Politică internaţională

„Bătrânul” şi... „curbele” Madonnei*
dilemele strategice ale NATO la 60 de ani
 

GHEORGHE-COSTINEL ANUŢA

This paper has as main objective to emphasize the strategic dilemmas that the new NATO strategic concept has to deal with. The organization has to overcome its Cold War „militarist” image through a coherent and continuous public diplomacy campaign. However, strategic communication is not enough and the image has to be supported by successful results. As a consequence, only an organization with broad political objectives supported by a flexible and comprehensive „toolbox” of means and, in the same time able to share its strategic vision, to facilitate networking at global level and to project forces and capabilities wherever needed, will adapt and survive.

Keywords: NATO, Madonna’s curve, strategic communication, comprehensive approach, global projection, comprehensive toolbox, political objectives

Sfârşitul Războiului Rece a mar­cat începutul unei noi ere pentru alianţele militare de pe continentul european. În timp ce Tratatul de la Varşovia se dezintegra odată cu căderea Uniunii Sovietice, iar majoritatea analiştilor preziceau dezmembrarea NATO, în virtutea dispariţiei inamicului tradiţional, Alianţa a început un proces de transformare fundamentală, izvorâtă atât din interesele americane de a „menţine echilibrul strategic pe teritoriul euro­pean”¹, cât şi dintr-un puternic instinct instituţional de conservare.

Instinctul instituţional de conservare, manifestat, de altfel, în cadrul tuturor imenselor „maşinării” militare născute din cursele succesive de înarmare specifice Războiului Rece, a stat la baza, atât a saltului conceptual de la „to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”² la „out of area or out of business”³, cât şi a „campaniei” de diplomaţie publică, destinată să „vândă” noua imagine a NATO, ambele demersuri fiind necesare supravieţuirii Alianţei.

Istoria „recentă” a organizaţiei şi necesitatea „re-inventării”

Primul produs al evoluţiei conceptuale post-Război Rece a Alianţei a fost Conceptul Strategic prezentat la summit-ul NATO de la Roma din 1991. De altfel, respectivul document, care reprezintă „operaţionalizarea” prevederilor tratatului fondator al NATO în mediul de securitate al anilor ‘90,  este şi primul exerciţiu de diplomaţie publică al Alianţei.

Publicarea „direcţiei” strategice a Alianţei urmărea informarea lumii asupra obiectivelor NATO în noile condiţii post-Război Rece, asigurarea sprijinului naţiunilor membre pentru „reorientarea” organizaţiei şi pregătirea acesteia pentru angajamentele viitoare⁴.

În acest sens, conceptul strategic din 1991 a evidenţiat patru misiuni fundamentale ale Alianţei: asigurarea unui mediu stabil de securitate în Europa, funcţionarea ca forum transatlantic pentru consultări în situaţia ameninţării intereselor vitale ale aliaţilor, descurajarea / apărarea împotriva oricărei agresiuni asupra teritoriului statelor membre, precum şi menţinerea echilibrului strategic pe continentul european⁵.

Izbucnirea conflictelor din Balcani, transformarea Rusiei din inamic în partener, crearea şi extinderea unei reţele semnificative de parteneri, pregătirea primului val de extindere al organizaţiei sunt evenimente care au generat discuţii asupra exhaustivităţii conceptului din 1991.

În acest context, începând cu 1997, liderii politici ai Alianţei au decis asupra revizuirii documentului programatic al NATO. Elementul important adus de Conceptul strategic lansat în 1999, în cadrul summit-ului de la Washington, a constat în extinderea spectrului misiunilor fundamentale ale Alianţei. Astfel, pe lângă securitatea continentului european, funcţionalitatea ca forum transatlantic şi apărarea colectivă, elemente specifice Războiului Rece, NATO a descoperit „nişa” necesară supravieţuirii – asumarea unui rol mai important în managementul crizelor, pe fondul inabilităţii ONU de a interveni datorită lipsei resurselor sau voinţei politice a statelor membre.

Totuşi, având în vedere că majoritatea aliaţilor nu erau „pregătiţi” pentru un NATO care să acţioneze la nivel global, în definirea zonei de responsabilitate a Alianţei s-a ajuns la un compromis – regiunea euro-atlantică. Astfel, menţinerea echilibrului strategic pe continentul european a fost înlocuită de promovarea securităţii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic prin managementul crizelor, parteneriat, cooperare şi dialog⁶.          

De asemenea, acelaşi document programatic menţionat vizează şi clarificarea viziunii Alianţei asupra conceptului de securitate. În acest context, în Partea III – Abordarea conceptului de securitate în secolul XX a Conceptului Strategic din 1999 se specifică faptul că „Alianţa are o abordare largă a conceptului de securitate, recunoscând importanţa factorilor economic, politic, social şi de mediu, care se adaugă dimensiunii militare.”⁷ În acest mod, NATO evidenţiază faptul că, deşi consideră dimensiunea militară a securităţii ca prioritară, recunoaşte că factorii enumeraţi anterior lărgesc domeniul de aplicare a conceptului de securitate şi că aplicarea conceptului în această formă sprijină îndeplinirea misiunii de bază a Alianţei.

Transformările mediului de securitate în perioada 1999 – 2006 au avut, în mod cert, un impact mult mai semnificativ asupra Alianţei decât cele petrecute în perioada imediat următoare sfârşitului Războiului Rece. Atacul asupra SUA de la 11 septembrie 2001 şi lansarea războiului global împotriva terorismului, invocarea, pentru prima dată în istoria Alianţei, a articolului 5 privind apărarea colectivă, un al doilea val de extindere de dimensiuni mai mari (val ce trezea resentimentele nou-născutei Federaţii Ruse), implicarea organizaţiei în operaţiunea din Afganistan, alături de SUA, intensificarea parteneriatului cu statele Asiei Centrale sunt evenimente care au adus din nou în discuţie conţinutul documentului programatic al NATO. Totuşi, demersuri de revizuire a acestuia au fost lansate abia la începutul anului 2006, pe fondul schimbării leadership-ului politic pe continentul european.

Odată cu învestirea Angelei Merkel, respectiv a lui Nicolas Sarkozy şi Gordon Brown, conducători mult mai pro-atlantişti decât predecesorii lor, a început procesul de reconciliere cu partenerii americani, pentru a depăşi problemele „mariajului” transatlantic determinate de intervenţia „unilaterală” a SUA în Irak.

Totuşi, necesitatea promovării unui document care să transpună principiile politice generale ale conceptului strategic în direcţionări specifice, necesare planificării apărării, a condus la agrearea Directivei Politice Generale, în cadrul summit-ului de la Riga din 2006. Cu toate că Directiva Politică Generală este, în principiu, o actualizare a orientării strategice a Alianţei cu implicaţii mai mult militare, documentul conţine şi două paragrafe scurte referitoare la contextul strategic⁸.  Unul dintre acestea practic încorporează evaluările Strategiei de Securitate Naţională  a SUA (2006) şi ale Strategiei Europene de Securitate (2003), evidenţiind, ca principale ameninţări pentru NATO, terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă. Cea de-a doua marchează conştientizarea unei axiome de care depinde însăşi supravieţuirea Alianţei: „Pacea, războiul şi dezvoltarea sunt mai interconectate ca niciodată”⁹.

Promovarea Directivei Politice Generale nu a determinat abandonarea ideii de revizuire a conceptului strategic al NATO din 1999. Astfel, Peter van Ham, cercetător în cadrul Institutului de Relaţii Internaţionale „Clingendael” de la Haga, a semnalat necesitatea remodelării NATO, având ca element esenţial chiar promovarea unui nou concept strategic, încă din 2008¹⁰. În vederea evidenţierii necesităţii transformării Alianţei, acesta a adus în discuţie similitudinea documentului programatic al organizaţiei cu un model de afaceri ce trebuie revizuit în concordanţă cu evoluţiile „pieţei”. Ca exemplificare, cercetătorul menţionat a utilizat curba Madonna – un instrument care are la bază studiul abilităţii artistei de a se re-inventa în raport cu transformările societăţii.

Analizând cariera Madonnei, diverşi analişti sau  antreprenori din „lumea” afacerilor au constatat că, aproape în fiecare an, artista a introdus cel puţin o schimbare în stil, muzică sau mesaj, menţinându-şi imaginea „proaspătă” şi relevantă şi, implicit, asigurându-şi succesul pentru o perioadă semnificativă de timp.¹¹ Elementele menţionate au condus la utilizarea comportamentului Madonnei ca studiu de caz în sfera re-inventării organizaţiilor, sub diverse denumiri – curba, strategia sau efectul Madonna.

Totuşi, trebuie semnalat că promovarea unui nou concept strategic nu va rezolva problemele de voinţă politică sau cele vizând resursele financiare, care au un impact major asupra acţiunilor Alianţei pe noua „piaţă de securitate”. Probabil de aici vine şi reticenţa în adoptarea documentului: pentru a se încadra în definiţia curbei Madonna, un NATO „re-inventat” ar trebui să întreprindă acţiuni de succes şi să rezolve, cel puţin într-o primă fază, „puzzle-ul” etnic din Afganistan sau constituirea „ipoteticei”¹² Forţe de Răspuns a Alianţei (NRF).

Influenţe asupra elaborării noului concept strategic al NATO

Evenimentele relativ recente, începând cu atacurile cibernetice asupra Estoniei şi Georgiei şi culminând cu incursiunea militară a Federaţiei Ruse în Georgia sau „criza gazului” în Ucraina, au avut un rol catalizator asupra iniţierii procesului de revizuire a conceptului strategic din 1999 al NATO. Astfel, procesul de dezvoltare a noului concept strategic a fost iniţiat în cadrul summit-ului aniversar al NATO din acest an, pe fondul lansării Declaraţiei privind Securitatea Alianţei. Deşi rolul declaraţiei menţionate de a se constitui într-un sumar executiv al noului concept strategic este controversat, aceasta reiterează rolul NATO ca forum transatlantic esenţial pentru consultările în domeniul securităţii, marchează succesul istoric al extinderii Alianţei şi intensificarea operaţionalizării abordării cuprinzătoare a operaţiilor (atât pe linia cooperării cu celelalte organizaţii internaţionale în domeniu, cât şi pe cea a cooperării civil-militare), deschide dialogul cu Rusia „rebelă” şi accentuează necesitatea unui parteneriat real NATO-UE¹³. Adiţional, Declaraţia privind Afganistanul, produs al aceluiaşi summit aniversar al Alianţei completează „peisajul” temelor de abordat în cadrul noului concept strategic.

Un al doilea element care ar trebui să orienteze elaborarea noului concept strategic, pe lângă evenimentele recente, îl constituie rezultatele evaluărilor privind evoluţia mediului de securitate ale unor instituţii cu rol important în acest domeniu. În acest sens, raportul Consiliului Naţional de Informaţii al SUA¹⁴, precum şi evaluările Institutul European de Studii pentru Securitate¹⁵şi Comandamentului Aliat pentru Transformare¹⁶, având ca orizont de analiză anul 2025, accentuează atât creşterea importanţei dimensiunilor securităţii umane, cât şi diversitatea, respectiv ne-convenţionalitatea ameninţărilor contemporane.

Diferenţele de abordare în cadrul celor trei evaluări sunt destul de evidente. Pragmatismul tipic american „respiră” prin fiecare paragraf al raportului Consiliului Naţional de Informaţii al SUA. Astfel, cadrul conceptual al viitorului mediu de securitate este definit prin intermediul a patru scenarii strategice: de la lumea fără Occident şi „surpriza de octombrie” (instabilitate determinată de gestionarea eronată a impactului globalizării şi creşterii economice asociate schimbărilor climatice), la dezvoltarea BRIC¹⁷ şi managementul impactului unor mutaţii politice cu efecte globale. În acest timp, raportul Institutului European de Studii pentru Securitate se limitează la a defini un mediu de securitate care are la bază patru axiome: primatul globalizării în definirea relaţiilor internaţionale, multipolaritatea, necesitatea articulării unei „guvernări globale” şi testarea abilităţii Occidentului de a influenţa afacerile internaţionale, fără a se lansa în construirea unor scenarii. Ameninţările evidenţiate de cele două studii, cum ar fi securitatea energetică sau schimbările climatice, se regăsesc în discursurile leadership-ului Alianţei¹⁸.

O evaluare care ar putea sta la baza principiilor politice ale noului concept strategic al NATO o constituie însă proiectul „viitorurilor multiple”¹⁹ ale Alianţei, realizată la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare. Evoluţia NATO este analizată astfel prin prisma legăturii transatlantice şi a relaţiei cu UE, rezultând cinci posibile „posturi” viitoare ale NATO:
1. „NATO „set solid de instrumente” [Rol conducător puternic al SUA în NATO, o puternică percepţie comună în privinţa ameninţărilor de securitate şi o Europă relativ slabă şi fragmentată.]
2. NATO „parteneriat mutual” [Combinaţie între participarea puternică a SUA în NATO, o Europă coerentă/puternică şi perceperea unor ameninţări comune.]
3. NATO „set divers de instrumente” [Combinaţie între un rol conducător moderat al SUA în NATO, o coeziune europeană medie şi o mare diversitate în privinţa ameninţărilor percepute.]
4. NATO „reîntoarcerea la ESDI” [Combinaţie între o Europă satisfăcător de coerentă, un interes limitat al SUA pentru NATO şi o percepţie comună modestă în privinţa ameninţărilor.]
5. NATO „salonul de discuţii pentru „old boys” [Combinaţie între o absenţă totală a interesului SUA pentru NATO, o Europă fragmentată sau unită şi percepţii comune sau diverse în privinţa ameninţărilor.]”²⁰

Convergenţa ameninţărilor „prognozate” de către cele trei evaluări menţionate anterior, precum şi orientarea noii Administraţii a SUA marchează tranziţia posibilă de la „postura” NATO „set solid de instrumente” (1) la cea de NATO „parteneriat mutual” (2).

Un alt element relevant pentru elaborarea noului concept strategic îl constituie perspectivele aliaţilor asupra organizaţiei. În acest sens, raportul prezentat preşedintelui Obama de către patru think-tank-uri cu influenţe semnificative asupra politicii externe americane²¹ abordează aspecte precum reflectarea unui echilibru între apărarea colectivă şi managementul crizelor, reformarea internă a NATO, de la redimensionarea structurilor şi generarea de noi capabilităţi până la modificarea procesului decizional (folosirea limitată a regulii consensului) sau a modului de gestionare a resurselor financiare, atingerea unei mai bune sinergii NATO-parteneri şi intensificarea eforturilor de diplomaţie publice necesare unei „percepţii” pozitive a NATO de către societatea internaţională. Raportul nu neglijează însă relevanţa celor două teste imediate: Afganistanul şi relaţiile NATO cu Rusia.

În acelaşi timp, „viziunea” germană asupra noului concept strategic, pornind de la ipoteza că elementele cheie ale documentului din 1999 sunt încă valabile, vizează²²: realizarea unui echilibru între apărarea colectivă şi managementul crizelor, promovarea unor noi iniţiative în ceea ce priveşte controlul armamentului convenţional, dezarmarea şi neproliferarea armelor de distrugere în masă, continuarea politicii „uşilor deschise” concomitent cu păstrarea valorilor de bază, constituirea unui real parteneriat strategic cu Rusia, dezvoltarea abordării cuprinzătoare şi a capabilităţilor, precum şi sincronizarea şi armonizarea planificării apărării la nivel NATO şi UE.

Preocuparea germană faţă de relaţia cu Rusia, este împărtăşită şi de francezi. De altfel, preşedintele Sarkozy a fost mediatorul în problematica „noii arhitecturi europene de securitate”²³ propuse recent de către Federaţia Rusă. Un alt punct comun al celor două viziuni îl constituie armonizarea relaţiilor NATO-UE, cu o tendinţă de „europenizare” a NATO²⁴. În acelaşi timp, reintegrarea Franţei în structurile militare ale Alianţei, anunţată la summit-ul aniversar al organizaţiei din acest an, nu face decât să confirme angajamentul francez faţă de obiectivele NATO, urmând a avea în mod sigur un rol important asupra „modelării” noului concept strategic.  

În schimb, statele aflate la „frontiera” rusă a Alianţei, pe fondul eforturilor Federaţiei Ruse de a-şi redobândi controlul asupra vechilor sfere de influenţă, au ca element central preocupările tradiţionale în sfera securităţii²⁵. În acest sens, regândirea fundamentelor apărării colective, prin prisma chiar a unei extinderi a valenţelor articolului 5 în sfera securităţii cibernetice sau a celei energetice, constituie în viziunea acestora una din principalele probleme la care noul concept strategic va trebui să ofere o soluţie.

Dincolo de diversele perspective asupra conţinutului noului concept strategic, există câteva elemente pe care Alianţa trebuie să le abordeze tranşant, fără a cădea din nou în capcana compromisului.  

Dilemele „re-inventării” NATO

Astfel, prima dilemă pe care ar trebui să o abordeze conceptul strategic o constituie dihotomia transparenţă-opacitate în ceea ce priveşte imaginea organizaţiei. Dincolo de transparenţa procesuală, care încă nu a atins pragul de maturitate²⁶, o temă mult mai dificil de abordat este transparenţa obiectivelor organizaţiei.

Deşi, faţă de „secretomania” Războiului Rece, putem spune că NATO şi-a articulat în prezent un „mecanism” eficient de diplomaţie publică, există personalităţi sau organizaţii multiple care pun sub semnul întrebării motivaţia de a exista a Alianţei. În acest sens, noul concept strategic trebuie să ofere un răspuns pertinent la întrebarea „De ce are nevoie societatea internaţională de NATO?”

Deocamdată, NATO nu a reuşit să „vândă” decât o imagine predominant „militaristă” a organizaţiei – bombardarea fostei Iugoslavii sau intervenţia din Afganistan. Pentru a fi percepută ca o organizaţie politico-militară, Alianţa trebuie să depăşească acest cadru şi să acţioneze şi pe dimensiunea „soft” a crizelor: catastrofele umanitare şi/sau negocierea unor „dosare sensibile” (relaţia cu Iranul, soluţionarea „conflictelor îngheţate”). Primii paşi au fost deja făcuţi: intervenţiile în cazul cutremurului din Pakistan (2005) sau al uraganului Katrina în SUA, în acelaşi an.

De asemenea, Alianţa trebuie să-şi depăşească „egocentrismul” izvorât din mentalitatea jocului cu sumă nulă caracteristică Războiului Rece, printr-o integrare totală şi necondiţionată în arhitectura globală de securitate, în cooperare cu UE / PESA şi sub „patronajul” ONU. Totodată, pentru a „dezamorsa” tensiunea generată de concurenţa diverselor organizaţii de profil pe „piaţa de securitate”, ar putea promova ideea responsabilităţii regionale.

Cea de-a doua dilemă vizează „extinderea” obiectivelor politice ale organizaţiei. Conceptul strategic din 1999 face un important demers în acest sens, prin introducerea, pe lângă obiectivele „tradiţionale” privind descurajarea agresiunilor la adresa membrilor Alianţei şi apărarea colectivă, a celor de parteneriat şi management al crizelor. Totuşi, clarificarea obiectivelor, în cadrul noului concept strategic, presupune abordarea unei game „nuanţate” de acţiuni situate în intervalul descurajare-înfrângere, care să implice sau nu utilizarea forţei militare – constrângere, impunere, convingere, asigurare / reasigurare. 

În contextul diversificării obiectivelor politice ale organizaţiei, un rol important îl va avea stabilirea rolului şi dimensiunilor forţelor nucleare aflate la dispoziţia Alianţei²⁷, acestea având un rol semnificativ în asigurarea descurajării, în raport cu forţele convenţionale. Aici intervine paradoxul: NATO trebuie să intervină pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, în vederea consolidării credibilităţii organizaţiei în domeniul neproliferării, dar, în acelaşi timp, Alianţa are responsabilitatea de a susţine şi respecta Tratatul de Neproliferare (NPT), în calitate de principal instrument de combatere a proliferării.

Totuşi, există o anumită discrepanţă în declaraţiile structurilor organizaţiei: în timp ce Comitetul pentru Ştiinţă şi Tehnologie al Adunării Parlamentare a NATO propune organizaţiei să vină cu „o soluţie asupra retragerii graduale a armelor nucleare tactice (ale SUA) din Europa”²⁸, Grupul de Planificare Nucleară a „deschis” discuţiile asupra agreării unei noi doctrine nucleare a Alianţei²⁹.  În plus, divergenţele la nivelul comunităţii internaţionale asupra compatibilităţii aranjamentelor de utilizare a armelor nucleare la dispoziţia Alianţei cu Tratatul de Neproliferare ar putea fi reflectate în abordarea acestei teme în noul concept strategic. 

O a treia dilemă gravitează în jurul abilităţii NATO de a renunţa la spiritul de „călăreţ singuratic”, în favoarea unei abordări care să denote „spirit de echipă”. Bazele conceptuale ale unei abordări „de echipă” au fost deja definite prin promovarea sintagmei „abordare cuprinzătoare”, cu valenţe atât externe (relaţia cu ceilalţi actori internaţionali), cât şi interne (dezvoltarea unor capabilităţi civile şi militare puternic interconectate).

Reforma NATO în vederea asumării unor noi sarcini şi responsabilităţi a condus la extinderea cooperării cu alte organizaţii internaţionale (în special ONU, UE şi OSCE). Totuşi, din această „reţea” de organizaţii internaţionale cu atribute în domeniul securităţii, UE este singura entitate cu care NATO a pus bazele unei cooperări formale.

Deşi cooperarea NATO-UE s-a intensificat în timp, diverşi factori – în special rivalităţile naţionale şi inter-instituţionale – au determinat evoluţia dificilă a acesteia. Cea mai mare realizare în acest domeniu s-a materializat în martie 2003, când Alianţa şi UE au anunţat finalizarea negocierilor privind acordurile „Berlin Plus”. Articularea unui mecanism care permitea accesul UE la resursele şi forţele NATO a făcut posibilă desfăşurarea primei misiuni de menţinere a păcii în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (Operaţiunea Concordia, martie – decembrie 2003).

Codificarea relaţiei NATO-UE nu este suficientă însă pentru a marca maturitatea conceptului abordării cuprinzătoare asupra operaţiilor. O altă relaţie foarte importantă care va trebui „oficializată” este cea cu ONU. Agrearea Declaraţiei comune NATO-ONU în toamna anului 2008, document care a stârnit nenumărate controverse, în special prin prisma comentariilor autorităţilor ruse, constituie primul pas în acest sens.  

În ceea ce priveşte valenţele interne ale abordării cuprinzătoare asupra operaţiilor, acestea necesită o abordare separată, pe fondul dilemei uniformitate-diversitate în ceea ce priveşte „instrumentarul” organizaţiei. Astfel, având în vedere că în momentul de faţă NATO este „specializată” în a asigura instrumente preponderent militare pentru soluţionarea crizelor, iar UE nu are resursele necesare pentru a interveni la distanţe strategice, Alianţa trebuie să-şi regândească „instrumentarul” astfel încât să includă şi capabilităţi civile.

Totodată, este necesară o coordonare eficientă a instrumentelor civile cu cele militare, pentru obţinerea efectelor dezirabile. Deşi acest tip de soluţie „integrată” prezintă anumite disfuncţii, inerente naturii celor două componente ce trebuie coordonate, ea ar putea reprezenta „cheia” rezolvării situaţiei din Afganistan. Costurile asociate diversificării „instrumentarului” vor fi ridicate, dar justificate pe deplin de depăşirea acestui test critic pentru credibilitatea Alianţei.

O altă dilemă, care va trebui soluţionată de către noul concept strategic, vizează dimensionarea zonei de „responsabilitate” şi tranşarea compromisului încorporat în documentul programatic din 1999, menţionat anterior. Astfel, reticenţa de a acţiona în afara zonei euro-atlantice va garanta supravieţuirea organizaţiei numai pentru o perioadă scurtă de timp.

Deşi în momentul de faţă este divizată conceptual între „out of area or out of business” şi „in area or in trouble”³⁰, Alianţa va trebui să aleagă soluţia pe termen lung: acţiunea la nivel global. Reîntoarcerea la vechile concepte, pe fondul tensionării relaţiilor cu Rusia, ar ilustra incapacitatea NATO de a se transforma. Astfel, perspectiva „in area or in trouble”  nu face decât să submineze capacitatea de supravieţuire a Alianţei – ce rol ar mai putea „declama” NATO în lumea post-Război Rece, dacă principala preocupare ar fi apărarea colectivă?

În acest sens, deşi rolul apărării colective este important pentru angajamentul membrilor est-europeni faţă de obiectivele Alianţei în contextul unei retorici „agresive” a Rusiei, nu trebuie neglijată ameninţarea majoră la adresa existenţei organizaţiei: NATO nu poate fi relevantă decât ca actor politico-militar global. Alternativa este de neacceptat în anumite cercuri, dar deja vehiculată în altele³¹ – dizolvarea organizaţiei. 

Dincolo de dilemele menţionate, „ingredientul” esenţial pentru succesul modelului Madonna îl constituie tocmai sincronizarea – alegerea „ferestrei” de transformare pe timpul cât organizaţia este încă relevantă în „peisajul” de securitate. Astfel, impasul din Afganistan, tensionarea continuă a relaţiilor cu Rusia sau „războiul” gazelor sunt câteva din semnalele că organizaţia ar trebui să intensifice procesul de transformare şi să abordeze şi problemele „sensibile”, de substanţă, pentru că „timpul nu mai are răbdare”. 

NOTE

GHEORGHE-COSTINEL ANUŢA - Absolvent al Programului Avansat în Studii de Securitate / Centrul European pentru Studii de Securitate “George Marshall”, Masterat în comunicare şi relaţii publice / SNSPA, Masterand în Management / Webster University SUA, Licenţiat în Informatică / Universitatea din Craiova şi Managementul Organizaţiilor / Academia Forţelor Aeriene Braşov. În prezent lucrează ca expert în cadrul Departamentului pentru Politica de Apărare şi Planificare / Ministerul Apărării.

 sus