Politică internaţională

NATO-Rusia: mai mult decât un Consiliu
 

IRINA ZAMFIRESCU

The article is a debate on the instability of the NATO – Russia relation caused by both Russia’s claustrophobia, an ex empire unable to give up in territories that no longer possesses, and NATO’s punitive reactions towards Russian’s external politics. The main tendency is to potentiate those areas of common interest for both parts in order to improve their relations. One of the most important factors to improve the dialogue is the new American president, Barrack Obama, whose electoral platform contained as a main purpose improving relations with Russia.

Keywords: common interest, diplomacy, new order, political change

Structurile suprastatale se nasc, în mod invariabil, pentru a facilita un proces clar definit în etapa iniţială de proiectare a respectivei alianţe ori pentru a facilita accesul la un fond comun de resurse şi mecanisme ce ar uşura activitatea statelor membre. Scopul definit în mod cert în termenii profitabilităţii, la nivelul unui calcul cost beneficii, întreţine activitatea şi  pretextul activităţii şi existenţei respectivei structuri.

Contextele internaţionale sunt sensibile la o serie de factori dinamici şi independenţi de proiecţiile statelor ce creionează un cadru normativ de desfăşurare a unor activităţi cu scopul de a atinge un obiectiv definit ca atare în punctul primar al alianţei. Aceste elemente ce se sustrag controlului alianţelor descriu un rol vital – acela de a întreţine flexibile articulaţiile organizaţiilor. Osificarea acestor structuri în virtutea dezideratului iniţial de a urmări o serie de paşi clar structuraţi aruncă respectiva alianţa într-un autism ce periclitează atât scopul iniţial propus, cât şi chiar existenţa respectivei forme suprastatale.

Aceste articulaţii, imperative şi, în definitiv, facilitatoare, permit flexibilitatea şi, deci, posibilitatea de a îmbunătăţi ori uşura procesul de „implementare” a unor proiecte comune. La nivelul costurilor este foarte eficient a întreţine o alianţă prin redefinirea acesteia în funcţie de sinergia actorilor statali, obiective şi contexte. Aceasta poate fi una din explicaţiile pentru care NATO a supravieţuit scopului iniţial „keep the Americans in, the Germans down and the Russians out”¹.  Organizaţiei i se impută des că şi-a depăşit prerogativele şi chiar mandatul. Însă eficienţa unei astfel de structuri o obligă la o reevaluare a obiectivelor şi misiunii, conforme cu un context post-îndeplinirii obiectivelor.

Analog raţionamentului acelora care acuză NATO de a întreţine în mod artificial o organizaţie ce şi-a pierdut raţiunea iniţială de a fi, Rusiei i se poate imputa încăpăţânarea de a nu renunţa la URSS. Comunitatea Statelor Independente(C.S.I.) este o idee a Rusiei prin care îşi menţine sfera de influenţă asupra statelor care, în mod tradiţional, reprezintă interesul strategic a acesteia. Scopul pentru care această formă de existenţă suprastatală² există este circumscris interesului Rusiei de a-şi menţine influenţa în zonă, iar mecanismul principal de menţinere a statelor în cadrul alianţei îl reprezintă şantajul energetic pe care Rusia îl practică, în virtutea poziţiei de furnizor de resurse energetice. Mecanismul realist de a-şi potenţa elementul ce vulnerabilizează este profitabil şi serveşte intereselor imediate ale Rusiei, astfel că justificarea se limitează la parametrii poziţionării geostrategice.

Summitul din aprilie reinventează relaţia NATO-Rusia. Metaforic, Hillary Clinton face cadou ministrului rus de externe, Sergey Lavrov, un reset button. Reinventarea relaţiei dintre Statele Unite ale Americii şi Rusia are consecinţe majore la nivelul întregii societăţi internaţionale şi a relaţiilor de putere. Iar această iniţiativă aparţine lui Barack Obama.

Societatea internaţională este însă sceptică cu privire la acest demers. Un sondaj efectuat de Atlantic Council arată că europenii sunt mai încrezători în acest demers diplomatic decât chiar populaţia iniţiatorului lor, cea americană. O proporţie de mai bine de două treimi din populaţia americană întrebată şi-a exprimat convingerea conform căreia eforturile americanilor se vor dovedi a fi inutile, în timp ce 48% dintre europeni cred în eficienţa acestui demers.

Platforma electorală a lui Obama a cuprins în mod explicit ameliorarea relaţiilor cu Rusia. Pe timpul mandatului Bush, relaţia dintre aceste două state a atins punctul critic de după Războiul Rece, astfel că intervenţia diplomatică venită din partea noului preşedinte este una îndelung aşteptată.

Redefinirea liniilor majore de politică externă ale SUA are repercusiuni majore asupra întregii arhitecturi a relaţiilor internaţionale. S-au creat anumite reflexe ce determină o legătură intimă între direcţiile majore de politică externă ale SUA şi acelea ce descriu principalele direcţii ale NATO. Acest fapt se datorează, printre altele, în principal contribuţiei financiare a acestui stat la bugetul alianţei, precum şi statutului tradiţional de iniţiator de politici mondiale.

Astfel că ceea ce se petrece între SUA şi Rusia devine relevant în argumentarea actualelor mecanisme şi posibilelor proiecţii cu privire la acţiunile NATO.

În ciuda tendinţelor din timpul mandatului lui George Bush de răcire a relaţiilor, este evidentă dorinţa SUA de a se apropia de Rusia. Cea mai evidentă dovadă o constituie înfiinţarea aşa numitului The NATO – Russia Council. Argumentele ce justifică acest demers sunt multiple şi se înscriu în firescul relaţiilor internaţionale contemporane ale liberalismului. Preceptele morale care patronează această diplomaţie sunt completate de calcule prudente ce ţin cont de factori invariabili, precum cifrele impresionante ale Rusiei la nivelul exporturilor de petrol ori alte resurse energetice. Diplomaţia înspre Rusia este pe cât de onestă, pe atât de prudentă.

Însă în ce măsură intenţiile Rusiei către Occident pot fi testate şi definite? Din nou, raportându-ne la statul american, se poate deduce o încercare a acestora de a se întoarce înspre vest. În septembrie 2008, înainte de alegerile din SUA, Obama era preferat lui McCain în mod vizibil: „Obama ar fi primit 27% dintre voturi, iar McCain doar 6%”³.

La nivelul discursului electoral, în ceea ce priveşte acele subiecte care afectau Rusia, cei doi preşedinţi au avut direcţii opuse de politică externă. Dacă pentru Barack Obama relansarea relaţiilor cu statul rus era una dintre priorităţile majore, discursul lui McCain a făcut apel la retorica anti-rusească. Daca Obama s-a arătat preocupat de a arăta şi susţine rolul Rusiei ca actor global, a cărui relevanţă geostrategică legitimează renegocierea rolului acestui stat, atât în zonă, cât şi la nivelul întregii structuri a relaţiilor internaţionale, pentru McCain, cel puţin la nivelul discursului, s-a dovedit a fi de o relevanţă mai mare discursul educativo-punitiv, care întrucâtva izola Rusia în virtutea atacurilor din Georgia.

În mod firesc, poporul rus a ales pe acela dintre cele două figuri care susţine integrarea Rusiei în circuitul puterilor internaţionale şi care recunoaşte statutul şi locul pe care acest stat trebuie să îl joace. Dar această alegere poate fi explicată şi prin dorinţa acestora de se sustrage izolaţionasmului tradiţional şi arogant al unei Rusii autosuficiente ce alege să nu se desprindă de modelul uniunii de state dependente energetic de ea.

Criza economică este unul dintre factorii majori care remodelează politica externă a Rusiei. Pentru un stat ce îşi hrăneşte creşterea economică aproape exclusiv din exporturile de resurse energetice, criza economică are un impact şi mai mare asupra acestor mecanisme bolnăvicioase care guvernează economia. Astfel că investiţiile în forţele armate, spre exemplu, sunt în mod serios afectate, lucru care aduce cu sine o îmblânzire a poziţiilor oficiale.

Factorii care constrâng la cooperare sunt însă completaţi de aceia ce, în mod firesc, definesc cooperarea ca necesară şi optimă în vederea soluţionării unor probleme internaţionale. Izolaţionismul este anulat de postulatul imposibilităţii izolării surselor de instabilitate internaţională. Cel mai evident exemplu sunt terorismul şi dezvoltarea armelor de distrugere în masă. Într-un material al Departamentului Apărării al SUA⁴ ritmul proliferării rachetelor balistice este în creştere rapidă. Astfel că şi riscul pe care acestea îl asumă este proporţional. În ceea ce priveşte cifrele – în anul 1972, 9 dintre statele lumii deţineau rachete balistice; în 1990 – 16 state, pentru ca în anul 2006 să se ajungă la 25 de astfel de state. Un răspuns concertat împotriva acestor surse de posibil conflict descrie caracterul optim de reacţie la astfel de probleme. Este tipul de pericol ce reactivează noţiunea de comunitate internaţională. Putin a recunoscut că vede în NATO mecanismul perfect ce facilitează schimbul de intelligence şi menţine infrastructura continuării luptei împotriva terorismului prin dezvoltarea comună de tehnologii şi prin exerciţii comune de training pentru subdiviziile specializate în lupte anti-terorism. NATO este conceptualizat în termenii unui mediu ce facilitează exerciţiul îndreptat înspre un unic duşman, indiferent de statele participante. În 31 octombrie 2005, Vladimir Putin declara: „nu percep NATO ca pe o organizaţie ostilă şi suntem în proces de cooperare cu aceasta”⁵.

Valenţele economice ale relaţiilor dintre Rusia şi SUA, cu precădere, sunt considerate a fi sursa celui de-al treilea război mondial. Europa este din ce în ce mai îngrijorată de dependenţa energetică faţă de Rusia în măsura în care proporţia de petrol şi gaz preluat de la aceştia depăşeşte un sfert din cantitatea totală de combustibili importaţi. Gravitatea situaţiei este în crescendo în condiţiile în care proporţia este estimată a se majora, iar Rusia foloseşte monopolul conductelor şi oferă târguri bilaterale profitabile pentru a interveni în acest fel în politica energetică europeană.

Factorul germinator al cooperării, la acest nivel, îl reprezintă eficienţa în faţa unui pericol. Calcul raţional cost-beneficii determină caracterul obligatoriu al acestei cooperări.

Sursele de divergenţă între cele două structuri depăşesc însă aceste puncte solide de convergenţă.

Relevant pentru analiza relaţiei dintre cele două unităţi geopolitice⁶ este summitul NATO de anul trecut. Summitul a stat sub semnul politicii externe a SUA, pe timpul mandatului preşedintelui Bush, neinteresat ori preocupat de redresarea relaţiei cu Rusia.

Punctele de dezacord nu au fost puţine, iar raporturile dintre Rusia şi statele membre, în ciuda diplomaţiei impuse de eveniment, au lăsat impresia unui dezacord total. Rusia a părut că se află la Bucureşti pentru a se opune în totalitate planurilor alianţei nord-atlantice.

Cele mai vehemente reacţii de respingere au fost cauzate de planul de extindere a NATO. În ceea ce priveşte extinderea NATO, în mod curent atitudinea Rusiei a fost una de reticenţă. Astfel că, de exemplu, în 1994, Boris Elţîn afirma „Suntem împotriva unei expansiuni majore şi accelerate a NATO”. Apoi, în acelaşi an, în aprilie, ministrul de externe Pavel Grachev ameninţa cu retragerea din Key Arms Control şi orice alt tip de angajament de dezarmare dacă extinderea NATO continua spre est.

La distanţă de 14 ani, Putin reafirmă caracterul claustrofobic al Rusiei. Extinderea NATO este percepută ca o ameninţare la adresa Rusiei. Argumentaţia lui Putin pentru a-şi sprijini punctul de vedere cu privire la integrarea statelor propuse spre a fi membre NATO ajunge până la a desfiinţa existenţa statului ucrainian, fiind definit de acesta în termenii unor cedări de teritorii din partea Rusiei: „Do you understand, George, that Ukraine is not even a state?”⁷, mergând şi mai departe, afirmând că o astfel de apartenenţă ar determina dispariţia statului.

Simetric, Bush încearcă să liniştească administraţia Kremlinului: „Azi, în timpul unei conferinţe de presă, am fost chestionat pe problema reacţiei Rusiei. Întotdeauna am încercat să liniştesc pe prietenul meu, Vladimir Putin, că este în interesul lui ca la graniţele statului pe care îl conduce să fie democraţie şi că nu îşi are rostul să se teamă de NATO. Ar trebui să primească cu căldură NATO în condiţiile în care această alianţă reprezintă o uniune de state dedicate păcii”⁸.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre cei doi preşedinţi, suntem avertizaţi de think thank-ul Council on Foreign Relations cu privire la caracterul duplicitar al modului de raportare reciprocă al celor doi preşedinţi. Astfel că în ciuda unei relaţii cordiale între cei doi, odată cu revenirea acestora la opinia publică naţională, aceştia se lansau în critici cu privire la politicile celuilalt.

Activitatea de extindere a NATO, precum şi stabilirea unor scuturi antirachetă pe teritoriul unor state din proximitatea Rusiei sunt percepute de către administraţia rusă ca o încălcare a tratatului din 1997 dintre cele două părţi, tratat în care se stipula că nu vor exista astfel baze majore militare ale NATO pe teritoriile integrate NATO şi aflate în proximitatea Rusiei.

Egor Kholmogorov, jurnalist rus, afirmă: „imperiul este principala categorie a oricărei analize strategice politice în limbajul rusesc. Oricând începem să gândim o reconstituire la scară largă şi pe termen lung a Rusiei, începem prin a ne gândi la un imperiu şi în termen de imperiu. Ruşii sunt în mod intrinsec imperialişti”⁹. Continuând argumentul lui Kholomogrov, liderii ruşi se sustrag acuzaţiei de imperialism prin justificarea intereselor în statele ce au aparţinut fostului bloc comunist prin recenta îngrijorare a acestora cu privire la situaţia ruşilor din aceste teritorii. Fie că este vorba de un pretext ori de o veritabilă problemă a administraţiei ruse se pare că este scăpat din vedere însăşi scopul care a determinat organizaţiile suprastatale să se constituie: protecţia individului prin optimizarea mecanismelor de securitate. Astfel că acuzele insinuate de subminarea securităţii cetăţenilor ruşi sunt nefondate, iar temerile par a fi născute fie din reflexul comunist al opozabilităţii dintre Est şi Vest, fie din căutarea unui pretext pentru a se menţine sfera de influenţă din zonă pe care administraţia rusă o numeşte de un deosebit interes pentru Rusia.

Alegerea dintre est şi vest pentru aceste state seamănă cu o alegere mult mai dramatică la nivelul consecinţelor directe. Intrarea unor foste state componente ale URSS în NATO ori menţinerea acestora în sfera de influenţă a Rusiei este, în fapt, alegere cu consecinţe mult mai puternice decât simpla orientare înspre două zone de influenţă – este vorba de orientarea înspre două modele de dezvoltare socială cu totul opuse. Alegerea, pentru multe dintre state este strict la nivel nominal pentru că aceasta se face în mod natural şi lipsit de aportul efectiv al voinţei respectivelor societăţi: constrângerile economice dinspre Rusia sunt factorul decisiv în cadrul acestor alegeri. Însă unui stat prins în propriile probleme economice, cu grave disparităţi sociale şi lipsa unor proiecte sustenabile pentru a rezolva problemele interne, îi lipseşte capacitatea de a formula soluţii adecvate ori chiar resurse, de orice fel, pentru soluţionarea problemelor celor din zonă. Astfel că, în fapt, chiar dacă din punct de vedere economic resursele energetice nu le mai aduc beneficii majore, măcar la nivelul unui joc de forţe, acestea obligă state din fostul bloc sovietic să nu se îndepărteze de Rusia.

Rusia are o poziţie privilegiată în raport cu societatea internaţională şi ştie să speculeze această poziţie. Maximizarea oricăror posibile beneficii în virtutea resurselor energetice este una dintre pârghiile principale ale „diplomaţiei” ruseşti. Astfel că, în ciuda evidentului dezacord dintre valorile occidentului şi tipul de politică pe care Rusia îl practică, o poziţie concertată şi coerentă la nivelul comunităţii internaţionale care să sancţioneze abuzurile acestui stat este s-a dovedit a fi cel mai dur test. Statele Uniunii Europene nu au reuşit să obţină un consens nici măcar la nivelul unei atitudini cu privire la dimensiunea etică a situaţiei delicate generate de Rusia.

NATO însă a decis, în mod categoric, să rupă orice dialog cu Rusia ulterior evenimentelor din Georgia. O analiză a acestei decizii ar putea răspunde cu privire la scopul acesteia: acţiunea avea ca scop să pedepsească administraţia rusă, sau poate fi o formă de constrângere care să determine eliminarea trupelor ruseşti de pe acele teritorii.

Ceea ce se reclamă cel mai des ca şi impediment pentru dezvoltarea unei relaţii între NATO şi Rusia rezidă în însuşi fundamentul unei astfel de colaborări: ceea ce este denumit în literatura de specialitate drept vid la nivelul valorilor comune, începând chiar cu modalitatea de raportare la democraţie: „în relaţia actuală dintre NATO şi Rusia există o continuă şi, posibil, chiar crescândă rivalitate militară, strategică, normativă şi ideologică în ceea ce priveşte valorile politice în lumea politică actuală”¹⁰. Cu privire la acest aspect, Dimitri Trenin sugerează ca şi forţă generatoare a unor relaţii amiabile între Rusia şi SUA tocmai o viziune comună cu privire la definiţia binelui şi a răului: „Relaţiile ruso-americane au fost fructuoase în situaţiile în care ambele părţi au fost într-un acord fundamental în ceea ce considerau „bine” şi „rău” şi împărţeau interese comune, obiective necontradictorii, consens în ceea ce priveşte regulile jocului şi distribuţia de roluri, precum şi aşteptări realiste”¹¹.

În mod tradiţional, George Bush a susţinut o politică nu tocmai favorabilă Rusiei. Astfel că antipatia poporului rus faţă de figura preşedintelui rus a fost unul dintre principalele puncte pe care Vladimir Putin a contat la nivelul politicii sale anti-americane. Însă preşedintele Bush a părăsit Casa Alba, iar poporul rus, în virtutea studiului mai sus amintit¹², a preferat pe acela dintre preşedinţi care a enunţat printre priorităţile de politică externă remedierea relaţiilor cu Rusia. Acest lucru ar putea indica dorinţa acestuia de a stabili o relaţie cel puţin diplomatică. Pe de altă parte, problemele economice interne din nou readuc pe primul loc în preferinţele populaţiei ruse un sistem planificat, de tipul aceluia comunist, astfel că teza unei presiuni din partea cetăţenilor înspre o politică externă pro occidentală este infirmată. Studiul, elaborat în martie, arată că 58% ar prefera acum modelul planificării centrale, în defavoarea a doar 28% care optează pentru economia de piaţă şi proprietatea privată¹³. În ceea ce priveşte tipul de conducere politică, 44% dintre repondenţi aleg tipul de conducere anterior destrămării regimului comunist. În aceste condiţii, Putin are din nou loc de a maximiza beneficiile unui tip de regim autocrat şi de a potenţa ceea ce populaţia rusă  vede ca si dezavantaj la tipul democraţiilor occidentale.

Relaţia dintre NATO şi Rusia nu este una definită strict în termenii opozabilităţii. Conflictul dintre cele două unităţi nu mai este unul deschis, iar punctele de divergenţă dintre acestea sunt completate de interese comune. Divergenţe majore vin pe de o parte de la tipul de politică externă a Rusiei, pe care NATO o califică drept agresivă şi abuzivă şi, pe de altă parte, sunt acuzaţiile Rusiei la adresa NATO care vizează, pe de o parte, extinderea pe care ei o găsesc ameninţătoare şi, pe de altă parte, scuturile antirachetă.

Consiliul NATO-Rusia este însă mediul optim de a exploata acele puncte comune, care facilitează exerciţiul diplomatic al unor relaţii nu neapărat amiabile, ci mai degrabă profitabile. Washington Times¹⁴ identifică principalele zone comune ce prezintă nu doar necesitatea de a fi în mod metodic abordate de ambele părţi, ci dezirabilitatea de a elabora strategii care, în timp, sa faciliteze comunicarea constructivă între Rusia şi NATO.

Astfel că, dintre aceste probleme comune pe agenda NATO şi Rusia: securizarea Afganistanului este de maxim interes pentru ambele părţi, controlul armelor – criza economică a avut efecte majore asupra investiţiilor în acest sector, astfel că transparentizarea proceselor aferente achiziţionării de armament se poate dovedi un mecanism în avantajul ambelor părţi, securitatea, pe dimensiunea ecologică,  în zona Arctică, în condiţiile în care topirea gheţarilor afectează ambele părţi.

Hoop Scheffer recunoaşte că există această fragmentare la nivelul agendei şi mizează pe aceste punţi comune: „în mod clar interesele Rusiei nu coincid întotdeauna cu acelea ale statelor membre NATO. Însă sunt şi arii importante unde interesele acestora sunt intersectate. Trebuie sa construim un parteneriat pentru a găsi soluţii pentru interesele noastre comune”¹⁵.

Însă, în ciuda tonului optimist al summitului, Rusia din nou se îndepărtează de NATO – decide că nu mai este oportună întâlnirea NATO- Rusia programată pentru 7 mai. Se pare că exerciţiile militare programate de NATO în Georgia reprezintă un afront la adresa Rusiei. Cu atât mai mult cu cât a existat cererea explicită ca acest exerciţiu să fie abandonat. Declaraţia lui Medvedev cu privire la situaţia actuală a Georgiei este că un preşedinte pro-occidental lezează interesele Rusiei. Ceea ce nu poate controla, este dăunător. Justificarea pentru care decizii de politică internă ale unui stat lezează interesele statului rus nu există. Suspiciunea cu privire la această ostilitate sunt acelea ce se înscriu în imposibilitatea de a renunţa la controlul asupra fostelor state comuniste.

Diferenţele dintre summitul de anul acesta şi acela de anul trecut sunt unele fundamentale – subiectele majore de anul trecut au lipsit din agenda evenimentului de anul acesta. Amplasarea scutului antirachetă ori candidatura unor noi state au fost înlocuite de îndelungate dezbateri pe tema reconstrucţiei Afganistanului şi îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia.

În fond este vorba de reprioritizarea şi regândirea cronologică a strategiei NATO. John Hulsman, expert în relaţii internaţionale la Council on Foreign Affairs, declara „ceea ce Washingtonul pare să spună astăzi Moscovei este în esenţă că avem nevoie de cooperarea Rusiei pentru a opri nuclearizarea Iranului, iar noi, în schimb, suntem dispuşi să amânăm eforturile de construire a unui scut antirachetă în Europa Centrală”¹⁶.

Relaţia dintre NATO şi Rusia a fost dintotdeauna facilitată ori, din contră, afectată, de SUA. Aceasta nu poate fi gândită omiţând canalul principal de comunicare ori, din contră, principalul impediment. Schimbarea administraţiei la Casa Albă a afectat şi agenda NATO, astfel că de la discuţiile de anul trecut ce s-au constituit în factori de tulburare a relaţiilor dintre Rusia şi NATO s-a ajuns ca anul acesta o îmbunătăţire a acestei relaţii să fie prioritară.

În ce măsură aceasta nu este doar o tendinţă, ci chiar politică susţinută, şi care este aportul pe care Rusia îl va aduce acestor demersuri este încă un lucru incert. Însă este vizibilă o conversie, în doar un an, de la politici de înfruntare la demersuri diplomatice de apropiere, de la ostilitate  la negocieeri, de la Bush la Obama.      

IRINA ZAMFIRESCU - Masterat Studii de Securitate - 2009 (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială), licenţiat Filosofie 2007 (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie), analist media Agenţia de Monitorizare a Presei.

 sus