Semn de întrebare

Semn de întrebare
Interviu cu Călin Anastasiu realizat de Sabin Drăgulin
 

1. Care este diferenţa dintre mass-media din anii '90 şi cea din zilele noastre?

2. Cum vedeţi raportul dintre mass-media şi politica românească?

Călin Emil Anastasiu - este absolvent al Facultăţii de Filozofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti, 1974. În acest moment este Consilier Principal al Preşedintelui Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune (pe probleme de strategie, marketing, comunica-re şi cercetare). Anterior a îndeplinit fucţiile de: Director Marketing şi Comunicare, EDI Romania (Europa FM&Radio 21), în perioada 2005-2006, Director Cercetare Media, IMAS (1997 – 2004), Director Cercetare, Media Pro International (1996 – 1997), Deputat, Parlamentul României (1992 – 1996), Cercetător Ştiinţific, Institutul de Sociologie, Univ. Buc. (1980 – 1992)..

1. Diferenţele sunt multe şi importante. În anii ’90, mass media noastră avea o dinamică, structuri şi mize cu totul altele de cele actuale.

În primii ani după căderea regimului comunist a avut loc o explozie „euforică” în presa scrisă. Cu totul alta a fost situaţia audiovizualului, care s-a mişcat mult mai lent. Această dinamică spectaculoasă s-a înregistrat mai ales în tiraje şi ceva mai timid prin apariţia de noi titluri. Practic aveam cam aceleaşi publicaţii centrale şi locale ca înainte de 90, cu diferenţa că proaspăt dobîndita libertate de exprimare atrăgea milioane de cititori ca un magnet. În plus, politica vindea atunci mai bine decât o fac subiectele de senzaţie şi fetele dezbrăcate din tabloidele actuale. Iar politica – atunci, ca şi acum – desparte oamenii şi împarte presa. Publicaţiile scrise s-au regrupat imediat pe alineamentele politice de la începutul anilor ‘90 (mult mai simple decât cele actuale), şi covârşitor de partea puterii postcomuniste (dar nedecomunizate) de atunci. Treptat au început să apară şi publicaţii noi, unele având un profil cu totul inedit în peisajul nostru mediatic de la începutul anilor ‘90 (22, Zig-Zag, ceva mai târziu Evenimentul Zilei ş.a.). După 1995-1996 ritmul de apariţie a unor titluri noi s-a accelerat, mai ales pe zona publicaţiilor săptămânale şi lunare specializate, adică poziţionate editorial în funcţie de un anumit public ţintă. A propos, Evenimentul a fost prima publicaţie de la noi care s-a poziţionat pe piaţă altfel decât politic (pro sau contra puterii), optând pentru un anume format editorial, şi inaugurând astfel o linie pe care mass media românească s-a dezvoltat ulterior în mod firesc, la fel cu media de pretutindeni.

Timp de vreo 4-5 ani am asistat la un nou boom în mass media românească, caracterizat prin diversificarea semnificativă a ofertei editoriale şi prin creşterea spectaculoasă a veniturilor în publicitate (în medie cu 30% anual, mult peste dinamica reală a vânzărilor de produse şi servicii din economie). Firmele multinaţionale care deja operau la noi erau optimiste în ceea ce priveşte potenţialul pieţei româneşti, cele care abia îşi deschideau operaţiunile în România investeau masiv în campanii de imagine şi de promovare a vînzărilor. Această dinamică avea să fie temperată de lipsa unui răspuns pe măsura aşteptărilor din partea economiei româneşti, ceea ce a generat prima criză pe care a traversat-o mass media noastră timp de vreo 2-3 ani, începând cu 1999 (scăderea tirajelor şi a audienţei, reducerea masivă a bugetelor de publicitate etc.).

În audiovizual, monopulul (nefast) al posturilor publice a rezistat ceva mai mult. O prima breşa s-a produs după apariţia Legii Audiovizualului (1992), care a permis apariţia în decurs de numai ciţiva ani a sute de posturi private locale. Postul public de radio începea să piardă, lent dar sigur, monopolul asupra ascultătorilor, dar prestaţia sa era oricum mult mai decentă, sub conducerea regretatului Eugen Preda, decât cea a televiziunii, total obedientă faţă de putere. Monopolul acesteia a dispărut abia prin 1996, după apariţia ProTV, dar s-a produs foarte rapid. La un an după lansarea postului din Pache Protopopescu, acesta avea deja o cotă de piaţă de aproximativ 40% în mediul urban. Au urmat Antena 1, Prima TV etc. şi audienţa televiziunii publice a continuat să se erodeze.

În afară de miza politică, în mass media anilor ‘90 au început să apară şi primele mize economice (oarecum diferite, şi de mai mică amploare comparativ cu cele de acum). Fostele publicaţii de partid şi de stat au început să se privatizeze, şi aşa au apărut primii noştri patroni de presă, proveniţi în cea mai mare parte din vechile structuri de conducere ale acestora. În audiovizual, unde era nevoie de investiţii mai mari pentru lansarea unor posturi private, au apărut mai mulţi noi veniţi, care au adus în mass media capital produs în din alte zone. Spre deosebire de alte ţări din Europa Centrală şi de Est, marile trusturi internaţionale n-au fost atrase de piaţă de media românească în cursul anilor ‘90. E adevărat, câteva dintre ele au venit ceva mai târziu, dar mass media românescă a rămas până astăzi dominată de trusturi autohtone.

O altă diferenţă semnificativă este aceea că în anii ‘90 aveam ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune, în timp ce acum avem trusturi de media. Este o evoluţie normală, organică, inaugurată la noi de trustul Pro. Acest model de media business s-a impus de la sine, indiferent că a fost vorba de investitori români sau străini, de trusturi create în anii ‘90 (Pro, Intact) sau mai recent (Realitatea, Adevărul etc.), de trusturi naţionale de anvergură sau de mici trusturi locale. Diferenţa dintre mizele economice pe care se joacă acum în mass media romînească, comparativ cu perioada de acum 10 ani, este imensă. De pildă, investiţiile totale nete în publicitate au fost estimate la aproximativ 600 milioane euro în 2008, faţă de 100 milioane dolari în 1998. Pe o asemenea piaţă, competiţia este cu totul alta decât cea din anii ‘90, iar trusturile mari – care deţin ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune, eventual agenţii de presă şi platforme de comunicare new media – sunt mult mai bine plasate pentru a face faţă acestei competiţii. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că mass media românească are în prezent şi alte mize decât cele economice. Cum spunea un cunoscut jurnalist, la noi „media nu este o afacere, dar este bună pentru afaceri”. Şi pentru politică, aş adăuga…

2. Nu e vorba numai de media şi politică. Ecuaţia este ceva mai complicată. Peste tot în lume veţi regăsi aceste axe strategice, trasate mai mult sau mai puţin apăsat: mass media – politică şi politică – afaceri. La noi, aceste axe s-au agregat într-un triunghi ce tinde să se consolideze în ultimii ani: politică – afaceri – mass media. Aşa cum spuneam mai devreme, marile trusturi internaţionale de presă au rămas reticente faţă de România şi s-au cam oprit prin ţările din jur (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia). Ceea ce, în paranteză fie spus, a încurcat socotelile multor investitori autohtoni în mass media, care au sperat ca, la un moment dat, să poată vinde afacerea, pe bani buni, unui mare trust internaţional de media. De acord, au venit Ringier şi Axel Springer, dar teritoriul lor e limitat mai ales la presa scrisă. Ceva mai târziu – şi deocamdată foarte timid – au apărut ProSieben sau Bertelsmann, iar Fox nu a facut decât să mimeze o intrare pe piaţa românescă prin B1TV. Singurul investitor străin care a reuşit să construiască un trust de media de succes (trustul PRO) a fost CME, dar acesta a devenit cu adevărat un jucător de oarecare anvergură internaţională abia după ce a cucerit poziţii cheie în media est-europeană.

Prin urmare, dacă privim de la oarecare înălţime teritoriul mass mediei româneşti ce vedem? Zărim câteva teritorii, nu foarte largi, ocupate de trusturi orientate spre business, cu alte cuvinte care sunt interesate în primul rând să facă bani din această afacere (Ringier, de pildă). Vedem apoi trustul PRO, care în ultimii ani pare preocupat în primul rând de business, dar care şi-a vârât şi el coada în politică acum câtva timp. Ca argument, aş invoca doar două episoade, pe care le cunosc îndeaproape. La mijlocul anului 1996 ieşeam din viaţa politică şi deveneam director de cercetare la acest trust. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie erau câştigate (în sfârşit) de fosta opoziţie, într-o conjunctură în care aproape întreaga mass medie românească susţinuse Convenţia Democratică. Ceea ce nu constituia nimic neobişnuit în sine, s-a mai întâmplat şi la alţii, în anumite momente. Numai că această performanţă le-a dat idei unora dintre patronii noştri de presă. Imediat după alegeri, la prima întîlnire cu Adrian Sârbu – care s-a dovedit unul dintre marii noştri vizionari în media business, dar nu şi în politică – acesta m-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: ”La alegerile din anul 2000 noi punem preşedintele”.  Şi mi-a cerut să-i fac imediat cunoştinţă cu Nicolae Manolescu, cu care lucrasem îndeaproape până atunci în conducerea Partidului Alianţei Civice, şi care i se părea lui Sârbu cel mai bun pariu în acest joc. Urmarea: Manolescu a primit o emisiune şi a fost promovat pe sticlă timp de câţiva ani. Din păcate, Adrain Sârbu a mizat pe o personalitate care s-a dovedit nepotrivită pentru acest rol politic. La fel s-a întâmplat şi în anul 2000, când Sârbu şi-a pus tot trustul la lucru în campania lui Mircea Geoană pentru funcţia de primar al capitalei.

Ce mai vedem? Ne sare în ochi faptul că, în absenţa marilor trusturi de presă internaţionale, largi teritorii au fost ocupate de importanţi oameni de afaceri autohtoni, atât media centrală cât şi în cea locală. Pentru unii dintre ei mass media poate fi o afacere în sine, dar cu siguranţă este una care îi ajută să-şi atingă alte interese de afaceri mai importante. Ceea ce nu înseamnă că, punctual, în anumite momente şi prin anumite produse mediatice, nu vor susţine anumite grupuri politice, întrucât afacerile lor depind de venirea la putere a acestora.  Probabil că Sorin Ovidiu Vântu ilustrează cel mai bine această categorie. În decursul timpului el a sponsorizat mai multe direcţii politice, dar nu e conectat îndeaproape la nici una dintre ele şi nu cred că are vreun crez politic anume. Omul crede doar în afacerile sale, politicienii sunt doar instrumente, iar politica şi administraţia doar teritorii pe care trebuie să le ţină cât de cât sub supraveghere (prin interpuşi sau altfel), pentru a nu avea cine ştie ce surprize neplăcute. Acest tip de businessman nu este o invenţie românească. Mulţi oameni de afaceri, de la Paris la Londra, sau de la Munchen la Washington, şi-ar dori să poată deţine o asemenea poziţie cheie în triunghiul strategic afaceri-politiă-media, precum cea a lui Vântu în România sau a altor ”moguli” în fostele ţări comuniste. Numai că în ţările occidentale structurile acţionariatului în mass media au fost create pe alte baze, controlul mediei de către lumea afacerilor este mai bine reglementat, iar eventualele derapaje sunt de regulă sancţionate de alte instanţe care funcţionează în spaţiul public (agenţii de reglementare, justiţie, societate civilă).

Alţi mari patroni de media sunt mai îndeaproape conectaţi la politică. Cazul lui Voiculescu: om de afaceri, şef de partid, patron al unui mare trust de presă. Ei bine, cu mai mulţi ani în urmă, după ce tocmai intrase într-o alianţă politică cu PSD pentru a putea intra în Parlament, patronul Antenelor nu părea prea dispus să antreneze trustul său de media în jocul politic. Dimpotrivă, era foarte preocupat că această alianţă ar putea afecta imaginea acestuia şi comanda periodic sondaje la IMAS pentru a-i testa credibilitatea în ochii publicului. Astăzi, Dl. Voiculescu nu se mai sinchiseşte de credibilitate, altminteri o chestiune crucială pentru orice canal sau trust de media. La urma urmei, în ţări supercivilizate există câte un ”Fox” sau un ”Figaro” cu opţiuni politice clare. Oare ce s-a putut intâmpla în aceşti ultimi ani? Mizele de afaceri să fi devenit între timp atât de mari încât riscul de a le rata să poată justifica deteriorarea credibilităţii unui trust de media? Mizele politice pe care le implică deţinerea puterii să fie astăzi mai mari, având în vedere accesul la o serie de resurse care s-au multiplicat exponenţial în ultimii 8-9 ani? În ultimă instanţă, în acest caz e vorba strict de politică şi afaceri, sau de apariţia mai recentă a unor temeri personale faţă posibile ”ameninţări”, pe care puterea politică şi economică le-ar putea contracara?  Analize de acest gen ar putea duce la concluzii interesante…

Cam tot în această ligă joacă şi Dinu Patriciu. Cu multiple interese de afaceri, strâns legat de un partid important pe scena noastră politică şi, mai ales, puternic ataşat unui crez liberal (chiar libertarian în anumite privinţe). Patriciu are planuri de media foarte ambiţioase. Dar şi ţinte politice sau de afaceri bine conturate. Deocamdată investeşte masiv în media – n-are altă soluţie, de vreme ce a intrat mai târziu pe acest teren de loc – are resursele necesare (comparabile probabil doar cu cele ale lui Vântu), cumpără tot ce poate (publicaţii, profesionişti, conştiinţe) şi, cu siguranţă se va duce curînd spre media audiovizuală. Proiectul său este asemenea siglei pe care arhitectul Patriciu a desenat-o pentru Rompetrol: o eflorescenţă cu petale multiple, un cerc perfect care include toată media.

Efectele nefaste ale acestei model pe care s-a aşezat mass media românescă au fost discutate şi denunţate. Problema este dacă, şi cum, ar putea avea loc o schimbare de paradigmă? Personal cred că acest lucru nu va fi posibil decât dacă o serie de trusturi internaţionale mari vor ajunge să aibă o masă critică suficient de mare în media noastră pentru a disloca, sau măcar pentru a contrabalansa, actualele structuri de acţionariat.

 sus