CUPRINS nr. 134

ARHIVA

Politică internaţională


Politica internaţională īntre Obama 100 şi Obama 1000
 

DAN PAVEL

For the new elected President of USA, Barack Obama, the main dillemma of foreign policy and national security is the one between what should be changed from the foreign policy of the Bush Administration and what could be not changed. There are certain institutional limits of the system, coming from the strategic status of USA after the collapse of Soviet Union and 9/11. The mission of the American President is complicated by the convergence of three crises: the global financial and economic crisis; the geopolitical crisis of unipolarism; the crisis of liberal democracies, in particular of American democracy. President Obama will act in conditions of pressure, but the differences between him and his predecessors come from the fact that he is perceived not only as a leader of USA, but also as a world leader. The present text is based on the hypothesis that the new American Foreign Policy is already defined and still defining itself around a „rational nucleus”, called neo-realism.

Keywords: national security, unipolarism, foreign policy, Barack Obama, civil society

 

Dintotdeauna, comunităţile şi instituţiile au fost conduse de două tipuri de lideri: cei care intră īn logica instituţională a funcţiei pe care o ocupă şi cei care schimbă fundamental regulile jocului, care reformează politica şi instituţiile, lumea şi istoria. Oricīt le-ar părea unora de ciudat, preşedintele american George Bush, Jr. a făcut parte din cea de-a doua categorie. O să explic ceva mai īncolo de ce. Pīnă să ne dăm seama din ce categorie face parte noul preşedinte ales al USA, Barack Obama, va mai trece ceva vreme. Īn mod cert, din multiple motive, mai ales subiective, care ţin de percepţiile colective, noua administraţie trebuie să schimbe mai multe dintre practicile de politică internaţională ale vechii administraţii, īn timpul căreia s-au īnregistrat nivele record ale antiamericanismului īn lumea īntreagă. Preşedintele Obama trebuie să ţină īnsă cont de limitele instituţionale ale sistemului: există o serie de principii, valori, proceduri, standarde şi tabuuri din politica internaţională, strategia de securitate şi activitatea serviciilor de intelligence ale USA care nu pot fi schimbate1. De la statutul de megavedetă politică la cel de mare om de stat este īnsă un drum lung, care trece prin dilema de a alege īntre ceea ce trebuie schimbat şi ceea ce nu se poate schimba. Obama o trăieşte dramatic, fiind supus presiunilor din toate părţile, atīt dinspre stīnga şi extrema stīngă americană, care pretinde de multe decenii că politica de securitate a SUA trebuie şi poate fi schimbată, mai ales īn sensul care le convine inamicilor săi ideologici ori geopolitici, ceea ce ar echivala cu autoanihilarea ca supraputere, pīnă la dreapta republicană, conservatoare sau neoconservatoare, care pretinde că nimic important nu poate fi schimbat īn politica internaţională a SUA, nici din actualul său statut geopolitic şi strategic2. Īn mod simptomatic, cu ultimul punct de vedere sīnt de acord şi anumite grupări teroriste radicale, din categoria adversarilor ireconciliabili ai lumii libere şi mai ales ai Americii, cum ar fi Al Qaeda. Acestea au declarat deja că administraţia Obama nu va schimba nimic din politica internaţională a administraţiei precedente.

Atenţia fără precedent, simpatia şi sprijinul de care se bucură īn lumea īntreagă preşedintele nou ales al Statelor Unite ale Americii se explică īn mare parte prin speranţele īndreptăţite, dar şi prin cele exagerate, pe care oamenii şi le-au pus īn cel mai puternic om al lumii moderne. Dacă ne uităm īnsă la modul īn care comunitatea internaţională a reacţionat la primele 100 de zile ale preşedinţilor americani de la John Fitzgerald Kennedy īncoace, există cīteva diferenţe semnificative. Toţi ceilalţi au fost priviţi ca nişte lideri ai Americii, supraputerea „capitalist㔠din lumea bipolară a Războiului Rece ori unica supraputere a lumii unipolară de după prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare de tip sovietic. Doar Barack Obama este privit ca un lider al īntregii lumi3. Un lider simbolic. Nevoia de leadership a planetei este mai mare ca niciodată. Marea provocare pentru Obama este să depăşească statutul informal şi simbolic de acum. Ceea ce ar echivala cu o recunoaştere de către ceilalţi a statutului Americii īn lume. Īnainte de ultimele alegeri prezidenţiale, cei mai mulţi antiamericani din lume īşi motivau antipatia şi resentimentele prin reacţia de respingere a politicii externe a administraţiei Bush. Ba chiar prin respingerea personală a lui George Bush jr. Simpatia pentru Obama ca factor al reversibilităţii rămīne deocamdată o simplă ipoteză.

Īntīlnirea secretă dintre Barack Obama şi cei 50 de responsabili CIA a fost unul dintre gesturile aşteptate īn lumea īntreagă. De ce? Pentru că toată lumea voia să-şi dea astfel seama de modul īn care noul President of the United States of America se va raporta la politica internaţională a administraţiei Bush Jr. Īntīlnirea a avut loc pe 13 aprilie 2009, la sediul central al Central Intelligence Agency, din Langley, Virginia, care se află la cīteva mile de Washington, D.C., capitala Americii4, şi capitala lumii. O īntīlnire strict secretă. Presa a avut īnsă voie să afle şi să publice anumite informaţii. Astfel, publicul a aflat că Obama i-a asigurat pe oficialii, analiştii, coordonatorii de covert actions, strategii din cadrul agenţiei externe de intelligence că nu va cere acuzarea īn instanţă a agenţilor şi interogatorilor CIA implicaţi īn torturarea teroriştilor reţinuţi īn sistemul penitenciar secret al agenţiei. Deşi răspunsul lui Obama era unul aşteptat, mesajul a fost pentru cei mai mulţi unul neaşteptat. Mai ales că el s-a produs pe fondul scandalului publicării unor CIA „memos” secrete privind procedurile de tortură aprobate  de administraţia Bush. Iar anumiţi congressmeni chiar l-au avertizat pe noul preşedinte că s-a pronunţat īnaintea publicării concluziilor raportului Congresului5.

Obsesia „primelor 100 de zile” este un stereotip jurnalistic sau un canon analitic cu origini legendare. Sintagma a făcut carieră de cīnd Napoleon Bonaparte a īncercat să schimbe din nou destinul şi istoria, după reīntoarcerea sa īn forţă din primul exil, de pe insula Elba. Intervalul de „100 de zile” este īnsă prea redus pentru a permite analiza profundă a unei structuri instituţionale atīt de complexe precum preşedinţia americană. Analitic şi explicativ, este nevoie de 1000 de zile sau de un ciclu īnchis pentru un verdict coerent cu privire la calitatea unui preşedinte de stat. Īn teoria partidelor, este nevoie de cel puţin trei runde de alegeri generale pentru explicarea complexă a unei formaţiuni politice. Īn teoria democraţiei, marii autori au nevoie de intervale mari de timp pentru a decide dacă o ţară aparţine sau nu categoriei democratice. Perioada celor „100 de zile” poate fi īnsă semnificativă, prin deschiderile şi „străpungerile” (breakthroughs) sale. Repetarea acestui demers după ce vor fi trecut cele 1000 de zile va fi cu singuranţă benefică pentru a verifica anumite ipoteze ori linii evolutive īncă neclare acum.

Īn teoria partidelor politice, se acordă o importanţă deosebită funcţiilor exercitate de respectivele organizaţii. Din punctul de vedere al exercitării puterii, cea mai importantă funcţie este cea a selectării cadrelor, a alegerii persoanelor potrivite care trebuie puse īn funcţiile cheie la nivel central şi local. Preşedintele Americii exercită o funcţie asemănătoare. Selectarea cadrelor de către preşedinte este modul īn care un preşedinte se poate salva pe sine şi poate să urmărească binele public ori interesele de grup. Personalităţile alese şi nominalizate de preşedinţii postbelici s-au bucurat de o atenţie sporită, iar tocmai de aceea „regula de aur” a fost nominalizarea unor experţi prestigioşi, a unor specialişti de primă mīnă. Obama nu a făcut excepţie, m-am referit deja la subiect şi voi reveni asupra lui.

Alegerea unui nou preşedinte american nu echivalează cu o schimbare de regim politic. Este o banalitate care trebuie repetată pīnă vor īnţelege cei care prevedeau schimbări radicale că dilemele continuitate-discontinuitate sīnt trăite mai ales de către dilentanţi şi „conspiracy-minded individuals”. Rolul şi funcţiile oricărui preşedinte american ales sīnt predeterminate de statutul geopolitic pe care USA īl are īn lume, indiferent cine vine la Casa Albă: unica supraputere mondială dintr-o lume unipolară6, aflată după 9/11 īntr-un război internaţional īmpotriva terorismului (după ce a fost atacată pe propriul teritoriu, iar principalele victime au fost civili) cu două armate aflate simultan īn misiuni excepţionale (misiuni postbelice, īn care se īmbină asigurea securităţii, asistenţa economică şi politică, lupta cu teroriştii, cu sectele islamice şi alte facţiuni) īn două ţări cucerite (Afganistan şi Irak). Statutul USA de unică supraputere, aflată īn perioada unipolarităţii, nu numai că a atras dezavantaje majore de securitate, dar poate fi gestionat īn mod diferit, īn funcţie de viziunea strategică īmpărtăşită de Number One, de alţi lideri decisivi, de consilierii lor.

Marii specialişti americani īn relaţii internaţionale, studii strategice, de securitate şi intelligence, aşteaptă din partea lui Obama să facă tot ceea ce trebuie pentru continuarea, consolidarea şi īmplinirea programului strategic care decurge firesc din statutul USA de unică supraputere a lumii. Criticile dure care i-au fost aduse preşedintelui Bush jr. şi cărora Obama trebuie să le dea atenţie sīnt numeroase. Īn dezbaterea de idei care precedă schimbările pragmatice de politici de securitate şi relaţii internaţionale sīnt angajate mai multe şcoli de gīndire şi o mulţime de gīnditori individuali, ale căror paradigme se abat semnificativ de la sistemele canonice de referinţă ale marilor şcoli. Criticile aduse administraţiei Bush au fost legate de faptul că nu a acţionat consecvent pe plan geopolitic, pentru a gestiona strategic relaţiile cu marile puteri ale lumii, care deja ameninţă poziţia de supraputere a Americii, iar pentru a evita antagonizarea lor USA trebuie să devină lider īntr-un parteneriat strategic complex īn diferite regiuni ale lumii şi la nivel global, că a pus prea mult accentul pe puterea brută, militară, īnarmare şi de purtare a unor războaie (hard power) care pot fi toate cīştigate pe cīmpul de luptă, dar pierdute cultural, politic, simbolic īn agitatele perioade postconflict7. Chiar dacă nu va pierde niciodată statutul de cea mai mare putere militară din lume, contraargumentul īmpotriva folosirii exclusive a absolutei superiorităţi militare este că tocmai acest statut īţi provoacă pierderi mai mari decīt cīştiguri, dacă nu este īnsoţit, iar īn ultimă instanţă īnlocuit, de puterea de a impune respectul, admiraţia, dorinţa de emulaţie (soft power)8.

De fapt, Preşedintele Obama nici nu prea are de ales īntre variante dintr-un spectru prea divers, deoarece toate aceste abordări strategice şi de relaţii internaţionale circumscriu un „nucleu raţional”. Teoreticienii care propun schimbări radicale – cum ar fi dezarmarea totală a USA ori retragerea completă din anumite regiuni ale lumii, īn general cele care conteaz㠖 nici măcar nu sīnt luaţi īn considerare. Cele mai comice abordări, care n-ar trebui menţionate dacă nu am trăi īntr-o ţară precum Romānia, unde frecvenţa lor este simptomatică, provin din incapacitatea unor intelectuali de a īnţelege diferenţa de statut internaţional şi strategic īntre ţările mici, cele mijlocii, mari puteri şi supraputeri. Aceste abordări romantice vorbesc despre necesitatea ca īn cadrul marilor instituţii internaţionale să existe egalitate absolută de vot īntre ţări, indiferent de mărimea lor, de importanţa lor strategică, de gradul de dezvoltare economică şi de diferenţele de regim politic. Un preşedinte nici nu poate fi ales īn America dacă ar gīndi astfel măcar o clipă. Revenind la firul logic al expunerii, pe care am vrut de fapt să-l pun şi mai tare īn evidenţă prin abaterea de mai sus, „nucleul raţional” īn jurul căruia se īnvīrt cele mai importante decizii pe care Obama trebuie să le ia este realismul. Cu alte cuvinte, Obama va alege dintre variantele realismului. Dacă ne plac neologismele, putem să-i spunem neorealismul. Va fi vorba fie despre un neorealism etic, fie de un neorealism apropiat de viziunea lui Krauthammer despre realismul democratic. Deşi Bush a fost acuzat de inamicii săi că s-a inspirat din neoconservatori ori īn particular din gīndirea lui Krauthammer, aceştia s-au delimitat de Bush de multă vreme, arătīnd cīt de mult s-a īndepărtat acesta de abordările lor şi chiar identificīnd cauza eşecului/eşecurilor ca fiind legată tocmai de această īndepărtare. Neorealismul lui Obama a putut fi identificat atīt īn campania electorală, īn discursul de la investirea ca preşedinte, precum şi īn declaraţiile şi acţiunile iniţiate deja ca preşedinte. Nu urmează decīt ca īn următoarea perioadă să identificăm tipul de neorealism. Va fi vorba de o apropiere deliberată ori īntīmplătoare de un model de neorealism deja existent sau de un neorealism care se va autodefini prin acţiuni concrete – „U.S. Foreign Policy Making Process” – aşa cum s-au petrecut lucurile cam cu fiecare preşedinte american īn parte.

Datorită modului cum a gestionat (deliberat şi ţinīnd cont exclusiv de „interesul naţional” al USA9) crizele naţionale, internaţionale, precum şi cele două războaie cīştigate pe cīmpul de luptă, dar īncă necīştigate īn plan politic ori poate chiar pierdute ulterior, administraţia Bush a reuşit să ridice antiamericanismul pe cele mai īnalte culmi din istoria modernă10. Antiamericanii de toate culorile din lumea īntreagă īşi motivau resentimentele făcīnd referire la erorile administraţiei Bush. După primul an la White House a lui Obama, vom afla dacă īnlocuirea administraţiei Bush va atrage şi scăderea antiamericanismului īn lume, iar īn particular īn anumite ţări care īn ultima jumătate de secol au transformat antiamericanismul īn sistem absolut de referinţă īn relaţiile internaţionale.

Indiferent de modul īn care lumea va reacţiona, Obama este obligat să gestioneze situaţia geopolitică a unipolarităţii, inedită īn istorie. Īn plus, datorită forţei economice enorme a SUA şi faptului că de la sfīrşitul celui de-al doilea război mondial īncoace a fost principala putere economică a lumii11, criza economică şi financiară din Noul Continent s-a repercutat īn lumea īntreagă, provocīnd cea mai puternică criză financiară şi economică de după cel de-al doilea război mondial. Prin urmare, noul preşedinte trebuie să īnfrunte toate „cele trei crize” ale lumii contemporane12: criza economică şi financiară globală, despre care vorbeşte toată lumea, dar care de fapt este şi cea mai uşoară; criza geopolitică, definită de contradicţiile dintre interesele singurei supraputeri şi interesele tuturor celorlalţi actori importanţi sau mai puţin importanţi, de scăderea dramatică a relevanţei instituţiilor internaţionale; criza democraţiilor liberale, care afectează toate democraţiile consolidate ale lumii, precum şi ţările aflate īn tranziţia către democraţie. Simptome precum scăderea īncrederii īn instituţiile democraţiei, prăbuşirea participării politice şi a activismului civic, īn particular scăderea constantă a procentului participării cetăţenilor la alegeri, sīnt proprii tuturor ţărilor. Īn plus, īn SUA, dilema proprie democraţiilor moderne, cea īntre ordine (sau securitate) şi libertate individuală, a fost supusă unei presiuni fără precedent, datorită īncălcării drepturilor individuale, ale teroriştilor şi celor bănuiţi de terorism, precum şi a sponsorilor, sprijinitorilor cunoscuţi sau doar bănuiţi.

Cea mai echilibrată şi profesionistă evaluare a politicii internaţionale din vremea preşedintelui republican Bush jr. a fost făcută de doi specialişti din tabăra democrată, care au lucrat pe vremea preşedintelui Bill Clinton pentru National Security Council13. Daalder şi Lindsay au rezumat astfel principalele puncte ale ceea ce ei au numit „the Bush Revolution in Foreign Policy”:
• pentru atingerea scopurilor strategice şi apărarea intereselor americane, este preferabil exerciţiul unilateral al puterii americane faţă de acţiunea care ţine cont de legea internaţională şi instituţiile internaţionale (unilateralism vs. multilateralism).  Avantajele unilateralismului faţă de multilateralism ţin de eficienţa strategică şi militară: astfel, după atentatele din 9/11, planificatorii militari īşi aminteau cu groază cīt de complicat a fost īn războiul din Kosovo, unde trebuiau tot timpul să obţină consensul cu partenerii din NATO, pe cīnd īn războiul din Afganistan, unde nu au trebuit să supună aprobării străine nici una dintre decizii;
• promovarea doctrinei active preemption, la care nu s-a mai apelat doar īn ultimă instanţă, īn dauna doctrinelor reactive anterioare deterrence şi containment. După cum au precizat Daalder şi Lindsay, dar şi alţii īnaintea lor, problema cu această doctrină de securitate venea din combinarea unor concepte diferite, ceea ce a creat consecinţe nedorite la nivelul „politicilor”: preemptive war (războaiele iniţiate atunci cīnd adversarul este clar gata să atace, cum a procedat Israelul īn iunie 1967, cīnd ţările arabe tocmai se pregăteau să-l atace) şi preventive war (războaiele declanşate de anumite state īmpotriva altora, īnainte ca statele atacate să prezinte o ameninţare reală, celebru fiind războiul peloponeziac, descris de Tucidide, cīnd Sparta a atacat Atena, precum şi atacul Israelului din 1981 īmpotriva reactorului de la Osirak, din Irak);
• promovarea interdicţiei cu forţa, a loviturilor preemptive şi rachetelor defensive ca modalităţi de a contracara proliferarea armelor de distrugere īn masă, precum şi minimalizarea sprijinului tradiţional american pentru tratatele de nonproliferare a armamentului nuclear;
• uzul forţei fără precedent pentru producerea „schimbărilor de regim” īn „rogue states”, īn dauna unor negocieri cu ţări şi lideri dispreţuite;
• preferinţa pentru „ad-hoc coalitions of the willing” şi ignorarea alianţelor permanente.

Tocmai George Bush, jr., omul desconsiderat şi ridiculizat ca fiind un novice īn politica externă, a revoluţionat politica externă. Or, după Bush, jr., care a făcut ceea ce trebuie după atacul terorist din 9/11, chiar dacă a exagerat īn anumite privinţe, Obama nu poate schimba fundamental regulile războiului internaţional īmpotriva terorismului. Mulţi se aşteaptă la respingerea unilateralismlui şi revenirea la multilateralismul din vremea lui Clinton, dar īn cel de-al doilea mandat al lui Bush, cīnd Condoleeza Rice s-a mutat de la National Security Council la Department of State, s-a putut observa o asemenea reorientare.

Există mai multe surse deschise de informare cu privire la agenda, priorităţile, acţiunile actualei administraţii americane. Una dintre concluziile acestui text este că istoria se repetă īn USA. Aşa cum George Bush, Jr. nu a făcut decīt să aleagă din ofertele strategice enunţate de diferite şcoli de gīndire sau de autori individuali, tot aşa Barack Obama are la dispoziţie mai multe oferte, dintre care unele au fost menţionate aici. Mai important decīt orice, chiar mult mai important decīt chestiunile obişnuite de policy (problema relaţiilor Israel-Palestina, războiul internaţional īmpotriva terorismului, relaţiile cu marile puteri care vor să atingă şi ele statutul de supraputere – China, Uniunea Europeană, Rusia, India, Brazilia, relaţia cu tot Orientul Mijlociu şi cele bilaterale cu anumite state din regiune, problema īnarmării nucleare din Coreea de Nord şi Iran, īncălzirea globală, relaţiile cu ţările Africii sau cele ale Americii Latine, etc.) este ce fel de orientare strategică va adopta noul preşedinte american. Cadrul conceptual, teoretic şi metodologic īn care sīnt gīndite toate „politicile” enumerate şi altele va conferi sens, semnificaţie şi finalitate acelora. Obama a īnceput tot felul de iniţiative, a enumerat tot felul de priorităţi cu privire la politicile enumerate mai sus, dar oficial īncă nu se cunoaşte varianta de doctrină strategică pe care el o va adopta. Ipoteza acestui text explică discursurile lui Obama, adică locurile unde īşi motivează acţiunile, precum şi acţiunile sale ca preşedinte, ca situīndu-se īntr-o zonă pe care am denumit-o neorealism.

Administraţia Obama nu trebuie redusă doar la persoana/personajul Obama. Aşa cum pe vremea lui Bush un rol cu totul aparte l-a avut vicepreşedintele Dick Cheney, acum postul de vicepreşedinte īi aparţine fostului Senator Joseph Biden. Cartea de vizită a Senatorului democrat din Delaware este impresionantă. Născut īn 1942, catolic14, dintr-o familie irlandeză, Biden a intrat īn U.S. Senate din 1973, după ce abia īmplinise 30 de ani, īntr-o bătălie electorală unde era considerat fără şanse, devenind unul din cei mai tineri senatori din istoria americană. 36 de ani ca senator american este īn sine o performanţă, īn condiţiile competitivităţii scenei politice americane. Spre deosebire de moravurile de la noi, unde mulţi se plīng de faptul că există cīţiva parlamentari din ţara noastră care au fost realeşi din 1990 īncoace (de fapt, foarte puţini, - verificaţi listele! - pentru că sute de alţi parlamentari nu au mai foste realeşi), la americani realegerea reprezintă un criteriu al calităţii, o recunoaştere a meritelor unui politician de profesie, o confirmare a valorii personale. Termenii folosiţi de americani pentru această situaţie sīnt incumbent şi incumbency15. Spre deosebire de Senatoarea Feinstein de care am pomenit anterior, Senatorul Biden figura īn statisticile riguroase de calculare a averilor membrilor īntregului Congress pe locul al doilea īn clasamentul sărăciei, cu venituri provenite exclusiv din salariul de senator. Fost jucător de fotbal american şi baseball īn colegiu, a studiat ştiinţele politice, istoria şi dreptul. A fost membru şi preşedinte al unora dintre cele mai importante comisii (Foreign Relations Committee, Judiciary Committee) şi subcomisii senatoriale, iar cine este interesat de nenumăratele sale iniţiative şi realizări legislative, politice, civice, pe plan naţional şi internaţional, chiar academice, are la dispoziţie nenumărate surse de informare. Un senator de rangul său, cu experienţa şi influenţa sa, are o putere mai mare decīt mulţi preşedinţi de state ori premieri din ţări mici sau mijlocii. Iniţial, s-a īnscris īn cursa pentru nominalizarea drept candidat la preşedinţia Americii din partea Partidului Democrat, iar după ce s-a retras a fost ales de către Obama drept „perechea” sa, ca vicepreşedinte, fiind apreciat pentru imensul său potenţial din domeniile politicii internaţionale şi ale securităţii naţionale. Şi-a continuat īnsă cursa electorală pentru Senat, fiind ales pentru a şaptea oară ca senator de Delaware, simultan cu alegerea sa ca vicepreşedinte. Implicarea sa īn politica naţională şi internaţională confirmă ceea ce mulţi anticipaseră: faptul că va fi un vicepreşedinte extrem de activ, valoros, fără inhibiţii sau pericolul de a fi eclipsat de Preşedintele Obama. Complementaritatea dintre calităţile şi experienţa diferite ale celor doi au fost deja confirmate. Perechea Obama-Biden nu a fost doar un slogan electoral.

O altă megavedetă a noii administraţii de la Washington, D.C., este Hillary Clinton, fosta mare rivală a lui Obama din cursa nominalizării Partidului Democrat, cea care iniţial era considerată favorită. Fosta „Primă Doamn㔠a Americii a intrat īn politică cu intenţia clară şi ambiţia de a reuşi să-şi egaleze sau chiar să-şi depăşească soţul, fostul Preşedinte al Americii, Bill Clinton. Despre ea s-a scris atīt īncāt a devenit o „legend㔠īnainte de a intra īn politică. Are o mulţime de recorduri: prima fost㠄Primă Doamn㔠care a candidat şi a fost aleasă pentru o poziţie publică; prima femeie din istoria SUA care a candidat cu succes pentru nominalizarea drept candidat la preşedinţie, fiind īnvinsă cu mare greutate de Obama; prima fost㠄Primă Doamn㔠care a fost nominalizată pentru un post atīt de important precum cel de Secretary of State. Obama care şi-a nominalizat fosta rivală din cursa electorală īn cel mai important post din administraţie şi Hillary Clinton, care a acceptat nominalizarea, deşi a fost īnvinsă, au demonstrat americanilor că preocupările pentru public interest şi national interest sīnt mai importante pentru anumiţi politicieni decīt orice altceva. Hillary Clinton este hotărītă să facă istorie, atīt īn echipă cu Obama, cīt şi individual. Īn primele 100 de zile, turneele ei īn mai multe ţări şi regiuni importante, īntīlnirile de la Washington, D.C., datele care au fost date publicităţii, indică o prezenţă activă.

Īn perioada următoare, vom afla mai multe nu doar despre modul īn care administraţia Obama se raportează la lume, ci şi despre modul īn care lumea va percepe noua administraţie. Unul dintre semnele schimbării a fost modul īn care Preşedintele american Barack Obama a interacţionat cu Preşedintele venezeluean Hugo Chavez. Mai sunt şi alte semne. Cu mult interes este aşteptată interrelaţionarea cu Iranul, cu Rusia, cu China, cu Uniunea Europeană, cu Africa. Treptat, „tabla de şah” se va completa şi vom avea o imagine mult mai clară.

 


NOTE

1 Exemple? Doar două. Continuarea războiului internaţional īmpotriva terorismului.  Sprijinirea de către SUA a statului Israel. Nu voi explica acum motivele pentru cele două, mai ales pentru sprijinirea Israelului, pentru că īnţelegerea acestui sprijin ar trebui să ţină de cultura generală a experţilor īn relaţii internaţionale, security studies, istorie, ştiinţă politică, intelligence. Dovada? Obama l-a nominalizat pe Charles Freeman, fostul ambasador USA īn Arabia Saudită, fost oficial īn State Department, īn funcţia de Preşedinte al lui National Intelligence Council. Deşi avea prieteni īn Establishment, mai mulţi senatori ori representatives (cum ar fi Senatorul democrat Chuck Schumer, de New York) l-au respins şi au făcut asemenea presiuni asupra lui Obama, īncīt acesta a trebuit să-şi retragă propunerea. Au fost mai multe motive: Freeman a făcut de mai multe ori declaraţii dure īmpotriva Israelului; legăturile sale financiare cu Arabia Saudită, dar şi cu o firmă chineză de petrol care īncerca să intre pe piaţa din Iran.
2 De pildă, Richard Perle, „Ambushed on the Potomac,” The National Interest, Nr. 99, January/February 2009. Richard Perle este un influent gīnditor strategici, personaj legendar al neoconservatorismului. Socotit de inamicii „arhitectul Războiului din Irak,” cunoscut īn cercurile din Washington, D.C., drept „Prinţul Īntunericului” (după cartea publicată de Alan Weisman īn 2007, The Prince of Darkness: Richard Perle: The Kingdom, The Power & The End of Empire in America), Perle analizează lucid īn acest text politica externă americană din vremea lui Bush, precum şi perspectivele politicii externe pentru administraţie   „Those who expect an Obama foreign policy to differ significantly from the most recent policy of the outgoing administration will be surprised by what is likely to be a seamless transition: not from White House to White House, but from State Department to State Department. On all the main issues - Iraq, Iran, Russia, China, Islamist terrorism, Syria, the Israeli-Palestinian dispute, relations with allies - Obama’s first term is likely to look like Bush’s second.”
3 Publicitatea din jurul lui Barack Obama este motivul pentru care am renunţat de a-i rezuma activitatea politică, biografia şi marile atuuri. Voi face īnsă referiri la elemente semnificative din biografia altor personaje cheie din acest joc politic, pentru că īn afară de Obama mai sīnt cīteva caractere puternice, care au deja şi vor avea un rol īnsemnat īn istoria care tocmai se scrie.
4 Īn fruntea responsabililor se afla şi noul director al CIA (directorul nr. 21 al CIA), Leon Panetta, profesional cea mai controversată nominalizare făcută de Obama. Panetta iese complet din paradigmele aiurite din presa autohtonă cu privire la „noua generaţie de tineri” şi experţi care conduce America: născut īn 1938, catolic, fiul unor imigranţi italieni, absolvent de ştiinţe politice şi drept, profesor de public policy, fost republican trecut la Partidul Democrat īn 1971, după controverse dure cu preşedintele Nixon pe tema promovării drepturilor civile (ca Director of the Office for Civil Rights nominalizat de preşedinte), fost representative de California (ales de 9 ori īn House of Representative, unde a condus a fost şi U.S. House Committee on the Budget), fost White House Chieff of Staff īn administraţia Clinton, fără nici o experienţă formală īn domeniul serviciilor secrete. Fost locotenent īn armata americană, militant şi promotor al unor cauze ecologice, colaborator al guvernatorului republican de California, Arnold Schwarzenegger, membru īn „the Iraq Study Group, a bipartisan national commission seeking a new course for the war in Iraq”, Panetta este considerat unul dintre cei mai talentaţi manageri, omul consensului, capabil să găsească soluţii instituţionale şi informale pentru relaţia tensionată dintre CIA şi U.S. Congress.
5 Īn cazul de faţă, cea mai semnificativă reacţie de „congressman” a fost cea a unei „congresswoman”, Senatoarea (California) Dianne Feinstein, Senate Select Committee on Intelligence Chairman, care i-a trimis lui Obama o scrisoare, cerīndu-i să nu se mai pronunţe cu privire la potenţiale acuzaţii ale procurorilor pīnă cānd comitetul senatorial condus de ea nu īşi va finaliza investigaţia privind programul CIA de detenţie şi interogare. Scrisoarea avertisment venea din partea unui Senator democrat, ceea ce ne arată, pentru a nu ştiu cīta mia oară că acolo există o reală separare şi un control reciproc al puterilor īn stat, chiar şi īn chestiuni de securitate naţională şi intelligence. Cīnd a aflat de nominalizarea făcută de Obama pentru a conduce CIA (vezi mai sus, Leon Panetta), Feinstein a declarat că īntotdeauna a considerat că īn fruntea Agenţiei trebuie să stea un „insider,” un om al serviciilor. La confirmarea lui Panneta din cadrul comisiei, Feinstein a subliniat īnsă că are īncredere că un om cu integritatea sa va putea conduce serviciul secret şi să asigure securitatea naţională a Americii fără să compromită valorile americane. Fără a provoca ironii prosteşti cu privire la trecutul aleşilor, ocupaţia, religia, averea ori vīrsta lor, Dianne Feinstein - una din cele mai puternice femei din America, născută īn 1933, evreică, īn topul averilor personale din Congress – a fost īn tinereţe fotomodel, apoi primar al oraşului San Francisco, īntre 1978 şi 1988. Comparativiştii, teoreticienii democraţiei şi experţii īn servicii secrete ar trebui să compare funcţiile, autoritatea şi controlul (politic, administrativ, bugetar) al comisiilor senatoriale americane asupra serviciilor secrete cu acelea din Romānia. Senate Select Committee on Intelligence controlează toate serviciile secrete americane.
6 Bibliografia acestei epoci istorice unice, cea a unilateralităţii, este spectaculoasă. Creatorul termenului de unipolaritate este comentatorul politic şi gīnditorul strategic Charles Krauthammer, īntr-un faimos studiu publicat īn numărul special „America and the World, 1990” al revistei  Foreign Affairs, Volume 70, Nr. 1, intitulat  „The Unipolar Moment.” După Krauthammer au intrat īn dezbaterea de idei multe alte personalităţi, iar apoi s-au născut iniţiative civice īn domeniul securităţii naţionale şi relaţiilor internaţionale, cum a fost de pildă Project for the New American Century, īnfiinţat īn 1997, de către neoconservatorii William Kristol şi Robert Kagan, cărora li s-au adăugat numeroase alte personalităţi, inclusiv Richard Perle, William Wolfowitz şi Charles Krauthammer. Acest grup a īnceput să īi ceară imperios preşedintelui Clinton o schimbare a politiciii externe americane pe baza unor principii pe care le va īmbrăţişa īn mare parte Bush, după 9/11. Ideea de „regime change” īn Irak era exprimată acolo explicit, ceea ce l-a făcut pe preşedintele Clinton să emită un ordin executiv īn acest sens. Din multe puncte de vedere, acuzaţiile aduse lui George Bush, jr., pentru politica pe care a dus-o sīnt nedrepte, pentru că aceste idei circulau de mai mulţi ani. Bush a avut doar curajul să transforme o iniţiativă a societăţii civile īn straegia militară, politică şi de intelligence a unicei supraputeri a lumii. Peste mai bine de un deceniu de la textul iniţial, Krauthammer şi conceptul său continuau să provoace controverse. Astfel, Charles Krauthammer a ţinut pe 12 februarie 2004 un discurs celebru la American Enterprise Institute for Public Policy Research, intitulat „Democratic Realism. An American Foreign Policy for a Unipolar World,” care nu numai că a obligat īntreaga comunitate academică preocupată de relaţiile internaţionale şi Establishment-ul strategic să-şi regīndească paradigmele, dar l-a făcut pe Francis Fukuyama să-şi anunţe public „despărţirea” de mişcarea intelectuală neoconservatoare. El l-a criticat pe Krauthammer īntr-un alt text de referinţă,  „The Neoconservative Moment,” The National Interest, June 1, 2004. S-a născut o controversă de idei urmărită cu sufletul la gură de către cei interesaţi. Replica lui Krauthammer, din textul , publicat tot īn National Interest, a fost nimicitoare pentru Fukuyama. Decīt să mai polemizeze direct cu „nemilosul” Krauthammer, Fukuyama a preferat să scrie o carte formidabilă, īn care despărţindu-se de neoconservatorism făcea un serviciu contemporanilor prin explicarea originilor intelectuale ale neoconservatorismului. Īn acelaşi timp, el avertiza pe cine dorea să audă cu privire la necesitatea schimbării din temelii a gīndirii strategice americane, pe termen lung, astfel īncīt să nu se mai repete angajamentele mai mult decīt riscante de tipul celei din Irak.
7 Din motive de spaţiu, din lunga listă a gīnditorilor strategici şi specialiştilor īn relaţii internaţionale care au criticat administraţia Bush,  nu īl voi cita decīt pe fostul National Security Advisor al preşedintelui democrat Jimmy Carter, americano-polonezul Zbigniew Brzezinski. El şi-a formulat consecvent ideile şi programele, chiar īnainte de venirea la putere a lui Bush şi īnainte de producerea devastatorului atac din 9/11, īn mai multe studii şi cărţi: The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives (1997); The Geostrategic Triad: Living with China, Europe, and Russia (2000); The Choice: Global Domination or Global Leadership (2004); Second Chance: Three Presidents and the Crisis of American Superpoer (2007).Datorită unor īmprejurări speciale, toate cărţile sale din ultimii 15 ani au fost traduse īn limba romānă, īn special de către Editura Antet.
8 Pentru distincţia īntre hard power şi soft power, dar şi pentru modul īn care USA trebuie să-şi apropie marile naţiuni ale lumii, vezi Joseph S. Nye, Jr., The Paradoc of American Power. Why the World’s Only Superpower Can’t Go It Alone (Oxford, New York: Oxford University Press, 2002).
9 Unul dintre cele mai răspīndite stereotipuri din lume, care bāntuie deopotrivă publicul larg şi elitele, este cel legat de USA ca promotor al globalizării. Or, aşa cum s-a văzut īncă de pe vremea Războiului Rece, principalul reper al politicii internaţionale americane şi a strategiei americane de securitate este „interesul naţional.” Nu īntīmplător, cercurile neoconservatoare au lansat īn 1985 revista de studii internaţionale intitulată The National Interest, care a fost deliberat concepută de fondatorul ei Irving Kristol de pe poziţii critice faţă de Foreign Affairs, editată de cel mai influent NGO din lume şi din istorie, Council on Foreign Relations, care au promovat (printre multe alte subiecte de dezbatere) īncă de la īnfiinţare (1921, respectiv 1922) ipotezele necesităţii globalismului, mondialismului, monedei unice mondiale, guvernului mondial. Ca o etapă preliminară, Council on Foreign Relations a promovat cu succes iniţiativa celei mai cuprinzătoare instituţii internaţionale, United Nations. Este semnificativ faptul că după cearta cu Krauthammer şi cu neoconservatorii, Francis Fukuyama a īnfiinţat o nouă revistă de studii internaţionale, The American Interest. Explicit, Tom Nairn a demonstrat īntr-un text publicat īn 2003 īn Open Democracy tezele „globalizarea nu īnseamnă americanizare,” „America este inamicul globalizării,” etc., „America: Enemy of Globalization.”
10 Subiectul antiamericanismului īn creştere după 9/11 merită a fi studiat „īn sine” şi „pentru sine,” ca să folosesc un clişeu filosofic. Dincolo de miza academică, de political science ori istoria mentalităţilor, antiamericanismul este deja un factor şi devine o cauză strategică majoră a pierderii de către USA a statutului unipolarităţii şi de unică supraputere a lumii. Nici nu trebuie o demonstraţie foarte complicată pentru a susţine această ipoteză. Este suficient să rememorăm schema geopolitică a luptei dintre cele „trei mari puteri – A, B şi C”, descrisă de George Orwell īn 1984. Cīnd puterea A devine prea puternică īn confruntarea sa cu puterile B şi C, atunci acestea două se aliază īntre ele pentru a īnvinge A. Şi tot aşa. Or, după bipolaritate şi unipolaritate se aşteaptă ca īn următoarele decenii să urmeze o perioadă de multipolaritate. Ceea ce īnseamnă că īmpotriva USA pot colabora mai multe puteri mari şi mijlocii, pentru a pune capăt hegemoniei sale.
11 Poziţia USA de principală putere economică şi tehnologică a lumii a fost pusă puternic sub semnul īndoielii de către China, Uniunea Europeană, dar şi de alte state care vin din urmă.
12 Am expus „teoria celor trei crize” īn Dan Pavel, “Preliminarii epistemologice la teoria crizei,” Sfera Politicii, Anul XVII, nr. 133.
13 Ivo H. Daalder and James M. Lindsay (2003), America Unbound. The Bush Revolution in Foreign Policy (Washington, D.C.: Brookings Institution Press). Īn cele ce urmează voi selecta şi rezuma cāteva pasaje cheie, pp. 1-2, 13-14, 127. Voi folosi terminologia anglo-saxonă din strategic studies, pentru simplul motiv că variantele posibile īn limba romānă mi se par lipsite de acurateţe semantică. Semnificativ este că experţii din tabăra democrată au pus cărţii lor un titlu inspirat de un editorial semnat de Charles Krauthammer, „The New Unilateralism,” Washington Post, June 8, 2001, care īncă dinainte de 9/11 administraţia Bush să īşi asume o direcţie revoluţionară īn politica externă: “<<An unprecedently dominant United States …is in the unique position of being able to fashion its own foreign policy. After a decade of Prometheus playing pygmy, the first task of the new [Bush] administration is precisely to reassert American freedom of action.>> America, in short, could and should be unbound.”
14 Biden este de fapt primul vicepreşedinte catolic al USA.
15 Dincolo de etimologia latină şi sensurile uzuale din dicţionare, mai există semnificaţii politice legate de statutul senioriatului şi experienţei īn societăţile īn care inteligenţa şi expertiza beneficiază de recunoaştere socială.


DAN PAVEL
- Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. A īnfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, īmpreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romānia. Īn prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus