Mass-media

Noii moguli ai presei postcomuniste 

 

MIHAI COMAN

In these 20 years from the fall of communism, the journalism professional field became more and more sliced by press’ barons on one hand and the majority of common journalist, on the other hand. The aim of this study is to point out the profession’s transformations. That is why the study brings forward the mechanisms used by a group of journalists to get economical and professional control. In other words, the study shows how the star journalist becomes the media mogul.

Keywords: media moguls, media concentration, professional control, journalists

De câţiva ani, jurnalişti, pseudoanalişti şi politicieni se înfruptă cu voluptate din formula „mogulii presei române”. Din nefericire  aşa cum se întâmplă în astfel de situaţii, semnificaţia exactă a sintagmei le este necunoscută şi, în consecinţă, utilizările ei sunt în cel mai fericit caz, metaforice. Studiul de faţă încearcă să ofere o tipologie a căilor de formare a acestei categorii şi o analiză a celei mai atipice clasă de moguli: jurnaliştii-lideri de opinie.

În perioada comunistă nu exista decât un singur proprietar al presei – partidul comunist. Pentru a obţine controlul total asupra mass‑media, partidul totalitar a avut grijă, în primul rând, să deţină puterea „în amonte”, naţionalizând mijloacele de comunicare de masă.  Astfel, partidul-stat a ajuns să exercite monopolul asupra bazei materiale şi financiare a presei, deci să stăpânească toate resursele implicate în producţia de publicaţii şi programe audio­vizuale. Regimul comunist s-a caracterizat, de asemenea, prin distribuţia centralizată a resurselor: un grup redus de oameni („aparatul” de partid) monopolizează controlul asupra diferitelor categorii de resurse şi fixează criteriile de distribuire („alocare”), conform intereselor lor specifice. 

După căderea comunismului, după perioada de euforie legată de descoperirea deliciilor libertăţii de exprimare, realităţile economice ale presei au început, încet-încet, să iasă la iveală. Diverşi actori sociali, interesaţi de accesul la Putere, au descoperit faptul că puterea presei presupune, pentru a putea fi exercitată cu adevarat, controlarea resurselor (legislative, de producţie, de acces la informaţie etc) şi a ideologiei celor care sunt promotorii „libertăţii de exprimare”. Iar dacă în perioadele de început ale democraţiei, controlul s-a exercitat în forme asociate autoritarismului, destul de repede accentul s-a mutat către forme indirecte, generatoare ale controlului hegemonic. În acest context, s-au produs două procese convergente : a) politicienii au încearcat să obţină poziţii favorabile prin achiziţionarea de proprietăţi media, pe care sperau să le folosească pentru promovarea carierei lor politice (fenomen cunoscut sub denumirea de „berlusconizare” a presei; b) proprietarii mass media au intrat în relaţii de conivenţă cu diferite grupuri politice, pentru a obţine avantaje economice. Pentru ca acest sistem de servicii reciproce să apară, este necesar ca actorii sociali să aibă o identitate clară ; dacă politicienii sunt o categorie care s-a constituit foarte repede, proprietarii media au apărut mai greu, iar bazinul de recrutare al acestui grup este mult mai eterogen. În rândurile care urmează, voi schiţa o tipologie a noilor moguli media.

Proprietarii şi acţionari

Proprietatea privată s-a constituit în presa română pe două căi: a) prin privatizarea „spontană” a instituţiilor mass media comuniste, b) prin crearea de noi întreprinderi.  După D. Stark şi L. Bruszt¹, „privatizarea spontană este un process prin care capitalul politic este convertit în capital economic”. Aceasta înseamnă că mecanismele prin care, pe fondul prăbuşirii vechilor instituţii mass media, au fost create noi forme de organizare şi de proprietate au permis celor aflaţi în acele momente în poziţii de decizie sau de influenţare a deciziilor să obţină controlul asupra instituţiilor de presă astfel create. În mod paradoxal, aceste instituţii în care grupul de conducere nu a investit un capital propriu se află în concurenţă cu alte instituţii, create de la bun început ca firme private şi în care o persoană sau o firmă, română sau străină, a investit capitalul necesar pentru obţinerea titlului sau licenţei şi pentru dotarea cu echipamente, sedii, infrastructură, etc. Pe de altă parte, privatizarea „spontană” a creat forme hibride, cu acţionari din presă şi din afara ei; foarte repede jurnaliştii din redacţii şi-au vândut acţiunile, astfel încât s-a ivit o breşă în care au intrat fie diverse grupuri de interese (care, cumpărând acţiuni prin firme intermediare, au avut acum posibilitatea de a exercita, mascat, controlul asupra conţinuturilor), fie reprezentanţi ai conducerii redacţiei (care, deţinând pachete importante de acţiuni au ajuns să aibă poziţii duble, atât de tip patronal, cât şi de tip jurnalistic). Astfel, în esenţă, privatizarea „spontană” (adică transformarea jurnaliştilor din producători în proprietari) a generat un ansamblu de situaţii ambivalente, care au pervertit însăşi esenţa de întreprindere economică a instituţiilor de presă: nici managerii-patroni şi nici jurnaliştii-proprietari nu pot asigura o separaţie a funcţiilor şi intereselor, a conţinuturilor şi a ideologiilor.

În acest peisaj, pe lângă grupurile create cu ajutorul capitalul străin (Ringier, Sanoma, Burda, SBS, Lagardere etc) se disting câteva trusturi făurite de „moguli” autohtoni: Adrian Sârbu, a controlat sau controlează PubliMedia, Pro Cinema şi parţial Media Pro International.  Sorin Ovidiu Vântu a creat un mic „imperiu media” cu posturi de televiziune şi radio, o agenţie de presă, cotidiene şi reviste. La fel, Dinu Patriciu  a început procesul de construire a unui trust, controlând în prezent cotidiene şi reviste. Tot aici poate fi amintită evoluţia grupurilor de presă conduse de familia Păunescu, a grupului Monitorul, a grupului Mix-FM etc. Familia Voiculescu (deşi politicianul Dan Voiculescu a declarat că a cedat proprietatea trustului Intact fiicei sale) controlează posturi de televiziune, radio şi unităţi de presă scrisă².

În termeni de audienţă peisajul mass media este controlat de ceea ce Iulian Comănescu a numit „cei cinci mari”: Ringier, Voiculescu, Sârbu, Vântu şi Patriciu pentru presa scrisă; Sârbu, SBS, Voiculescu, Vântu şi posturile publice pentru audiovizual³.

Proprietari şi politicieni

Aşa  cum s-a întâmplat în multe ţări ale Europei de Est, în anii ’90 mai mulţi lideri politici au încercat să controleze presa prin transformarea lor în patroni sau acţionari importanţi. Astfel, fostul primar al oraşului Bacău, Dumitru Sechelariu, a cumpărat cotidianul local Deşteptarea şi posturile Radio Alpha şi Alpha TV; în Braşov, politicianul Aristotel Cancescu, controla reţeaua de staţii radio şi TV Mix-FM; primarul oraşului Constanţa, Radu Mazare, a controlat cotidianul Telegraf şi postul Soti-TV; primarul sectorului 5 din Bucureşti, Marian Vanghelie, a cumpărat în 2002 ziarul Monitorul de Bucureşti; iar primarul de  Piatra Neamţ, Gheorghe Ştefan, era proprietarul posturilor Radio Unu şi Unu TV; între parlamentarii care au controlat instituţii de presă amintim: Victor Ponta (Radio 21), Verestoy Attila (presa locală în Harghita) Gyorgy Frunda (Radio Gaga). Dar aceste acţiuni nu s-au transformat într‑un proces dominant şi generalizat: politicienii au descoperit repede că este vorba de investiţii de risc şi fără un randament sigur: deţinerea de proprietăţi media îi expunea atât atacurilor venite dinspre societatea civilă, cât şi mai ales anchetelor economice declanşate de adversarii lor aflaţi la putere. De aceea, treptat ei s-au retras din acest peisaj; controlul şi influenţarea presei nu se mai realizează prin legăturile directe, ci prin legăturile indirecte, prin conivenţele din grupurile economice şi clasa politică.

Journaliştii ca Moguli

Patronii media sunt doar partea vizibilă a icebergului. În adâncuri se află o pletoră de journalişti-manageri, care nu au investit capital în presă, dar care obţin beneficii enorme din utilizarea capitalului politic oferit de presă. Aceştia funcţionează după logica sistemului „capitalismului fără capitalişti”⁴.

Sistemul profesional este astfel construit pe un paradox : cei din vârful piramidei, deşi au interese manageriale şi patronale, sunt promotorii unor acţiuni de vizibilizare a lor ca jurnalişti vedetă (monopolul asupra editorialelor sau a emisiunilor de dezbatere) şi se legitimează printr-un discurs care supra-licitează valorile «artistice» ale jurnalismului. Ei au obţinut astfel controlul câmpului profesional, atât în plan economic, cât şi în acela al relaţiilor cu mediul înconjurător şi cu mediul intern, cel redacţional. Un grup a monopolizat puterea, resursele economice, accesul la centrele de decizie şi producţia de discurs legitimant. Celălalt, infinit mai numeros, a pierdut orice formă de control asupra câmpului profesional. El s-a proletarizat, atât în planul condiţiilor economice şi sociale, cât şi în acela al capitalului simbolic.

Aceste evoluţii, adesea lente şi subterane, ies la iveală în momente de conflict – un exemplu elocvent este dat de ceea ce am numit „cele 3 scandaluri”⁵. Acestea au fost legate de conflictele dintre patronat şi jurnalistii manageri din presa scrisă (Petre Mihai Băcanu la Romania Liberă, Cornel Nistorescu la Evenimentul Zilei, Cristian Tudor Popescu la Adevărul)  trebuie legate de mişcările mai discrete prin care aceştia, la fel ca şi alţi jurnalisti-compradores, au ajuns să controleze firmele de presă importante – vezi şi Sorin Roşca Stănescu la Alpha si Fulcrum sau Mircea Toma la Academia Caţavencu. Poziţia de manageri le-a permis să: a) acumuleze un capital important, fără a se expune riscurilor (trecute pe umerii patronatului, statului sau acţionarilor); b) construiască o piaţă „gri” în jurul acelor produse mass media, prin fabricarea unor firme care aveau contracte avantajoase şi drenau sume importante (de obicei pentru plata unor servicii) din fondurile publicaţiei; c) realizeze alianţe cu diferite cercuri economice si politice; d) controleze construcţia imaginii publice a evenimentelor: astfel, ori de câte ori guvernanţii sau patronatele au încearcat o reglementare economică a mass media, jurnalistii-oameni de afaceri, contraatacau, prin comentarii în presa scrisă sau apariţii în televiziune şi radio; pentru a-şi asigura legitimitatea, ei se prezintă ca voci ale „societăţii  civile”, ca expresii ale revoltei breslei (ascunzând astfel interesele economice proprii), ca apărători ai libertăţii care acuză politicienii de interese obscure, (ascunzând astfel, încă o dată, miza comercială si propriile agende). În toate cele trei cazuri, mai voalat sau mai direct, au fost evocate sumele uriaşe (în raport cu veniturile uzuale ale jurnaliştilor „de rând” din mass media post-comunistă) de care beneficiau liderii istorici ai acestor ziare: este vorba de venituri din salarii (pe care şi le fixau singuri), din dividende din profitul anual, din profitul de la firmele prestatoare de servicii (la care ei erau proprietari sau acţionari majoritari) care aveau contracte cu publicaţia, precum şi din comisioanele primite de la firmele cu care aveau contracte de publicitate.

Grupul acestor noi moguli a fost puţin investigat – ştiinţific sau jurnalistic; pentru a identifica amploarea puterii lor economice mă voi folosi de două anchete, una realizată de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie⁶, iar cealaltă de revista Saptămâna Financiară⁷, care aruncă o lumină asupra statutului social al acestor noi moguli. Cele două documentare, consacrate „averilor din presa românească” pun de-a valma situaţiile financiare ale unor proprietari media, fără activităţi jurnalistice, vedete de televiziune, moderatori de talk-show sau programe de ştiri, directori şi manageri, jurnalişti faimoşi, analişti independenţi, intens mediatizaţi. Dacă ne concentrăm asupra grupului pe care îl analizăm, format din jurnalişti-manageri, prezenţi atât în conducerera redacţiei, cât şi în Consiliul de Administraţie, constatăm că:
a) cea mai mare parte a acestora au firme de consultanţă cu obiect de activitate comunicarea politică, producţie şi distribuire mass media, publicitate etc; unii dintre ei deţin şi firme în alte domenii: spre exemplu Sorin Roşca Stănescu are firme în agricultură, turism, industria lemnului, producţia de băuturi spirtoase, iar Mihai Tatulici are firme în industria alimentară; această situaţie pune sub semnul întrebării unele campanii de presă ale cotidienelor conduse de aceşti jurnalişti, care nu apărau interesul public, ci promovau interese comerciale personale: cel mai cunoscut caz este acela a lui Bogdan Chireac, care a declanşat o campanie de presă împotriva unei firme cu care se afla în concurenţă pentru obţinerea unui contract de stat;
b) în ceea ce priveşte bunurile deţinute, la un pol sunt cei care afişează o sărăcie franciscană (altfel spus fie au minţit Fiscul, fie au creat firme pe numele unor rude sau colegi de afaceri), iar la celălalt cei care etalează un lux seniorial: astfel Horia Alexandrescu posedă o enormă vilă în centrul capitalei şi o vilă în Breaza, o staţiune montană selectivă, precum şi un Mercedes clasa C, un jeep Wrangler şi un VW Golf;  Cristian Tudor Popescu declară un apartament în Bucureşti (100.000 euro), o vilă în Breaza (150.000 euro) şi depozite de 450.000 euro (din vânzarea acţiunilor sale la cotidienele Adevărul şi Gândul); Bogdan Chireac posedă un apartament în Bucureşti (300.000 euro), o vilă în localitatea Mogoşoaia (700.000 euro), un autoturism de teren Toyota Rawa şi depozite de 200.000 euro; Sorin Roşca Stănescu deţine un apartament în Bucureşti şi 3 vile de vacanţă în diverse zone şi terenuri de peste 20.000 mp, iar în conturile bancare posedă 2.000.000 euro; Cornel Nistorescu are 3 vile cu terenuri de circa 1000 mp fiecare în capitală, în care se află tablouri evaluate la 1.000.000 euro, deţine 4.000.000 euro din vânzarea acţiunilor sale la Evenimentul Zilei şi conduce un Volvo S80 şi un BMW X5; iar Dan Diaconescu posedă o casă de 1.000.000 euro, o vilă de 2.000.000 euro şi o colecţie de maşini ce include Bentley Flying Spur, Rolls Royce, Infinity, Porsche, Alpha Romeo şi Mercedes SLK.

Departe de mine gândul de a face o apologie a sărăciei ca dovadă a onestităţii sau de a condamna acumularea de capital într-un sistem mass media bazat pe legile pieţei! Dar jurnaliştii evocaţi aici au averi considerabile, nu numai după standardele unei ţări  puţin dezvoltate, ci şi după acelea ale unei ţări capitaliste prospere. Iar aceşti jurnalişti nu au investit bani pentru a se lansa într-o afacere de presă, ci au obţinut bani, fără riscuri, numai din manipularea poziţiei lor de vârf în redacţii şi în sistemul mass media (au cumulat statutul de manageri, vedete şi lideri de opinie). Aceste date confirmă procesul subteran pe care îl descoperisem şi îl descrisesem în studiile anterioare: un grup de la vârful managementului instituţiilor mass media şi-a folosit poziţia pentru a obţine privilegii politice şi economice; aceşti jurnalişti nu au acceptat decât foarte târziu să se poziţioneze exclusiv ca grup patronal, deoarece controlul editorial le asigura controlul asupra vieţii politice, iar controlul asupra politicului era o sursă de privilegii economice. Pe de altă parte, poziţia de proprietari media implica riscuri şi obligaţii economice: pentru a le evita, din poziţia lor de manageri, ei au reuşit să fie  membrii sau lideri în Consiliile de Administraţie, orientând investiţiile instituţiei de presă către propriile lor firme şi reţinând comisioane substanţiale din contractele de publicitate pe care le negociau direct. Beneficiind de aceste resurse, ei au achiziţionat acţiuni şi au devenit acţionari majoritari în instituţia respectivă, şi-au plasat banii în firme conexe presei, pe care le-au hrănit cu comenzi de ziarele si posturile audiovizuale respective şi, ulterior, au investit în alte domenii, protejându-şi investiţiile prin campanii de presă împotriva concurenţilor sau împotriva iniţiatevelor legislative care le limitau profiturile.

Această a treia categorie de moguli media este una atipică, deoarece ea s-a format prin exploatarea breşelor din sistem, reducând la maxim riscurile economic şi maximalizând avantajele pe care poziţia lor de „apărători ai libertăţii de expresie” le aducea pentru promovarea intereselor personale. Istoria lor arată eficacitatea unui concept şi comportament specific epocii comuniste: dublul discurs. Toţi aceşti noi moguli media au exploatat impecabil resursele dublului discurs, unul public axat pe exagerarea demagogică a rolului lor de apărători ai libertăţii presei şi unul subteran, axat pe promovarea cinică a intereselor personale.