Mass-media

Mass-media şi morala legitimatoare a prezentului

 

Ioana Paverman

The present article attempts to offer a framework of analysis for the way mass-media has been influencing the design of values, norms and attitudes existing in the present days’ Romania, as they are directly involved in the process of social change triggered by the fall of the Communist regime. Following the argument imposed by media studies in the Western world after the 1950’s, television, and mass-media by and large, are not only one of the most important socialization means, but also a very good way of theorizing the state of societies. And, the other way round, media studies are best broadened by studying objective phenomena using the turmoil defining contemporary history and societies.

Keywords: mass-media, media studies, cultural studies, identity, post-modernism, post-communism

 

Mass-media şi dimensiunea culturală

Devenind deja o temă recurentă sau mai mult, un clişeu neinteresat, faptul că televiziunea este în ziua de astăzi principalul povestitor (story teller) al lumii nu mai reprezintă, pe cale de consecinţă, nici o noutate. Dincolo însă de calitatea sa narativă, televiziunea, mai mult decât orice alt mijloc media, este însă în acelaşi timp şi unul dintre principalii factori de socializare ai lumii contemporane. Televiziunea cultivă, în aceeaşi măsură ca părinţii, prietenii, şcoala, biserica etc., prin intermediul poveştilor sale, valorile deopotrivă individuale şi sociale, viziunile asupra lumii, calităţile atitudinale şi comportamentale, impune stereotipuri şi fărâmiţează realităţi, creând totodată idealuri, de cele mai multe ori imposibil, sau în tot cazul dificil de atins.

„De cele mai multe ori mass-media (n.r. dincolo de domeniul exclusiv al televiziunii) este analizată ca acea forţă ce deţine puterea de a oferi audienţei sale căi de a vedea şi interpreta lumea, şi mai mult, are capacitatea de a modela existenţa şi modul de participare al cetăţenilor la nivelul unei societăţi date.”¹ Începând cu anii ’30, dar chiar şi mai înainte, odată cu succesul criticii neomarxiste impusă de Şcoala de la Frankfurt, şi a problematizării recurente a mass-mediei în termenii masificării şi a standardizării valorilor prezentului, (ce au dus în viziunea pesimistă acestora la triumful fascismului şi nazismului, prin „încurajarea” culturii de masă), expunerile vis-a-vis de această chestiune, tot mai prezentă la nivelul cotidianului, devin din ce în ce mai intense.

Schimbarea de direcţie şi de viziune, nefiind aici vorba de o abordare non-critică, ci mai degrabă de un transfer al analizei din sfera contestării în cea de utilizare cu precădere a termenului în sensul îmbogăţirii abordărilor, este dezvoltată de şcoala britanică Centre for Contemporary Cultural Studies din Birmingham, în anii ’60, şi mai apoi, în ordine logică, trecând prin analizele optimiste ale „Şcolii Americane”, de tot ceea ce ţine de domeniul discipinei impuse de studiile culturale (cultural studies). Plecând de la întrebarea cheie „cum poate fi capabilă cultura să managerieze cât mai bine conflictele existente la nivelul unei societăţi?”, domeniul şi formele de cercetare ale studiilor culturale pleacă de la premisa conform căreia „teoriile cu privire la media şi la cultură sunt cel mai bine dezvoltate prin intermediul studierii fenomenelor concrete şi contextualizate prin prisma vicisitudinilor societăţii şi ale istoriei contemporane. Aşadar, pentru a interoga cultura media ce aparţine prezentului este necesară o abordare critică ce implică studierea modului în care industria culturală produce anumite artefacte specifice ce dau naştere la rândul lor, discursurilor sociale ce se regăsesc în conflictele şi în dificultăţile vieţii de zi cu zi.”² Altfel spus, în termeni schematici, se trece de la o abordare liniară a mass-mediei, înţeleasă în termeni lazarsfeldieni de emiţător-mesaj-receptor la o abordare complexă şi circulară, anume de „producţie, circulaţie, distribuţie / consum, reproducere”³.

În ciuda abordării extrem de populare – atât la propriu cât şi la figurat – a cercetătorilor din domeniul studiilor culturale, nimeni nu poate nega, şi bineînţeles nici nu doreşte acest lucru, realitatea dedusă din actul sociologic produs la momentul interacţiunii dintre audienţă şi mesajul emitentului. Avem însă parte de această dată mai puţin de un determinism produs în bloc dinspre media asupra publicului, şi mai mult un tip de ineracţiune ce se produce şi se reproduce în lant, înteracţiune le nivelul căreia cultura –  înţeleasă ambivalent în termenii „datului” cultural şi respectiv ai acumulării individuale – statusul social, identitatea, mediul înconjurător  etc., devin variabilele operaţionale ale analizei.

Aşadar, în armonie cu această privire sumară aruncată asupra însemnătăţii mass-media în termeni relaţionali, se demarcă două posibilităţi de continuare a discursului; primul vine într-o oarecare consecinţă logică şi se auto-impune în termenii conform cărora mass-media, indiferent dacă este înţeleasă în acel sens al instrumentului de hegemonizare a ideologiei dominante, sau din contră, în termenii mijlocului de „provocare” a ideologiei dominante, are puterea de a se impune ca morala legitimatoare a prezentului. A doua modalitate de continuare a discursului este tratarea acestor chestiuni în termenii exemplului (cel puţin potenţial) pus la dispoziţie de evoluţia „noilor” societăţi post-comuniste, pentru care bombardarea mediatică a suferit o schimbare de direcţie pe cât se poate de violentă. Devine aşadar extrem de pertinentă mobilizarea cauzală a variabilelor operaţionale amintite anterior (cultură, status social, identitate, mediu înconjurător etc) pentru a vedea în ce măsură ideea de mass-media ca morală legitimatoare a prezentului se impune în cazul societăţii româneşti. Altfel spus, pornind de la premisa conform căreia televiziunea are un rol major în cadrul procesului de alcătuire a identităţii individuale şi colective, ne interesează în acest articol măsura în care mass-media a luat şi încă ia parte la configurarea societăţii româneşti.

În ce tip de societate trăim?

„Mulţi cercetători susţin că odată cu sfârşitul secolului XX se deschide o nouă eră pe care ştiinţele sociale trebuie să o înfrunte; aceasta în condiţiile în care ea determină o depăşire a modernităţii însăşi. Pentru a putea indica această tranziţie se face apel la denumiri care de care mai disperate, dintre care doar foarte puţine indică, la modul concret, emergenţa unui nou tip de sistem social (cum ar fi spre exemplu societate informatizată sau societate de consum); de cele mai multe ori aceşti termeni exprimă finalul situaţiei precedente, prin cuvinte cheie ca: postmoderninsm, postdeterminism, societate postindustrială sau postcapitalism).”⁴ Rămânând în aria deschisă de raţionamentele lui Anthony Giddens, acesta formula într-un alt volum (Modernity and self-identity: self and society in the late modern age), relativ la chestiunea plasării în spaţiu a fiinţei moderne, sau mai exact postmoderne, problematica sinelui. „Modernitatea descrie o ordine a lumii posttradiţionale, unde întrebarea „cum anume trebuie să trăiesc?” îşi caută un răspuns în absolut toate acţiunile cotidiene, fie ele referitoare la etica comportamentală, sau doar la decizii privitoare la cum să ma îmbrac sau ce să mănânc.”⁵ Giddens dictează logica argumentului în termenii „securităţii ontologice”, şi anume – urmând fenomenologia lui Kierkegaard – plasează rupturile implicite ale atitudinii naturale ale vieţii de zi cu zi (altfel spus, ale banalului), în legătură directă cu sentimentul anxios care ne poate copleşi pe parcursul efortului de „a ne găsi locul în lume.”⁶ Este vorba aici, dincolo de aspectele criptate ale limbajului filosofic, de formularea indispensabilă a valorilor şi atitudinilor, de configurarea identitară, de alcătuirea opiniilor etc. Alcătuirea sinelui devine din ce în ce mai complicată sub imperativul descoperirii tot mai adânci a posibilităţilor sinelui în această lume post.

Relevanţa legăturii dintre mass-media şi lumea postmodernă – sau mai bine spus logica lumii postmoderne – este una nu numai extrem de importantă, ci şi indispensabilă; nu numai că există o intimitate şi o complicitate de neînlăturat între cele două, ci mai mult, prima se profilează ca fiind totodată o modalitate teoretică de a teoretiza / observa postmodernismul. Înainte de a dezbate asupra acesei ultime chesiuni este însă indicată zăbovirea pentru câteva momente în plus asupra faţetelor postmodernismului şi a relevanţei lor pentru lumea în care trăim. Continuând argumentul anterior referitor la posibilităţile sinelui, trebuie subliniat faptul că originea (fie spus, aproximativă) a acestei abordări îşi află locul în însăşi modul de problematizare a acestei lumi pe care postmodernitatea a ales-o. Începuturile se observă în anii ‚50, odată cu noile curente anti-moderne, dezvoltate mai apoi în anii ‚60 prin prisma a tot ceea ce înseamnă impunerea contraculturii (contestatare) şi a „noii sensibilităţi”, pe care avangarda artistică (ca Warhol în pictură sau Pynchon în literatură) şi socială o aduc în prim-plan. Avem de-a face de fapt cu un tip de expresivitate manifestă, reacţie la distanţa care obisnuia să separe până la acel moment domeniile cotidianului. Şi, trebuie cu necesitate spus, nu avem parte doar de o contestare a modelelor socio-poitice venite din direcţia mediului artistic, acum extrem de angajat, ci totodată de o schimbare radicală de perspectivă asupra unor subiecte hardcore, cum ar fi ideea însăşi de guveranre.

Definiţia este dată de către Michel Foucault (care gravitează în jurul orbitei post-structuraliste alături de Roland Barthes, Jacques Derrida, Gilles Deleuze etc.), care schimbă proiecţia asupra guvernării exclusive de sus în jos, confundată à la limite cu noţiunea de suveranitate, într-una extrem de spaţială; guvernarea poate îmbrăca numeroase forme: vorbim despre guvernarea sinelui, a copiilor, a familiei, a unei organizaţii sau corporaţii, a teritoriului, şi, bineînţeles, odată cu apariţia populaţiei ca subiect politic, guvernarea instituţionalizată a acesteia.⁷ Cu toate că este îndeosebi teoretică, această schimbarea de viziune asupra guvernării însăşi este însă deosebit de relevantă pentru expresivitatea modului în care se modifică, de acum înainte, modul de înţelegere a relaţiei dintre subiectele şi subiecţii cotidianului. Hegemonia terminologică şi ideologică este disipată şi substituită de logica multitudinii: a culturii, a identităţilor, a guvernării, a sinelui şi aşa mai departe. Aici intervin studiile culturale menţionate în debut; pentru că „ele încearcă să surprindă o parte din tensiunea rezultată de pe urma vieţuirii în cadrul unei situaţii pentru care contururile nu sunt încă aparente şi în care un conflict intens se face bine simţit între forţele conservatoare, ce încearcă să menţină ordinea socială existentă şi acelea ce încearcă să impună o ordine cu totul nouă.”⁸ Aşadar, dincolo de orice, dacă în modernitate „conştiinţa de sine îşi intră în drepturi [...]  în perspectiva postmodernă, odată ce ritmul, dimensiunea şi complexitatea se schimbă, identităţile devin tot mai instabile şi din ce în ce mai fragile.”⁹ Context în care, teoreticienii postmodernismului privilegiază internalizarea culturi media ca fiind acel loc (site) în care se declaşează de fapt şi de drept implozia identitară şi fragmentarea subiecţilor. Un exemplu grăitor pentru modul în care se produce acest fenoment este oferit de către profesorul Douglas Kellner, în volumul Media Culture: Cultural Studies, Identity and politics between the modern and the postmodern. Să luăm de exemplu filmul Pretty Woman, care aduce în faţa telespectatorilor o prostituată şi un corporatist de mare succes, provenit din straturile educate ale societăţii americane; în urma unei interacţiuni cu totul şi cu totul întâmplătoare fata lipsită de orice fel de clasă şi stil se transformă cu ajutorul celui din urmă într-o frumuseţe high-street. „Filmul descrie perfect procesul de transformare a sinelui prin intermediul modei, dicţiei şi stilului, dar şi a dimensiunii în care identitatea ajunge să fie mediată prin intermediul imaginii şi a înfăţişării în lumea contemporană. Rezultatul transformării personajului este aşadar o figură identitară cu totul nouă. [...] Mesajul se propagă în termenii conform cărora pentru a deveni un nou tu, pentru a-ţi metamorfoza identitatea, pentru a deveni o persoanlitate de succes este de ajuns să te concentrezi asupra factorilor ce ţin de imagine, stil şi modă.”¹⁰

Trecând peste exemplul şi chestiunile ce ţin de detaliu, putem concluziona preliminar, că toată această lume desfăşurată în Occident între anii ‘50 şi prezentul continuu este una cu totul specială, având propriile sale calităţi şi defecte, propunând nu numai un nou stil de viaţă, ci şi – prin totala redefinire a conceptelor operaţionale – infinite posibilităţi ale sinelui. Iar sub această continuă realcătuire, eul, se vede în mod paradoxal aruncat într-o lume din care nu ştie ce să aleagă, devenind astfel tot mai suspus insecurităţii, anxietăţii şi influenţei venite din afară. Pe tot acest drum, mass-media i-a fost alături, dând astfel naştere comentariilor inepuizabile ale rolului său dăunător, factor cauzal al tuturor relelor (a se revedea critica Şcolii de la Frankfurt), dar şi din contră, ale acelora care au încercat să demostreze că noua cultură vizuală nu numai că a prilejuit emanciparea sinelui, dar a şi scos lumea din negura istoriei şi a hegemoniei ideologice (a se revedea abordarea Cultural Studies).

Cazul Postcomunist

În tot acest interval, în care lucrurile s-au descompus şi s-au recompus în Vest, Estul a rămas izolat, îngropat într-o lume în care hegemonia ideologică a fost nu numai prezentă, ci şi totală. Altfel spus, problematizând în termenii legitimităţii, dictatura impusă de către regimurile totalitare este o formă de guvernare ce îşi asumă autoritatea legală fără a avea consimţământul celor guvernaţi, aceasta bineînţeles în condiţiile în care noţiunea în sine de totalitarism desemnează „acel sistem la nivelul căruia instrumentele puterii politice sunt deţinute fără nici o urmă de contrângere, de către un leadership centralizat al unei elite, cu scopul producerii unei revoluţii sociale totale, incluzând aici condiţionarea indivizilor umani, pe baza unor asumpţii ideologice arbitrare, proclamate de către acest leadership, într-o atmosferă de consimţământ al întregii populaţii, dobândit prin coerciţie.”¹¹

„Noua sensibilitate” ce redefinea societatea americană şi pe cea a Europei de apus în anii `50-`60 este în această parte a lumii scrisă de către Partid. Nu există o preocupare a artei pentru sine, ci doar dedicaţie totală pentru „patrie”, „popor”, „Partid”, „Stat”, „Liderul a-tot-iubit”, ş.a.m.d. Aşadar, tot ceea ce ţine de mijloacele de exprimare media este pus în slujba acestei forme de artă alterată de către filosofiile colectivistă şi proletară. Eul şi sinele nu se revoltă pentru că tot ceea ce ţine de posibilitatea interogării este complet suprimat. În aceste condiţii, după prăbuşirea regimurilor dictatoriale, domeniile sociologiei şi ştiinţei politice se deschid către examinarea stării acestor tărâmuri, întrebându-se extrem de legitim dacă aici putem vorbi despre postmodernism sau dacă nu cumva ar fi mai nimerit să producem examinarea în termenii unei recuperări a modernităţii înseşi. Altfel spus, „obiectivele societăţilor postcomuniste (n.r. descentralizare, afirmarea unor noi modele sociale, liberalizare, privatizare, redefinirea Statutui şi a sistemului politic per ansamblu, deschiderea către pieţele externe, globalizare etc.) sugerează mai degrabă o nevoie a recapitulării moderninăţii decât un salt direct în lumea postmodernă.”¹² Întrebarea care se pune pe cale de consecinţă este următoarea: în ce măsură, odată cu afirmarea faptului că „starea” postcomunistă impune o redimensionare a conceptelor operaţionale, avem de-a face şi cu o înteracţiune diferită cu mass-media? Desigur, nu ne-am propus în acest articol abordarea istoriei mediei româneşti în termenii unei incursiuni în sociologia mass-media, ci mai degrabă surprinderea potenţialului de impact al acesteia în lumea postcomunistă, intens caracterizată de redefinirea identitară, cu atât mai mult cu cât am putut vedea, în ordine logică, faptul că mass-media însăşi, şi cu atât mai puţin studiile media, nu au fost parte organică în cadrul procesului de maturizare (postmodernizare) a societăţii româneşti. Pornind aşadar de la premisa că strict teoretic, identitatea se defineşte ca „o stare pe care o persoană o dobândeşte la un moment dat al existenţei sale”¹³, Malek Chebel, în lucrarea sa intitulată La Formation de l’identité politique, procedează la o subliniere importantă pentru argumentul lucrării de faţă, şi anume accea că noţiunile de „socializare” şi „ideologizare” sunt în fapt modalităţi îngemănate de formulare a identităţii politice, şi nu numai. Cele două sunt procedee similare, puse în operă de către forme sociale diferite: socializarea este modalitatea de dobândire a identităţii în societăţile occidentale, iar ideologizarea în societăţile croite după modelul sovietic.

Revenind aici la ceea ce scriam în prima parte, şi anume că mass-media, şi par excellence televiziuea, sunt în ziua de astăzi principalele mijloace de socializare, şi legând toată teoretizarea relaţiei intime existente între aceaste şi respectiv dezvoltarea identităţii postmoderne occidentale, deducem pe cale de consecinţă faptul că societatea românească trebuie să parcurgă tot acest proces într-un timp extrem de scurt şi comprimat. Nu există o dezvoltare organică a relaţiei societate – mass-media, aşadar discursul studiilor privind rolul acesteia în impunerea unor modele trebuie reorganizat într-un mod cu totul diferit. Ceea ce este însă cel mai important de subliniat, şi totodată şi cel mai intuitiv – dincolo de orice apreciere normativă, este că lipsa acestei organicităţi formulează per se premisele credibile ale potenţialităţii mass-mediei de reconfigurare totală a identităţilor pornind de la zero, proiectându-se pe cale de consecinţă ca morala legitimatoare a prezentului. Teoretizarea chestiunii mass-mediei în societăţile postcomuniste se poate desfăşura aşadar pe mai multe paliere: teoretizarea sociologică a modului în care s-a produs transformarea mijloacelor media, specifice regimurilor totalitare, în cele al pieţei libere guvernată de regulile concurenţei/audienţei (atingând aici inclusiv subiectul privatizării, al transformărilor instituţionale, continuităţii sociale prin intermediul mass-mediei, al celor ce deţineau puterea în timpul regimului precedent), relaţia dintre mass-media şi societatea civilă (impunerea “liderilor de opinie”) etc.; de departe însă cea mai provocatoare chestiune, şi totodată în legătură directă cu abordarea aleasă în textul prezent, este relaţia dintre mass-media şi procesul de democratizare. Referitor la această din urmă idee, Giovanni Bechelloni sublinia în volumul său – extrem de influent în spaţiul public italian de la momentul apariţiei, în anul 1995 – Televisione come cultura: i media italiani tra identità e mercato: „televiziunea este parte componentă a vieţii noastre şi a ambientului nostru; democraţia noastră nu ar fi de conceput fară televiziunea care a contribuit la existenţa sa din prezent. În aceeaşi măsură putem afirma acest lucru şi relativ la cealaltă mare instituţie a societăţii noastre, şi anume piaţa, care temperează şi controlează democraţia.”¹⁴

Aşadar, în contextul democratizării, discuţia privitoare la capacitatea mass-mediei de a se profila ca morală legitimatoare a prezentului este cu atât mai relevantă, la fel fiind şi faptul că puterea de a se impune în acest fel este cu atât  mai mare într-o societate în care tot ceea ce este nou (în sensul în care posibilităţile „noului” sunt cvasi-inexistente în societăţile totalitare) tinde să copleşească individualităţile, să opacizeze judecăţile şi să limiteze puterea de selecţie. În acest fel, aşa cum în regimurile totalitare televiziunea, şi în genere, orice mijloc media, nu era decât un instrument al propagandei, în democraţie mass-media se articulează ca un mijloc de reglementare al vieţii sociale (aşa cum au încercat să demonstreze prin toate studiile aplicate toţi cercetătorii din domeniile studiilor culturale, ca S. Hall, D. Morley, D. Hebdige etc.). „A îmbunătăţi calitatea programelor televizate semnifică, în fapt, îmbunătăţirea calităţii modului de comunicare cu potenţialii interlocutori. Televiziunea nu este un corp străin, sau doar o maşinărie manevrată de către deţinătorii puterii, ci este o parte esenţială şi relevantă a corpului social, poate chiar instrumentul cel mai delicat al exprimării şi al reglementării culturii ce descrie un popor. A investi în calitatea televiziunii semnifică, aşadar, a învesti în cultură.”¹⁵

Esenţa acestei ultime idei exprimate de către profesorul Bechelloni este extrem de expresivă în cadrul discuţiei privitoare la legătura dintre transmisiunile televizate (şi deci, modelele comunicate) şi calitatea unei generaţii. Şi aceasta pentru că în mod clar, tipul de filme, programe TV etc., esenţiale pentru buna articulare a unei culturi tind să fie destul de scumpe; condiţii în care televiziunile fac apel – pentru umplerea grilei de emisie – fie la producţii autohtone, fie la producţii de proastă calitate. Şi aici, o simplă privire aruncată asupra tipului de programe extrem de populare în România anilor ‚90, şi anume telenovelele (dar nu numai), poate deschide un orizont de interpretare destul de cuprinzător pentru o discuţie de natură sociologică referitoare la componenţa calitativă a societăţii româneşti de astăzi. Iar o o analiză comprehensivă a întregului parcurs 1990 – prezent poate surpinde prin scoaterea în evidenţă a defectelor, sau alternativ, a calităţilor ce definesc evoluţia aceleiaşi societăţi româneşti.

Ioana Paverman - masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus