn masă.

Criza democraţiilor este observabilă şi măsurabilă, parţial explicabilă, parţial inexplicabilă. Teoria democraţiei trece īn momentul de faţă printr-o profundă prefacere a paradigmelor. Vechile explicaţii nu mai sīnt suficiente. Īncrederea cetăţenilor din lumea īntreagă şi de la noi īn democraţie şi īn instituţiile democratice este īn scădere. Participarea universală şi egalitatea politică a cetăţenilor par astăzi principii democratice irealizabile. Īn mod absolut paradoxal, unii dintre factorii care au grăbit procesul degradării democraţiilor au fost explozia informaţională şi explozia comunicaţională. Paradoxal, pentru că democraţia a fost şi părea a fi īn continuare sprijinită de lărgirea cunoaşterii, de răspīndirea ei prin comunicare, atīt prin canalele sale mediatice, cīt şi prin noile canale alternative asociate Internetului. Ţinea de common knowledge faptul că explozia informaţională, diversificarea şi multiplicarea mijloacele moderne de comunicare īn masă ar fi contribuit la căderea regimurilor totalitare comuniste. Mulţi uită de amendamentul că s-au prăbuşit doar regimurile comuniste de tip sovietic. 

Una dintre explicaţii se leagă de natura exploziei comunicaţionale, care acţionează ca un factor de multiplicare a unor cauze, variabile, influenţe, indiferent de natura pozitivă sau negativă, benefică sau malefică a acestora. Totul este adus „la suprafaţă”, pentru că fluxul informaţional şi comunicaţional nu mai poate fi controlat. Īn regimurile democratice consolidate, media şi noile mijloace de comunicare īntăresc cu precădere aspectele pozitive ale democraţiei, chiar dacă nimic nu interzice īn principiu exercitarea influenţei negative a presei de scandal (yellow journalism) ori site-urile rasiste, xenofobe, antisemite, antiamericane, antieuropene, antidemocratice, antiliberale, anticapitaliste, antiglobaliste, care promovează hate-speech, precum şi alte fenomene anomice. Īn democraţiile fragile, neconsolidate, se constată că diversificarea, sofisticarea mijloacelor de comunicare īn masă, precum şi proliferarea canalelor alternative de comunicare asociate Internetului au efecte preponderent subversiv-perverse asupra democraţiilor, īn vreme ce influenţa lor pozitivă a ajuns să fie o excepţie. Īn textul care urmează mă voi limita la spaţiul politic autohton. Īn loc să contribuie exclusiv la consolidarea democraţiei, cum ne-am īnchipuit la īnceput, media şi canalele/facilităţile asociate Internetului au funcţionat/ funcţionează şi ca factori de multiplicare a clişeelor, automatismelor, stereotipurilor şi maladiilor spirituale care au adus starea morală şi intelectuală a naţiunii īn stadiul de precaritate, turpitudine, cinism, relativism şi degradare observabil cotidian. Trăim īn postdemocraţie.

Anacronismul este evident, pentru că trăim īn postdemocraţie fără a fi apucat să trăim īn democraţie. De aceea, este mai prudent să nu mai folosim expresii a căror acoperire factuală este īndoielnică: nu putem vorbi de o scădere a participării politice, nici de o scădere a participării civice, din moment ce nu a existat o creştere a lor. Analizele lui Robert Putnam din ultimul deceniu cu privire la scăderea participării civice şi a participării politice din SUA au pentru noi relevanţă minimală, simbolică, doar īn măsura īn care vrem să īnţelegem o lume din care noi nu facem parte2. Rămīne īnsă un fapt, observabil, măsurabil şi la noi, scăderea participării electorale a cetăţenilor, una dintre puţinele forme de participare politică.

Niciodată īn perioada postcomunistă nu s-a putut vorbi īn Romānia despre presă ca despre „a patra putere īn stat”, precum īn spaţiul anglo-saxon. Şi asta nu pentru că destui oameni de presă nu şi-ar fi dorit-o şi nu ar fi īncercat, ci pentru motivul foarte simplu (şi uşor de explicat logic) că nu a existat separarea puterilor īn stat. Īnainte să existe o „a patra putere” trebuie să existe „cele trei puteri”, care să fie separate, iar raporturile lor să intre īn categoria checks and balances. Simplificīnd, dar nu excesiv, din 1989 īncoace a fost criticată, cam fără folos, lipsa de independenţă a puterii juridice (mereu semnalată de Comisia Europeană şi de Parlamentul European, de U.S. State Department, de numeroase „international non-governmental organizations”), excesiva subordonare a puterii legislative faţă de puterea executivă, precum şi a puterii executive faţă de partidul ori coaliţia de partide aflate la putere. Presa a atacat şi criticat constant această realitate. Şi-a făcut īnsă datoria numai pe jumătate, pentru că nu a acţionat īn sens constructiv, nici pentru sprijinirea celor trei puteri īn stat, īn procesul lor de consolidare şi separare (iar similaritatea cu partidele politice trebuie semnalată), nici pentru consolidarea altor instituţii ale democraţiei, nu şi-a exercitat funcţiile pentru care īn altă parte este numit㠄a patra putere īn stat”. Constant, presa „le-a dat īn cap” politicienilor, indiferent unde se aflau īn arhitectura instituţională democratică, contribuind dacă nu la crearea, cel puţin la īnrădăcinarea puternică īn mentalul colectiv a clişeului „politicianul vinovat pentru toate”, mecanism clasic de găsire a „ţapului ispăşitor”3. Apariţia la noi cu mare īntīrziere şi prin mimetism cultural, tehnologic, a canalelor asociate Internetului, inclusiv a blogurilor, nu a schimbat mare lucru din atitudinea predominantă īn cadrul mijloacelor de comunicare īn masă. Cu toate că mulţi salută proliferarea site-urilor politice, a blogurilor politice, intensificarea comunicării politice, specialiştii īn comunicare ezită īn a recunoaşte adevărul lipsei de impact pozitiv a comunicării politice, a mijloacelor de comunicare īn masă, a canalelor alternative asupra participării civice, politice şi electorale. Scăderea participării la vot este concomitentă cu creşterea spectaculoasă, diversificarea formelor convenţionale şi nonconvenţionale de comunicare politică. Este o corelaţie inversă şi īn ciuda faptului că matematic nu este o relaţie invers proporţională strictă, dacă ar vrea cineva să-i ironizeze pe comunicatori ar putea să speculeze afirmīnd că tocmai intensificarea activităţii lor a produs scăderea participării electorale şi dezinteresul pentru participarea politică. Īn realitate, scăderea prezenţei la vot, cotele modeste de participare politică şi civică au cauze multiple. Au şi alte cauze, ca să fim riguroşi.

Teoria democraţiei este un demers simultan descriptiv şi prescriptiv. Ea porneşte de la studierea zecilor de state care au trecut/căzut testul democratizării, pentru a observa similitudinile, diferenţele, factorii, cauzele, variabilele implicate. Īn acelaşi timp īnsă, teoria democraţiei funcţionează şi ca un set de recomandări, standarde, valori, reguli, principii, norme care trebuie puse īn practică pentru a instaura, consolida, corecta democraţiile existente ori sistemele politice aflate īn tranziţiei. Este mai uşor să operezi cu teoria democraţiei cīnd ai la dispoziţie īntregul ei univers de discurs şi aplicabilitate decīt să o restrīngi la un singur caz particular. Mai ales dacă acel caz particular este Romānia, folosirea teoriei democraţiei atīt īn sens descriptiv, cīt şi īn sens prescriptiv este problematică.

Din punctul de vedere al teoriei democraţiei, prioritară este cercetarea şi explicarea cauzelor impactului pozitiv restrīns al comunicării, al mijloacelor de comunicare īn masă, al presei, al mijloacelor nonconvenţionale de comunicare asupra participării electorale, politice şi civive a indivizilor şi colectivităţilor. Fenomenul democraţiei fără popor se asociază strīns cu fenomenul comunicării fără participare. Dacă treptat oligarhia se substituie democraţiei, tot aşa se poate observa cum comunicarea se substituie participării. Comunicarea devine scop īn sine. Chiar dacă mijloacele de comunicare īn masă ori cele de comunicare interpersonală şi intersubiectivă s-au diversificat şi cuprind tot mai mulţi oameni, ei nu mai sīnt cetăţeni, ci telespectatori, radioascultători, internauţi, bloggări, etc., ceea ce confirmă caracterul vizionar al tezei The medium  is the message formulate de Marshall McLuhan īn anii ”604. Prin urmare, nici nu mai contează participarea ori democraţia, care sīnt „mesajele”, „conţinuturile,” ci doar mijlocul de comunicare īn sine. Cetăţeanul real a fost īnlocuit de cetăţeanul virtual, īn cel mai bun caz. Pentru că īn cel mai rău caz, votul ori participarea la o acţiune concretă au fost īnlocuite de o opinie pe Internet. Īn loc să meargă la vot, mulţi prefer㠄să facă mişto” de candidaţii independenţi sau ai partidelor de tot felul şi de cei care merg la vot. Īn loc să participe la o demonstraţie de protest īn faţa Guvernului Romāniei, a partidului X sau Y aflat īn coaliţia de guvernare, a Parlamentului, „cetăţeanul virtual” postează o opinie despre respectivele. Şansa ca acea opinie să conteze īn viaţa politică reală este redusă. Dacă analizăm formele de participare civică, voluntară, dezinteresată, la organizaţiile societăţii civile care ar trebui să preia miile de probleme faţă de care statul, guvernele, primăriile, administraţiile, birocraţiile sīnt impotente, situaţia ar fi de-a dreptul dezastruoasă.

Am citit multe texte, am văzut şi am ascultat multe proiecte cu privire la comunicarea politică, iar ceea ce m-a izbit a fost incapacitatea autorilor de a ieşi din adulaţia canalului respectiv de comunicare sau a mai multor canale, noi sau vechi. Este un fenomen de autoreflexivitate īn care actul reflexiv este anulat. Mai pe īnţelesul oamenilor, un fenomen de autocentrare asupra canalului de transmitere a informaţiei, imaginilor, sunetelor, fără a mai da importanţă conţinutului ori īn cel mai bun caz prin luarea īn considerare a unor „conţinuturi” minimale, neimportante. Ceea ce nu au aflat toţi aceşti autori şi comunicatori este că īntr-o democraţie5 cel mai important criteriu prin care judecăm comunicarea politică este modul īn care aceasta face faţă exigenţelor transmiterii dimensiunilor descriptive şi prescriptive ale democraţiei, valorilor, principiilor, normelor, procedurilor democratice.

Īn categoria „comunicatorilor” intră şi subcategoriile consultanţi de imagine, specialişti īn PR, brand-maker-ii, blogger-ii, pentru care comunicarea politică, iar īn particular comunicarea electorală se reduce exclusiv la aspectele formale ale imaginilor, sunetelor, informaţiilor transmise. Nu mai contează nimic altceva decīt imaginea, sunetul, forma, brandul, contextul imagistic, acustic, informaţional, mediatic, prezenţa cu orice preţ pe site ori pe blog (chiar dacă sau mai ales dacă nu ai nimic de comunicat şi nici expertiză cu privire la democraţie, politică, instituţii, cultură ş.a.m.d., ci doar simple impresii personale, irelevante), īnregimentarea īn reţele depersonalizate, cronofage, care creează dependenţa de apartenenţa la comunităţi artificiale (Facebook, Twitter ş.a.m.d.), atragerea cu orice preţ a atenţiei şi a reclamei, audienţa, tirajul. Se comunică cu o intensitate īnmiită faţă de alte perioade istorice, chiar apropiate, dar conţinuturile, substanţa, esenţa, logica dezbaterii democratice şi a participării politice au dispărut. Īn cel mai bun caz ele apar cu funcţii decorative. Mijloacele de comunicare īn masă, precum şi canalele alternative, nonconvenţionale, virtuale de comunicare (īn masă, personalizate, de nişă), toate aceste au devenit scopuri īn sine. Mai clar, mijlocul a devenit scop, mijloacele au devenit scopuri. Or, scopul şi scopurile erau, sīnt şi vor rămīne democraţia, consolidarea democratică, participarea politică reală la viaţa politică reală, cultura civică, statul de drept, nu comunicarea īn sine şi cu orice preţ, care mută totul īn existenţa virtuală.

Nu este de mirare faptul că la această imensă evadare īn comunicare şi virtual au aderat cu entuziasm indivizi, grupuri, comunităţi din spaţiile extrademocratice, cum ar fi lumea islamică ori regimul comunist chinez, captiv īn dileme sau contradicţii ireconciliabile. Democraţia a fost pusă īntre paranteze. Ca să dau un exemplu de notorietate, teroriştii din grupul Al Qaeda sīnt mari comunicatori. Şi Hitler era un comunicator excepţional. Īn epoca noastră de imbecilizare comunicaţională, dacă marii criminali precum Adolf Hitler, Iosif Visarionivici Stalin ori Ossama ben Laden ar avea blog, ar fi cele mai citite. Fiind īnsă mai inteligenţi decīt cetăţenii virtuali, respectivii ar acţiona imediat pentru a determina dinamizarea participării la acţiunile lor politice radicale.

Epoca exploziilor (informaţională şi comunicaţională) face praf reperele politice şi democratice. Sīnt mai multe explicaţii. Una dintre ele se leagă de caracterul oximoronic al democraţiilor liberale: valorile fundamentale ale democraţiei şi liberalismului sīnt contradictorii. Egalitatea şi libertatea intră īn contradicţie, mai ales cīnd una dintre ele sau ambele sīnt exagerate. Libertatea este īn contradicţie şi cu ordinea. De aici şi cele două dileme fundamentale ale modernităţii: cea īntre libertate şi egalitate; cea dintre libertate şi ordine (or, īn altă exprimare, dintre libertate şi securitate). Despre aceste raporturi s-au scris nenumărate texte, aşa că nu voi intra īn detalii, ci doar le menţionez aici cu titlu de inventar.

O altă explicaţie se leagă de egalitatea prost īnţeleasă. De pildă, dacă ne uităm la ceea ce se petrece īn spaţiul numit „blogosferă”, un spaţiu al egalităţii virtuale, unde oamenii beneficiază din plin de libertatea de expresie, observăm că sīnt anulate toate distincţiile relevante dintre experţi, profesionişti, meritocraţi şi diletanţi, semidocţi. Īn virtutea dreptului egal la exprimare şi opinie, pe care nu trebuie să-l contestăm, diletanţii (iar termenul este un eufemism) se amestecă īn probleme la care nu se pricep, iar alţi diletanţi, care nici nu pricep diferenţa dintre „datul cu părerea” al semidocţilor şi expertiza pe domenii de specialitate a experţilor, „arbitreaz㔠diferendele, utilizīnd īnsă criterii diferite decīt expertiza, profesionalismul, inteligenţa, raţionalitatea, logica. Este un spaţiu antimeritocratic. Democraţia negativă. Problema este veche de cīteva mii de ani. Īn antichitatea greacă, Socrate combătea ideea participării diletanţilor la luarea deciziilor din cea mai grea ştiinţă, cea despre „binele cetăţii”, politica. Teoriile lui Socrate cu privire la aspectele nocive ale democraţiei, diletantismul „demosului” şi inoportunitatea amestecului īn politică a „celor mulţi” au atīrnat greu īn procesul care i s-a īnscenat şi īn condamnarea sa la moarte. La rīndul său, Alexis de Tocqueville a scris pagini magistrale despre modul cum poate fi combătut㠄tirania majorităţii.” Cīnd ne referim la tratamentul de care beneficiază democraţia īn presă şi blogosferă, termenul adecvat este „tirania opiniei.”

Pentru cei nefamiliarizaţi cu limbajul, conceptele, ipotezele şi teoriile implicite sau explicite din rīndurile de mai sus, trebuie să fac anumite precizări şi explicitări. Se spune c㠄eşti ceea ce citeşti.” Ca şi celelalte formule identitare simpliste din aceeaşi categorie (eşti ceea „ce mănīnci,” „ceea ce īmbraci,” „ceea ce visezi,” „ceea ce īţi doreşti”), chiar dacă nu īn aceeaşi formulare dogmatică („spune-mi cu cine te īmprieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”), ea trebuie serios amendată şi explicată. Mai mult decīt ceea ce citeşti contează ceea ce īnţelegi, ceea ce reţii, conceptele cu care operezi, ceea ce reciteşti, ceea ce studiezi, ceea ce citezi, ceea ce predai, ceea ce scrii, ceea ce publici, ceea ce analizezi, ceea ce explici, cărţile, studiile, articolele, textele la care te trimit alte cărţi, studii, articole, texte citite. Prin urmare, sensul şi semnificaţia unor concepte, termeni, cuvinte pe care le folosim sīnt extrem de diferite. Cīnd un specialist gīndeşte/scrie/vorbeşte despre democraţie, el se raportează la zece ori douăzeci de definiţii ale democraţiei, iar de fiecare dată cīnd foloseşte termenul indică definiţia sau definiţiile la care se gīndeşte, autorul care le-a formulat, criteriile pe care le-a utilizat; mai mult, el se gīndeşte şi operează cu bibliografia teoriei democraţiei şi teoriei democratizării, pe care a tot lărgit-o şi a tot aprofundat-o de cīnd predă un curs de teoria democraţiei sau cursuri conexe ori de cīnd tot scrie studii şi cărţi de teoria democraţiei. Aceşti specialişti editează numere speciale despre teoria democraţiei īn revistele de ştiinţă politică, fac cercetări cantitative şi calitative asupra realităţii politice şi democratice, coordonează cercetările studenţilor sau tinerilor  cercetători sau ale unor institute de cercetare, think tanks, sau chiar publică reviste care īn mod explicit şi exclusiv se ocupă de problema respectivă6.  Cīnd un diletant vorbeşte  īn presă sau īn blogosferă despre democraţie, el poate fi imediat depistat datorită incoerenţei, impreciziei terminologice, confuziilor pe care le face, lipsei de logică, inculturii, incapacităţii de a face distincţii, ş.a.m.d.7

Ambiguitatea mijloacelor de comunicare īn masă caracterizează şi noile canale de comunicare asociate Internetului. Dintre multele analize care subliniază şi partea „īntunecat㔠a mediei moderne merită semnalată una, făcută de unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai democraţiei, Giovanni Sartori, īn volumul Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgīndirea8. Legăturile complexe dintre politică, politica democratică, politica dictatorială, totalitară ori de alt tip, media, comunicare (īn particular comunicare politică) trebuie analizate cu precauţie, pe baza cercetărilor factuale şi acumulărilor cognitive din fiecare domeniu, nu al opiniilor exprimate de personaje charismatice, notorii ori doar confuze, dar lipsite de cultura de specialitate. Cīnd este incomod să faci zeci de trimiteri la surse, iar limita de spaţiu tipografic te īmpiedică să foloseşti toate reperele literaturii de specialitate, este recomandabil să nu părăseşti complet domeniul şi să păstrezi viu contactul cu „nucleul dur” al unui domeniu sau teorii. Pentru mine, „nucleul dur” al teoriei democraţiei este reprezentat de triada Tocqueville-Sartori-Putnam9. Din acest spaţiu poţi cerceta orice are legătură cu democraţia, inclusiv rolul mijloacelor de comunicare īn masă, al presei, Internetului. Şi mai ales poţi īnvăţa cum să limitezi influenţele lor negative sau chiar cum să le transformi īn influenţe pozitive. Cu sau fără ajutorul noilor inamici ai democraţiei, cei crescuţi, educaţi şi formaţi īn democraţie, care acum īşi īnfig cuţitele lor lungi īn spatele democraţiei, cu o satisfacţie nedisimulată.

 

NOTE

1 Am formulat teoria celor trei crize īn mai multe texte. Īn particular vezi textul meu din numărul special „Criza” din Sfera Politicii, Anul XVII, Nr. 133, Dan Pavel, „Preliminarii epistemologice la teoria crizei.”
2 Considerate de mulţi cea mai complexă cercetare de political science din ultimele decenii, ipotezele şi teoriile lui Putnam despre “bowling alone”, social capital, intracohort and intercohort change, participare civică, making democracy work, merită cunoscute şi de către alţii decīt studenţii mei de la ştiinţe politice, prin urmare le las lor plăcerea documentării şi studiului bibliografic.
3 Una dintre cele mai profunde contribuţii la cercetarea acestui fenomen este cartea lui Rene Girard, Le Bouc Emissaire, publicată īn 1982, tradusă īn romāneşte la editura Nemira, Ţapul ispăşitor, īn 2000. Istoric şi filosof ataşat lui Tocqueville, Girard oferă īn cartea sa explicaţii cu privire la mecanismele sociale de “găsire a vinovatului”, mereu altcineva decīt sinele individual sau colectiv, care se potrivesc perfect situaţiei din Romānia sau alte ţări neconsolidate democratic.
4 Vezi Marshall McLuhan, Understanding Media: The Extension of Man (New York: Mentor, 1964).
5 Cīnd mă refer īn acest text la „democraţie” folosesc termenul īn sens descriptiv maximal, dinamic, pentru a include pe līngă democraţiile consolidate, pe lingă democraţiile liberale, şi democraţiile aflate īn tranziţie către democraţie, pe acelea care īn mod deliberat au refuzat să adopte anumite standarde, norme, criterii, proceduri şi principii democratice, deşi au adoptat altele, precum şi cele care au īnceput deja să se īndepărteze de ideal, postdemocraţiile. Definesc postdemocraţia ca un tip de democraţie parţială, imperfectă, minimală ori degradată, din care pot face parte foste democraţii consolidate, dar intrate īn regres ori atinse de „refluxul democratizării”, pseudodemocraţii, precum şi democraţii aflate īn tranziţie (tranziţie interminabilă) ori pe cale de consolidare (consolidare iluzorie, precum īn „mitul meşterului Manole”), dar care au ratat obiectivul. Desigur, tipologia postdemocraţiilor este mult mai vastă. Şi mai trebuie adăugat că īn afara tipologiei mai există cazuistica. De cazuistică trebuie să ţinem seamă, pentru simplul motiv că existenţa unor cazuri unice nu legitimează transformarea acestora īn tipuri, aşa cum procedează greşit metodologic şi logic, o serie īntreagă de autori. Romānia nu este singura ţară fostă comunistă ajunsă la stadiul de postdemocraţie care nu a trecut prin stadiul de democraţie consolidată. Rusia din „epoca Putin” a fost şi este caracterizată drept „illiberal democracy
6 Cel mai important exemplu este revista Journal of Democracy, ai cărei editor este National Endowment for Democracy, o instituţie bipartisan, condusă adică de un republican şi de un democrat. NED a sprijinit de la īnfiinţare răspīndirea şi consolidarea democraţiei īn lume. Cei interesaţi pot citi numeroase surse bibliografice, semnificativ este īnsă că la īnceputul anilor ’90 preşedintele de atunci al Romāniei denunţa cu  mīnie proletară sprijinul dat de National Endowment for Democracy unor mişcări de opoziţie, care protestau īmpotriva abuzurilor antidemocratice ale conducerii de atunci a ţării noastre.
7 Am multe exemple īn vedere, dar am să dau unul recent: pe 8 iunie 2009, pe Hotnews, avea loc o discuţie īntre doi domni cu privire la eventualele beneficii ale votului obligatoriu, iar titlul textului suna astfel „Bloggerii politici MoROmeTe şi Doc: votul obligatoriu poate rezolva problema absenteismului, poate duce chiar şi la creşterea gradului de cultură politică.” Oricine a făcut studii de specialitate ştie că sīnt cīteva concepte īn political science a căror definire precară semnifică diletantismul. Un concept cheie este cel de cultură politică. Există tipuri de cultură politică, nu pot fi grade. Există grade doar īn conceptele de cultură ori incultură. Chiar şi analfabetul analfabeţilor are o cultură politică, chiar şi un canibal sălbatic din junglă are cultură politică, de un anumit tip. Pentru sistemul de referinţă al definirii conceptului de cultură politică, precum şi analiza empirică, factuală a culturii politice democratice, căreia i se mai spune cultură civică, ca factor crucial īn deosebirile dintre democraţiile lumii, vezi Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie īn cinci naţiuni, traducere şi studiu introductiv de Dan Pavel (Bucureşti: Editura DU Style, CEU Press, 1996). Mulţi politicieni au comis adesea erori de apreciere de tipul „poporul nostru” ori „electoratul nostru nu are cultură politică”, mai ales cīnd nu erau votaţi.
8 Vezi Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgīndirea, traducere de Mihai Elin (Bucureşti: Humanitas, 2005).
9 Nu voi intra īn detaliile bibliografice ale triadei Tocqueville-Sartori-Putnam, pentru simplul motiv al lipsei de timp. Voi continua īnsă această cercetare īntr-o carte, pe larg, fără limitări de timp şi spaţiu.


DAN PAVEL - Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A īnfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, īmpreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romānia. Īn prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting.

 

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus