Politică internaţională

Politica internaţională între Obama 100 şi Obama 1000
 

DAN PAVEL

For the new elected President of USA, Barack Obama, the main dillemma of foreign policy and national security is the one between what should be changed from the foreign policy of the Bush Administration and what could be not changed. There are certain institutional limits of the system, coming from the strategic status of USA after the collapse of Soviet Union and 9/11. The mission of the American President is complicated by the convergence of three crises: the global financial and economic crisis; the geopolitical crisis of unipolarism; the crisis of liberal democracies, in particular of American democracy. President Obama will act in conditions of pressure, but the differences between him and his predecessors come from the fact that he is perceived not only as a leader of USA, but also as a world leader. The present text is based on the hypothesis that the new American Foreign Policy is already defined and still defining itself around a „rational nucleus”, called neo-realism.

Keywords: national security, unipolarism, foreign policy, Barack Obama, civil society

Dintotdeauna, comunităţile şi instituţiile au fost conduse de două tipuri de lideri: cei care intră în logica instituţională a funcţiei pe care o ocupă şi cei care schimbă fundamental regulile jocului, care reformează politica şi instituţiile, lumea şi istoria. Oricît le-ar părea unora de ciudat, preşedintele american George Bush, Jr. a făcut parte din cea de-a doua categorie. O să explic ceva mai încolo de ce. Pînă să ne dăm seama din ce categorie face parte noul preşedinte ales al USA, Barack Obama, va mai trece ceva vreme. În mod cert, din multiple motive, mai ales subiective, care ţin de percepţiile colective, noua administraţie trebuie să schimbe mai multe dintre practicile de politică internaţională ale vechii administraţii, în timpul căreia s-au înregistrat nivele record ale antiamericanismului în lumea întreagă. Preşedintele Obama trebuie să ţină însă cont de limitele instituţionale ale sistemului: există o serie de principii, valori, proceduri, standarde şi tabuuri din politica internaţională, strategia de securitate şi activitatea serviciilor de intelligence ale USA care nu pot fi schimbate¹. De la statutul de megavedetă politică la cel de mare om de stat este însă un drum lung, care trece prin dilema de a alege între ceea ce trebuie schimbat şi ceea ce nu se poate schimba. Obama o trăieşte dramatic, fiind supus presiunilor din toate părţile, atît dinspre stînga şi extrema stîngă americană, care pretinde de multe decenii că politica de securitate a SUA trebuie şi poate fi schimbată, mai ales în sensul care le convine inamicilor săi ideologici ori geopolitici, ceea ce ar echivala cu autoanihilarea ca supraputere, pînă la dreapta republicană, conservatoare sau neoconservatoare, care pretinde că nimic important nu poate fi schimbat în politica internaţională a SUA, nici din actualul său statut geopolitic şi strategic². În mod simptomatic, cu ultimul punct de vedere sînt de acord şi anumite grupări teroriste radicale, din categoria adversarilor ireconciliabili ai lumii libere şi mai ales ai Americii, cum ar fi Al Qaeda. Acestea au declarat deja că administraţia Obama nu va schimba nimic din politica internaţională a administraţiei precedente.

Atenţia fără precedent, simpatia şi sprijinul de care se bucură în lumea întreagă preşedintele nou ales al Statelor Unite ale Americii se explică în mare parte prin speranţele îndreptăţite, dar şi prin cele exagerate, pe care oamenii şi le-au pus în cel mai puternic om al lumii moderne. Dacă ne uităm însă la modul în care comunitatea internaţională a reacţionat la primele 100 de zile ale preşedinţilor americani de la John Fitzgerald Kennedy încoace, există cîteva diferenţe semnificative. Toţi ceilalţi au fost priviţi ca nişte lideri ai Americii, supraputerea „capitalistă” din lumea bipolară a Războiului Rece ori unica supraputere a lumii unipolară de după prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare de tip sovietic. Doar Barack Obama este privit ca un lider al întregii lumi³. Un lider simbolic. Nevoia de leadership a planetei este mai mare ca niciodată. Marea provocare pentru Obama este să depăşească statutul informal şi simbolic de acum. Ceea ce ar echivala cu o recunoaştere de către ceilalţi a statutului Americii în lume. Înainte de ultimele alegeri prezidenţiale, cei mai mulţi antiamericani din lume îşi motivau antipatia şi resentimentele prin reacţia de respingere a politicii externe a administraţiei Bush. Ba chiar prin respingerea personală a lui George Bush jr. Simpatia pentru Obama ca factor al reversibilităţii rămîne deocamdată o simplă ipoteză.

Întîlnirea secretă dintre Barack Obama şi cei 50 de responsabili CIA a fost unul dintre gesturile aşteptate în lumea întreagă. De ce? Pentru că toată lumea voia să-şi dea astfel seama de modul în care noul President of the United States of America se va raporta la politica internaţională a administraţiei Bush Jr. Întîlnirea a avut loc pe 13 aprilie 2009, la sediul central al Central Intelligence Agency, din Langley, Virginia, care se află la cîteva mile de Washington, D.C., capitala Americii⁴, şi capitala lumii. O întîlnire strict secretă. Presa a avut însă voie să afle şi să publice anumite informaţii. Astfel, publicul a aflat că Obama i-a asigurat pe oficialii, analiştii, coordonatorii de covert actions, strategii din cadrul agenţiei externe de intelligence că nu va cere acuzarea în instanţă a agenţilor şi interogatorilor CIA implicaţi în torturarea teroriştilor reţinuţi în sistemul penitenciar secret al agenţiei. Deşi răspunsul lui Obama era unul aşteptat, mesajul a fost pentru cei mai mulţi unul neaşteptat. Mai ales că el s-a produs pe fondul scandalului publicării unor CIA „memos” secrete privind procedurile de tortură aprobate  de administraţia Bush. Iar anumiţi congressmeni chiar l-au avertizat pe noul preşedinte că s-a pronunţat înaintea publicării concluziilor raportului Congresului⁵.

Obsesia „primelor 100 de zile” este un stereotip jurnalistic sau un canon analitic cu origini legendare. Sintagma a făcut carieră de cînd Napoleon Bonaparte a încercat să schimbe din nou destinul şi istoria, după reîntoarcerea sa în forţă din primul exil, de pe insula Elba. Intervalul de „100 de zile” este însă prea redus pentru a permite analiza profundă a unei structuri instituţionale atît de complexe precum preşedinţia americană. Analitic şi explicativ, este nevoie de 1000 de zile sau de un ciclu închis pentru un verdict coerent cu privire la calitatea unui preşedinte de stat. În teoria partidelor, este nevoie de cel puţin trei runde de alegeri generale pentru explicarea complexă a unei formaţiuni politice. În teoria democraţiei, marii autori au nevoie de intervale mari de timp pentru a decide dacă o ţară aparţine sau nu categoriei democratice. Perioada celor „100 de zile” poate fi însă semnificativă, prin deschiderile şi „străpungerile” (breakthroughs) sale. Repetarea acestui demers după ce vor fi trecut cele 1000 de zile va fi cu singuranţă benefică pentru a verifica anumite ipoteze ori linii evolutive încă neclare acum.

În teoria partidelor politice, se acordă o importanţă deosebită funcţiilor exercitate de respectivele organizaţii. Din punctul de vedere al exercitării puterii, cea mai importantă funcţie este cea a selectării cadrelor, a alegerii persoanelor potrivite care trebuie puse în funcţiile cheie la nivel central şi local. Preşedintele Americii exercită o funcţie asemănătoare. Selectarea cadrelor de către preşedinte este modul în care un preşedinte se poate salva pe sine şi poate să urmărească binele public ori interesele de grup. Personalităţile alese şi nominalizate de preşedinţii postbelici s-au bucurat de o atenţie sporită, iar tocmai de aceea „regula de aur” a fost nominalizarea unor experţi prestigioşi, a unor specialişti de primă mînă. Obama nu a făcut excepţie, m-am referit deja la subiect şi voi reveni asupra lui.

Alegerea unui nou preşedinte american nu echivalează cu o schimbare de regim politic. Este o banalitate care trebuie repetată pînă vor înţelege cei care prevedeau schimbări radicale că dilemele continuitate-discontinuitate sînt trăite mai ales de către dilentanţi şi „conspiracy-minded individuals”. Rolul şi funcţiile oricărui preşedinte american ales sînt predeterminate de statutul geopolitic pe care USA îl are în lume, indiferent cine vine la Casa Albă: unica supraputere mondială dintr-o lume unipolară⁶, aflată după 9/11 într-un război internaţional împotriva terorismului (după ce a fost atacată pe propriul teritoriu, iar principalele victime au fost civili) cu două armate aflate simultan în misiuni excepţionale (misiuni postbelice, în care se îmbină asigurea securităţii, asistenţa economică şi politică, lupta cu teroriştii, cu sectele islamice şi alte facţiuni) în două ţări cucerite (Afganistan şi Irak). Statutul USA de unică supraputere, aflată în perioada unipolarităţii, nu numai că a atras dezavantaje majore de securitate, dar poate fi gestionat în mod diferit, în funcţie de viziunea strategică împărtăşită de Number One, de alţi lideri decisivi, de consilierii lor.

Marii specialişti americani în relaţii internaţionale, studii strategice, de securitate şi intelligence, aşteaptă din partea lui Obama să facă tot ceea ce trebuie pentru continuarea, consolidarea şi împlinirea programului strategic care decurge firesc din statutul USA de unică supraputere a lumii. Criticile dure care i-au fost aduse preşedintelui Bush jr. şi cărora Obama trebuie să le dea atenţie sînt numeroase. În dezbaterea de idei care precedă schimbările pragmatice de politici de securitate şi relaţii internaţionale sînt angajate mai multe şcoli de gîndire şi o mulţime de gînditori individuali, ale căror paradigme se abat semnificativ de la sistemele canonice de referinţă ale marilor şcoli. Criticile aduse administraţiei Bush au fost legate de faptul că nu a acţionat consecvent pe plan geopolitic, pentru a gestiona strategic relaţiile cu marile puteri ale lumii, care deja ameninţă poziţia de supraputere a Americii, iar pentru a evita antagonizarea lor USA trebuie să devină lider într-un parteneriat strategic complex în diferite regiuni ale lumii şi la nivel global, că a pus prea mult accentul pe puterea brută, militară, înarmare şi de purtare a unor războaie (hard power) care pot fi toate cîştigate pe cîmpul de luptă, dar pierdute cultural, politic, simbolic în agitatele perioade postconflict⁷. Chiar dacă nu va pierde niciodată statutul de cea mai mare putere militară din lume, contraargumentul împotriva folosirii exclusive a absolutei superiorităţi militare este că tocmai acest statut îţi provoacă pierderi mai mari decît cîştiguri, dacă nu este însoţit, iar în ultimă instanţă înlocuit, de puterea de a impune respectul, admiraţia, dorinţa de emulaţie (soft power)⁸.

De fapt, Preşedintele Obama nici nu prea are de ales între variante dintr-un spectru prea divers, deoarece toate aceste abordări strategice şi de relaţii internaţionale circumscriu un „nucleu raţional”. Teoreticienii care propun schimbări radicale – cum ar fi dezarmarea totală a USA ori retragerea completă din anumite regiuni ale lumii, în general cele care contează – nici măcar nu sînt luaţi în considerare. Cele mai comice abordări, care n-ar trebui menţionate dacă nu am trăi într-o ţară precum România, unde frecvenţa lor este simptomatică, provin din incapacitatea unor intelectuali de a înţelege diferenţa de statut internaţional şi strategic între ţările mici, cele mijlocii, mari puteri şi supraputeri. Aceste abordări romantice vorbesc despre necesitatea ca în cadrul marilor instituţii internaţionale să existe egalitate absolută de vot între ţări, indiferent de mărimea lor, de importanţa lor strategică, de gradul de dezvoltare economică şi de diferenţele de regim politic. Un preşedinte nici nu poate fi ales în America dacă ar gîndi astfel măcar o clipă. Revenind la firul logic al expunerii, pe care am vrut de fapt să-l pun şi mai tare în evidenţă prin abaterea de mai sus, „nucleul raţional” în jurul căruia se învîrt cele mai importante decizii pe care Obama trebuie să le ia este realismul. Cu alte cuvinte, Obama va alege dintre variantele realismului. Dacă ne plac neologismele, putem să-i spunem neorealismul. Va fi vorba fie despre un neorealism etic, fie de un neorealism apropiat de viziunea lui Krauthammer despre realismul democratic. Deşi Bush a fost acuzat de inamicii săi că s-a inspirat din neoconservatori ori în particular din gîndirea lui Krauthammer, aceştia s-au delimitat de Bush de multă vreme, arătînd cît de mult s-a îndepărtat acesta de abordările lor şi chiar identificînd cauza eşecului/eşecurilor ca fiind legată tocmai de această îndepărtare. Neorealismul lui Obama a putut fi identificat atît în campania electorală, în discursul de la investirea ca preşedinte, precum şi în declaraţiile şi acţiunile iniţiate deja ca preşedinte. Nu urmează decît ca în următoarea perioadă să identificăm tipul de neorealism. Va fi vorba de o apropiere deliberată ori întîmplătoare de un model de neorealism deja existent sau de un neorealism care se va autodefini prin acţiuni concrete – „U.S. Foreign Policy Making Process” – aşa cum s-au petrecut lucurile cam cu fiecare preşedinte american în parte.

Datorită modului cum a gestionat (deliberat şi ţinînd cont exclusiv de „interesul naţional” al USA⁹) crizele naţionale, internaţionale, precum şi cele două războaie cîştigate pe cîmpul de luptă, dar încă necîştigate în plan politic ori poate chiar pierdute ulterior, administraţia Bush a reuşit să ridice antiamericanismul pe cele mai înalte culmi din istoria modernă¹⁰. Antiamericanii de toate culorile din lumea întreagă îşi motivau resentimentele făcînd referire la erorile administraţiei Bush. După primul an la White House a lui Obama, vom afla dacă înlocuirea administraţiei Bush va atrage şi scăderea antiamericanismului în lume, iar în particular în anumite ţări care în ultima jumătate de secol au transformat antiamericanismul în sistem absolut de referinţă în relaţiile internaţionale.

Indiferent de modul în care lumea va reacţiona, Obama este obligat să gestioneze situaţia geopolitică a unipolarităţii, inedită în istorie. În plus, datorită forţei economice enorme a SUA şi faptului că de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial încoace a fost principala putere economică a lumii¹¹, criza economică şi financiară din Noul Continent s-a repercutat în lumea întreagă, provocînd cea mai puternică criză financiară şi economică de după cel de-al doilea război mondial. Prin urmare, noul preşedinte trebuie să înfrunte toate „cele trei crize” ale lumii contemporane¹²: criza economică şi financiară globală, despre care vorbeşte toată lumea, dar care de fapt este şi cea mai uşoară; criza geopolitică, definită de contradicţiile dintre interesele singurei supraputeri şi interesele tuturor celorlalţi actori importanţi sau mai puţin importanţi, de scăderea dramatică a relevanţei instituţiilor internaţionale; criza democraţiilor liberale, care afectează toate democraţiile consolidate ale lumii, precum şi ţările aflate în tranziţia către democraţie. Simptome precum scăderea încrederii în instituţiile democraţiei, prăbuşirea participării politice şi a activismului civic, în particular scăderea constantă a procentului participării cetăţenilor la alegeri, sînt proprii tuturor ţărilor. În plus, în SUA, dilema proprie democraţiilor moderne, cea între ordine (sau securitate) şi libertate individuală, a fost supusă unei presiuni fără precedent, datorită încălcării drepturilor individuale, ale teroriştilor şi celor bănuiţi de terorism, precum şi a sponsorilor, sprijinitorilor cunoscuţi sau doar bănuiţi.

Cea mai echilibrată şi profesionistă evaluare a politicii internaţionale din vremea preşedintelui republican Bush jr. a fost făcută de doi specialişti din tabăra democrată, care au lucrat pe vremea preşedintelui Bill Clinton pentru National Security Council¹³. Daalder şi Lindsay au rezumat astfel principalele puncte ale ceea ce ei au numit „the Bush Revolution in Foreign Policy”:
• pentru atingerea scopurilor strategice şi apărarea intereselor americane, este preferabil exerciţiul unilateral al puterii americane faţă de acţiunea care ţine cont de legea internaţională şi instituţiile internaţionale (unilateralism vs. multilateralism).  Avantajele unilateralismului faţă de multilateralism ţin de eficienţa strategică şi militară: astfel, după atentatele din 9/11, planificatorii militari îşi aminteau cu groază cît de complicat a fost în războiul din Kosovo, unde trebuiau tot timpul să obţină consensul cu partenerii din NATO, pe cînd în războiul din Afganistan, unde nu au trebuit să supună aprobării străine nici una dintre decizii;
• promovarea doctrinei active preemption, la care nu s-a mai apelat doar în ultimă instanţă, în dauna doctrinelor reactive anterioare deterrence şi containment. După cum au precizat Daalder şi Lindsay, dar şi alţii înaintea lor, problema cu această doctrină de securitate venea din combinarea unor concepte diferite, ceea ce a creat consecinţe nedorite la nivelul „politicilor”: preemptive war (războaiele iniţiate atunci cînd adversarul este clar gata să atace, cum a procedat Israelul în iunie 1967, cînd ţările arabe tocmai se pregăteau să-l atace) şi preventive war (războaiele declanşate de anumite state împotriva altora, înainte ca statele atacate să prezinte o ameninţare reală, celebru fiind războiul peloponeziac, descris de Tucidide, cînd Sparta a atacat Atena, precum şi atacul Israelului din 1981 împotriva reactorului de la Osirak, din Irak);
• promovarea interdicţiei cu forţa, a loviturilor preemptive şi rachetelor defensive ca modalităţi de a contracara proliferarea armelor de distrugere în masă, precum şi minimalizarea sprijinului tradiţional american pentru tratatele de nonproliferare a armamentului nuclear;
• uzul forţei fără precedent pentru producerea „schimbărilor de regim” în „rogue states”, în dauna unor negocieri cu ţări şi lideri dispreţuite;
• preferinţa pentru „ad-hoc coalitions of the willing” şi ignorarea alianţelor permanente.

Tocmai George Bush, jr., omul desconsiderat şi ridiculizat ca fiind un novice în politica externă, a revoluţionat politica externă. Or, după Bush, jr., care a făcut ceea ce trebuie după atacul terorist din 9/11, chiar dacă a exagerat în anumite privinţe, Obama nu poate schimba fundamental regulile războiului internaţional împotriva terorismului. Mulţi se aşteaptă la respingerea unilateralismlui şi revenirea la multilateralismul din vremea lui Clinton, dar în cel de-al doilea mandat al lui Bush, cînd Condoleeza Rice s-a mutat de la National Security Council la Department of State, s-a putut observa o asemenea reorientare.

Există mai multe surse deschise de informare cu privire la agenda, priorităţile, acţiunile actualei administraţii americane. Una dintre concluziile acestui text este că istoria se repetă în USA. Aşa cum George Bush, Jr. nu a făcut decît să aleagă din ofertele strategice enunţate de diferite şcoli de gîndire sau de autori individuali, tot aşa Barack Obama are la dispoziţie mai multe oferte, dintre care unele au fost menţionate aici. Mai important decît orice, chiar mult mai important decît chestiunile obişnuite de policy (problema relaţiilor Israel-Palestina, războiul internaţional împotriva terorismului, relaţiile cu marile puteri care vor să atingă şi ele statutul de supraputere – China, Uniunea Europeană, Rusia, India, Brazilia, relaţia cu tot Orientul Mijlociu şi cele bilaterale cu anumite state din regiune, problema înarmării nucleare din Coreea de Nord şi Iran, încălzirea globală, relaţiile cu ţările Africii sau cele ale Americii Latine, etc.) este ce fel de orientare strategică va adopta noul preşedinte american. Cadrul conceptual, teoretic şi metodologic în care sînt gîndite toate „politicile” enumerate şi altele va conferi sens, semnificaţie şi finalitate acelora. Obama a început tot felul de iniţiative, a enumerat tot felul de priorităţi cu privire la politicile enumerate mai sus, dar oficial încă nu se cunoaşte varianta de doctrină strategică pe care el o va adopta. Ipoteza acestui text explică discursurile lui Obama, adică locurile unde îşi motivează acţiunile, precum şi acţiunile sale ca preşedinte, ca situîndu-se într-o zonă pe care am denumit-o neorealism.

Administraţia Obama nu trebuie redusă doar la persoana/personajul Obama. Aşa cum pe vremea lui Bush un rol cu totul aparte l-a avut vicepreşedintele Dick Cheney, acum postul de vicepreşedinte îi aparţine fostului Senator Joseph Biden. Cartea de vizită a Senatorului democrat din Delaware este impresionantă. Născut în 1942, catolic¹⁴, dintr-o familie irlandeză, Biden a intrat în U.S. Senate din 1973, după ce abia împlinise 30 de ani, într-o bătălie electorală unde era considerat fără şanse, devenind unul din cei mai tineri senatori din istoria americană. 36 de ani ca senator american este în sine o performanţă, în condiţiile competitivităţii scenei politice americane. Spre deosebire de moravurile de la noi, unde mulţi se plîng de faptul că există cîţiva parlamentari din ţara noastră care au fost realeşi din 1990 încoace (de fapt, foarte puţini, - verificaţi listele! - pentru că sute de alţi parlamentari nu au mai foste realeşi), la americani realegerea reprezintă un criteriu al calităţii, o recunoaştere a meritelor unui politician de profesie, o confirmare a valorii personale. Termenii folosiţi de americani pentru această situaţie sînt incumbent şi incumbency¹⁵. Spre deosebire de Senatoarea Feinstein de care am pomenit anterior, Senatorul Biden figura în statisticile riguroase de calculare a averilor membrilor întregului Congress pe locul al doilea în clasamentul sărăciei, cu venituri provenite exclusiv din salariul de senator. Fost jucător de fotbal american şi baseball în colegiu, a studiat ştiinţele politice, istoria şi dreptul. A fost membru şi preşedinte al unora dintre cele mai importante comisii (Foreign Relations Committee, Judiciary Committee) şi subcomisii senatoriale, iar cine este interesat de nenumăratele sale iniţiative şi realizări legislative, politice, civice, pe plan naţional şi internaţional, chiar academice, are la dispoziţie nenumărate surse de informare. Un senator de rangul său, cu experienţa şi influenţa sa, are o putere mai mare decît mulţi preşedinţi de state ori premieri din ţări mici sau mijlocii. Iniţial, s-a înscris în cursa pentru nominalizarea drept candidat la preşedinţia Americii din partea Partidului Democrat, iar după ce s-a retras a fost ales de către Obama drept „perechea” sa, ca vicepreşedinte, fiind apreciat pentru imensul său potenţial din domeniile politicii internaţionale şi ale securităţii naţionale. Şi-a continuat însă cursa electorală pentru Senat, fiind ales pentru a şaptea oară ca senator de Delaware, simultan cu alegerea sa ca vicepreşedinte. Implicarea sa în politica naţională şi internaţională confirmă ceea ce mulţi anticipaseră: faptul că va fi un vicepreşedinte extrem de activ, valoros, fără inhibiţii sau pericolul de a fi eclipsat de Preşedintele Obama. Complementaritatea dintre calităţile şi experienţa diferite ale celor doi au fost deja confirmate. Perechea Obama-Biden nu a fost doar un slogan electoral.

O altă megavedetă a noii administraţii de la Washington, D.C., este Hillary Clinton, fosta mare rivală a lui Obama din cursa nominalizării Partidului Democrat, cea care iniţial era considerată favorită. Fosta „Primă Doamnă” a Americii a intrat în politică cu intenţia clară şi ambiţia de a reuşi să-şi egaleze sau chiar să-şi depăşească soţul, fostul Preşedinte al Americii, Bill Clinton. Despre ea s-a scris atît încât a devenit o „legendă” înainte de a intra în politică. Are o mulţime de recorduri: prima fostă „Primă Doamnă” care a candidat şi a fost aleasă pentru o poziţie publică; prima femeie din istoria SUA care a candidat cu succes pentru nominalizarea drept candidat la preşedinţie, fiind învinsă cu mare greutate de Obama; prima fostă „Primă Doamnă” care a fost nominalizată pentru un post atît de important precum cel de Secretary of State. Obama care şi-a nominalizat fosta rivală din cursa electorală în cel mai important post din administraţie şi Hillary Clinton, care a acceptat nominalizarea, deşi a fost învinsă, au demonstrat americanilor că preocupările pentru public interest şi national interest sînt mai importante pentru anumiţi politicieni decît orice altceva. Hillary Clinton este hotărîtă să facă istorie, atît în echipă cu Obama, cît şi individual. În primele 100 de zile, turneele ei în mai multe ţări şi regiuni importante, întîlnirile de la Washington, D.C., datele care au fost date publicităţii, indică o prezenţă activă.

În perioada următoare, vom afla mai multe nu doar despre modul în care administraţia Obama se raportează la lume, ci şi despre modul în care lumea va percepe noua administraţie. Unul dintre semnele schimbării a fost modul în care Preşedintele american Barack Obama a interacţionat cu Preşedintele venezeluean Hugo Chavez. Mai sunt şi alte semne. Cu mult interes este aşteptată interrelaţionarea cu Iranul, cu Rusia, cu China, cu Uniunea Europeană, cu Africa. Treptat, „tabla de şah” se va completa şi vom avea o imagine mult mai clară.

NOTE

DAN PAVEL - Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A înfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, împreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting.

 sus