Recenzie

Un melting-pot francez?

 

---

Patrick Weil, Libertate, egalitate, discriminări
Trad. Ana Maria Rizea, Bucureşti: Ideea Europeană, 2008

---

Cetăţenia europeană cred că va rămâne mai degrabă un principiu ordonator, un ideal care măcar în plan normativ va enunţa faptul că nu există cetăţeni de primul rang şi cetăţeni de rangul doi.  Concepte precum „transnaţionalism” (Glick Schiller), „liberal naţionalism” (Tamir, Kymlicka, Carens), „constituţional patriotism” (Habermas), „rooted cosmopolitanism” (Cohen) care introduc „third ways” între polii cospolitanismului si etnocentrismului¹ sunt mai realiste şi mai de actualitate decât termeni precum europenizare, globalizare sau stat naţiune, în societatea „postnaţională” europeană în contextul migraţiei, prefigurând un tip aparte de cetăţenie şi „cultură politică transnaţională”.²

Mobilitatea pe verticală stipulată în articolul 8 din Tratatul de la Maastricht nu este altceva decât o reactualizare a unui demers ce devine destul de complicat în lipsa conştientizărilor indivizilor  de a aparţine unui spaţiu comun şi de a-şi reprezenta Europa în construcţia sa politică  ca orice ţară unde aceştia doresc să muncească şi să beneficieze desigur de certe drepturi având un set clar de obligaţii ce se presupune a fi cunoscute de către aceştia. Acest stadiu de conştientizare şi cunoaştere  presupune iniţiere la toate nivelurile, înglobând aici şi domeniul academic, ştiinţific. Printre specialiştii în domeniu se situează şi  Patrick Weill, autorul ce prin analiza riguroasă a imigraţiei în Republica Franceză  marchează lumea ştiinţifică cu genul de carte eveniment.

Un prim argument este poziţia sa privind asocierea conceptelor de identitate naţională şi imigraţie. Acesta este convins că un astfel de experiment semantic şi instituţional a fost posibil pentru că Franţa şi francezii au o problemă cu însăşi problema imigraţiei. Prin intermediul acestei lucrări P.W subliniază elementele culturale, politice şi sociale care ar putea explica un soi de vulnerabilitate politică  a dimensiunii de identitate naţională.

PW.  face apel în primul rând  la perspectiva abordării istorice tradiţionale utilizând trei reflexii cristalizate în cele trei părţi ale lucrării: cele două tentaţii rasiste ale politicii franceze de imigraţie de la 1945 şi respectiv  1978 -1980; istoria discriminărilor privind acordarea naţionalităţii  franceze; rolul memoriei colective în procesul de discriminare şi disconfort în integrarea imigranţilor prin accentuarea interesului de a comemora evenimente care s-ar situa în sfera interzisului

Autorul, prin intermediul analizei detaliate, arată cum politicile de preferinţă etnică explicită s-au manifestat în două momente precise ale istoriei republicane franceze : în 1945 anumiţi experţi au decis adoptarea unui regim de cote pe zone geografice care ar fi un răspuns la dezechilibrele pieţii muncii; în 1978 -1980 Valéry Giscard d’Estaing instaurează o politică de  repatriere forţată la destinaţiile de imigraţie din Africa de Nord.

Regimul de la Vichy a centrat problematica naţionalităţii către o concepţie etnică orientată contra concetăţenilor de confesiune evreiască. Interesant în analiza autorului este faptul că acesta demonstrează cum inclusiv în interiorul puterii vichyste această orientare nu era una naturală, adoptată fără rezerve, ci, din contră, exista o rezistenţă însemnată în raţiunea concepţiei de cetăţean al Republicii.

În ambele cazuri, analiza porneşte de la presupusa diferenţiere de asimilare a imigranţilor în funcţie de originea religioasă, culturală, etnică sau geografică. Varianta finală a ordonanţei din 2 noiembrie  1945 nu va beneficia de nici o referinţă la acest tip de reflexie, autorul afirmând că  se poate vorbi de o legislaţie formală liberală şi egalitară şi că aceasta a oferit prioritate egalităţii(p. 71). Această circulară din 1945, operează nu numai o reîntoarcere la tradiţia cetăţenească a naţionalităţii, dar dezvoltă noi drepturi şi mai ales aprofundează concepţia care fondează această problematică a cetăţeniei. Weill  este foarte realist în această privinţă deoarece arată foarte clar că această concepţie este mereu atacată, mai ales în perioadele de criză socială şi economică, prin reîntoarcerea la xenofobie şi propunerea adesea perversă de repunere în chestiune a dreptului pământului. Autorul avansează o idee şi ne supune unui exerciţiu de imaginaţie: există persoane care privilegiază o diferenţă a originilor etnice şi persoane care împărtăşesc logica egalitară. Segregaţia clară dintre aceştia ar putea situa  politica de migraţie din Franţa în logica majoritară egalitară. Urmând logica exerciţiului de imaginaţie propus de autor, se poate afirma că Republica Franceză nu ar putea fi catalogată ca rasistă şi ca urmare justă în tratamentul său faţă de imigranţi (excepţie făcând episodul VGE). Intervine o scurtcircuitare în firul logicii politicii juste de imigraţie când se face referire la proporţia cotelor avansată în discursul recent al lui Sarkosy.

În cea de-a două parte, autorul exemplifică cu ajutorul celor patru episoade din istoria imigraţiei în Franţa discriminarea ce are la bază o tradiţie instituţională: musulmanii din Algeria care în 1989 îşi păstrează statutul de cetăţeni algerieni în timp ce evreii algerieni şi copiii născuţi în Algeria din părinţi străini devin francezi; naturalizaţii care pentru perioade substanţiale de timp nu au avut acces la anumite funcţii politice sau profesionale; femeile care în perioada  1803-1927 îşi pierdeau cetăţenia dacă se căsătoreau cu un cetăţean străin; evreii francezi denaturalizaţi sau decăzuţi din cetăţenia lor între 1940 şi 1944. Aceste discriminări pot provoca fenomene dureroase care la rândul lor descentrează individul-imigrant din procesul său de identificare şi integrare la comunitate. Mai mult, în cazul în care anumite evenimente cu un impact destabilizator pentru imigrant sunt reactualizate(cazul reformei codului naţionalităţii în 1993 pentru musulmani sau discursul lui De Gaulle ce amintea de războiul de şase zile în cazul evreilor), rănile se accentuează atât în cadrul conştiinţelor individuale cât şi în cadrul comunităţilor de imigranţi. Autorul tratează astfel o problemă centrală care priveşte ceea ce putem denumi fabrica identităţii franceze. Vulnerabilitatea concepţiei republicane este evidenţiată cu multă claritate: concepţia abstractă a naţionalităţii maschează un impas fundamental, cel al diversităţii originilor etnicităţii şi confesiunii în tradiţia laică. Demonstraţia lui P.W. are ca şi punct de iniţiere colonizarea Algeriei la dezbaterea care s-a dezvoltat în spiritul  atitudinii virulente a Frontului Naţional în 1986, când sub guvernarea lui Balladur, Charles Pasqua şi Simone Veil acceptau reactualizarea dreptului pământului.Weil, prin intermediul unei analize detaliate  şi argumentate arată cum declaraţia lui de Gaulle în 1967 privind Israelul – popor sigur de sine şi dominator(p. 102) - a creat o rană identitară de o mare profunzime în raportul concetăţenilor evrei cu cetăţenii francezi.

Aceste exemple se constituie în argument atunci când P.W. afirmă că o condiţie necesară pentru a nu reînvia durerile trecutului o constituie percepţia istoriilor celorlalţi. În acest context s-ar pune problema de a face mai multă istorie a colonizării şi nu doar a războiului din Algeria pentru a adapta sistemul valoric în favoarea identificărilor personale. Aceasta reprezintă în opinia autorului o cale de a dezvolta spiritul toleranţei francezilor şi a indivizilor naturalizaţi în procesul de integrare al imigranţilor în comunitate. În acelaşi spirit, autorul subliniază în cea de a treia parte a lucrării sale că cercetări profesioniste asupra memoriei ar putea oferi diviziuni ale trecutului centrate pe conceptul de nouă concetăţenie, creându-se astfel o nouă unitate centrată pe valorile fundamentale. Reactualizarea unor episoade cum ar fi sclavia şi exterminarea evreilor francezi sub guvernarea lui Petain explică necesitatea utilizării unor instrumente precum suprimarea şi celebrarea. Legea din 1848 vizează în unanimitate sărbătorirea abolirii sclaviei. Toate acestea au loc sub ochii francezilor şi se fac în numele acestora. Legea din 2001 celebrează conform autorului valoarea egalităţii cetăţenilor din toate timpurile, independent de rasă şi origine.

Patrick Weill este de părere că, având ca punct de referinţă cele anterior afirmate, legea Gayssot din 1990 avea ca scop suprimarea discursurilor revizioniste, în timp ce legile din 1979 şi 1981 care stabileau 8 mai ca zi nelucrătoare permite sărbătorirea victoriei asupra nazismului.  În cele două cazuri comemorarea oferă cadrul reconcilierii naţiunii cu ea însăşi. Şi urmând această analiză, autorul afirmă că  încorporarea în memoria colectivă naţională a faptelor istorice relative privind sclavagismul şi abolirea acestuia poate permite cetăţenilor vizaţi de aceste evenimente de a se simţi mai confortabil, parte a naţiunii. Autorul con­sideră că munca depusă de istoric este necesară pentru a explica rolul simbolurilor. Dar această muncă nu ar echilibra puterea de stigmatizare deţinută de discursul politic ce manipulează simboluri, acestea inserându-se în memoria colectivă. Weil este convins că rolul cuvintelor este la fel de important ca şi cel al ideilor sau ca şi cel al argumentelor în construcţia stereotipiilor privind imigraţia. În acest sens îşi exprimă îngrijorarea privind extinderea fenomenului de  stigmatizare al imigranţilor pe teritoriul francez. Îngrijorarea sa este argumentată prin faptul că Franţa traversează o perioadă nesigură, gri, fapt dovedit de analiza poziţiei dreptei tradiţionale care apreciază că germeni ai inadaptării, inerenţi anumitor indivizi, fac imposibilă integrarea lor în societatea franceză. Dacă se aminteşte şi intenţia de a utiliza testele ADN în politica de imigraţie în scopul siguranţei naţionale, există riscul ca setul de concepte precum diferenţierea etnică să înlocuiască egalitatea, ceea ce ar impune o regândire a fundamenteor egalităţii şi solidarităţii în secolul XXI.

Specialiştii şi cei interesaţi în domeniul migraţiei cunosc abundenţa de lucrări în domeniu, de teorii îndrăzneţe şi de studii serioase şi aprofundate. Pentru ca o carte care înglobează un travaliu intelectual să dăinuie în timp, devine absolut vital ca aceasta să conceptualizeze, să fie modelată de ochiul specialistului, al intelectualului, al cetăţeanului care trăieşte într-o societate a imigraţiei şi care este preocupat de latura umană a acestui fenomen manifestată atât în domeniul valorilor cât şi în cel al tratamentului politic al acestei probleme. Erudiţia îi permite lui P.W. analiza problematicii sale fără a atinge eclectismul, utilizând concepte din psihanaliză, filosofie, sociologie. Remarcabilă este ţesătura de concepte precum memorie colectivă, reprezentări sociale, integrare, discriminare, stereotipie, discurs, valori, toate aceste concepte fiind brodate logic  în jurul evenimentelor ce se constituie în argumente când acesta  stabileşte piste clare de cercetare. Genul de dezbateri asupra naţionalităţii, identităţii, integrării sociale nu sunt nimic altceva în numenul acestora decât întrebări  adresate nouă înşine, iar în cazul cetăţenilor francezi europeni întrebări ce privesc structura liantului pe care marea tradiţie republicană ar vrea să-l stabilească între cetăţenii săi.

Alexandru Climescu

NOTE

 sus