Criza

Dimensiunea geoeconomică a crizei globale 

SERGIU TĂMAŞ

Geoeconomical and geopolitical dimensions of world development are strong interdependent. The current economic crisis produce geopolitical consequences wich undermine the leadership of United States in the world. The U.S. economic weakness and China’s superior performance challenge the global balance-of-powers. A new orientation of Obama administration toward China may generate a G-2 group to work together for peace and development.

Keywords: crisis, geopolitics, United States of America, China

Evaluările celor ce caută să înţeleagă cauzele şi manifestările actualei crize economice globale se referă nu numai la urmările sale negative, ci şi la posibilitatea unor schimbări profunde în evoluţia societăţilor umane. Unii experţi merg atât de departe, încât consideră actuala criză drept un „punct de cotitură” în evoluţia omenirii. Fără a supralicita urmările de natură doctrinară ale unei asemenea aprecieri, considerăm util să explorăm acele schimbări care îndeplinesc rolul unor „indicatori avansaţi” în activitatea de prospectare a evoluţiilor geoeconomice posibile în perspectivă. Atenţia noastră se va concentra asupra interacţiunii factorilor de natură economico-financiare cu cei social-politici, interacţiune care exercită un efect sinergic asupra balanţei de putere geopolitice şi geoeconomice la nivel global.

1. Preponderenţa problematicii geoeconomice

Astăzi, când ne referim la relaţiile dintre criza globală şi perspectivele raporturilor de putere dintre state, o primă constatare care se impune este interpătrunderea proceselor geoeconomice cu cele geopolitice. Mai exact, manifestările crizei aduc dovezi în sprijinul ideei că geoeconomia nu este o etapă ce urmează geopoliticii, aşa cum a susţinut în 1990 Luttwak. Acesta s-a referit la „moartea geopoliticii” şi tranziţia omenirii către o fază geoeconomică, etapă în care războaiele şi cucerirea militară a teritoriilor vor fi înlocuite cu expansiunea comercială şi ocuparea non-violentă a pieţelor.¹ Dacă ne adresăm faptelor istorice, realizând incursiuni în zona geoistoriei, constatăm că interesele şi strategiile geoeconomice au fost întotdeauna parte intrinsecă a geopoliticii, iniţiativele de natură geopolitică fiind motivate prioritar de interese geoeconomice.

Una din particularităţile perioadelor istorice în care a avut loc expansiunii imperiale (sec. XV-XX) constă în faptul că problematica geoeconomică a fost, mai mult sau mai puţin, partea ascunsă a geopoliticii, mascată de tezele politice privind rolul „civilizator” al occidentului, sau ţelul urmărit de „revoluţia proletară mondială”.

În tranziţia de la secolul XX la secolul XXI, contextul socio-politic s-a modificat profund ca urmare a refacerii pieţii mondiale prin destrămarea sistemului de state socialiste şi maturizarea proceselor specifice globalizării. Omenirea s-a confruntat cu noi sfidări ale dezvoltării, fiind confruntată cu o criză a resurselor. Procesul denumit „epuizarea resurselor”, este de fapt expresia accelerării consumului de resurse, în condiţiile în care consumul depăşeşte capacitatea de a reface stocul de resurse necesar unei dezvoltări sustenabile. În consecinţă, competiţia pentru resursele vitale ale omenirii s-a acutizat, astfel încât interesele geoeconomice au intrat în primul plan al atenţiei publice.

Acceptând teza fundamentală că procesele geoeconomice constituie motivarea profundă şi rezultatul final al activităţilor geopolitice pe plan naţional, continental şi global, sunt pe deplin justificate analizele care au ca obiectiv punerea în evidenţă a impactului actualei crize economice asupra relaţiilor de putere la nivel global şi schimbările previzibile în desfăşurarea jocului geopolitic planetar.

Desfăşurarea crizei şi modalităţile ieşirii din criză depind, în primul rând, de iniţiativele de ordin strategic pe care le promovează oamenii politici, cu pondere decisivă în afacerile internaţionale şi, în al doilea rând, de puterea pârghiilor pe care aceştia le au la dispoziţie pentru a realiza obiectivele dorite. În cea mai mare măsură, rezultatele ieşirii din criză vor depinde de pârghiile economice disponibile. Această disponibilitate a devenit criteriul decisiv pentru evaluarea capacităţii unei ţări de a se poziţiona geopolitic în condiţii cât mai avantajoase.

Avem în vedere, în primul rând, accesul la asemenea „resurse” cum sunt rapiditatea revenirii din criză, ritmul posibil de creştere economică şi mai ales masa disponibilă de lichidităţi monetare pentru realizarea obiectivele propuse de fiecare ţară şi care totodată permite intervenţii eficace de natură financiară în sprijinul altor ţări aflate în dificultate economică.

Evoluţia de până acum a dinamicii economice globale a arătat că la toţi aceşti factori ţările occidentale, îndeosebi Statele Unite şi cele din Uniunea Europeană, cu toate că au manifestat reacţii indrăzneţe în domeniul stabilirii mijloacelor pentru combaterea crizei, întânpină pentru moment probleme serioase. De rezolvarea acestor probleme depinde menţinerea „leadershipului” puterilor occidentale, în timp ce eşecurile pot modifica balanţa raporturilor geopolitice la nivel planetar în avantajul altor zone ale lumii.

2. Modificări de orientare geopolitică

În mod deosebit, rezultatul alegerilor din Statele Unite care au declanşat tranziţia de la administraţia Bush la administraţia Obama au alimentat speranţele unor schimbări pozitive în politica internaţională, schimbări ce ar putea modifica „jocul politic” la nivel planetar.

Reacţiile noii administraţii la problemele cu care se confruntă comunitatea internaţională confirmă aceste aşteptări. Statele Unite, cea mai mare putere a lumii în contextual actual, a făcut primii paşi în direcţia revizuirii priorităţilor sale geopolitice. O dovadă în acest sens este raportul „Evaluarea anuală a ameninţărilor” elaborat de Departamentului de Informaţii al Statelor Unite şi dat publicităţii în februarie 2009. Raportul se deschide cu precizarea că prima preocupare în materie de securitate a naţiunii americane nu mai sunt activităţile teroriste, ci implicaţiile geopolitice ale crizei economice globale.² În consecinţă, se precizează că durata crizei este esenţială pentru viitorul Statelor Unite. Cu cât va dura mai mult criza, cu atât mai mult interesele strategice ale Statelor Unite vor avea de suferit.

Necesitatea modificării punctului de vedere în materie de securitate naţională este confirmată şi în luările de poziţie a numeroşi experţi de prestigiu. În opinia acestora, criza actuală provoacă efecte negative pentru poziţia geopolitică a Statelor Unite, pe termen lung.

Schimbările în balanţa de putere globală, care s-au produs în perioada 1989-1991 şi au dus la colapsul URSS-ului şi a sistemului de state socialiste, au făcut din Statele Unite principala beneficiară, aceasta devenind unica super-putere economică şi militară a lumii. Acum, conform analizei făcute de Roger C. Altman - fost secretar al trezoreriei statului American, ³ în urma crahului financiar din 2008 şi a crizei economice globale, principalul rezultat al acestor schimbări pentru Statele Unite este perspectiva unui „recul major geopolitic”. La rândul său, profesorului de ştiinţe politice Robert A. Pape de la Universitatea Chicago, consideră că Statele Unite sunt angajate într-un declin pe plan internaţional. Pierderile de teren geopolitic sunt rezultatul acţiunii sinergice a unui complex de factori, a căror interacţiune a dus la scădere influenţei americane. După opinia sa, una din cauzele acestui declin este că administraţia Bush, s-a angajat în obiective ambiţioase simultan în trei mari regiuni ale lumii – două războaie în Irak şi Afganistan, exercitarea de presiuni asupra Coreei de nord şi extinderea militară a organizaţiei NATO în apropierea graniţelor Rusiei.⁴

Procedând astfel, Statele Unite au acţionat fără să ţină cont de costuri. Neo-conservatorii americani au mizat pe dominaţia necontestată a puterii americane, dar efortul costisitor al acestei politici, s-a dovedit a fi pe termen lung în discordanţă cu datele reale. Declanşarea crizei financiare şi economice în Statele Unite şi ulterior exportarea ei în restul lumii a creat mari dificultăţi în continuarea acestei orientări. Principalul efect negativ a fost punerea sub semnul întrebării a exercitării de către Statele Unite a rolului acesteia de „leadership” al politicii şi economiei mondiale.

Pierderile în planul credibilităţii au diverse expresii. Pentru unii subiecţi ai vieţii internaţionale, sistemul financiar american este văzut acum ca unul care a eşuat să facă faţă unor provocări majore a societăţii contemporane. Pentru mulţi alţii, măsurile de redresare luate de administraţia americană (injecţia de mari sume din fonduri publice în bănci private, intervenţia guvernului în sfera economiei private), măsuri care implică creşterea rolului statului în economie, au făcut ca pentru „restul lumii” modelul pieţei libere americane să devină confuz.. Unele ţări, caută acum răspunsuri pentru problemele dezvoltării uitându-se către ţări care experimentează diverse alte modalităţi în raporturile dintre stat şi piaţa liberă

Un efect nu mai puţin important al crizei economice actuale este că Statele Unite, cel puţin pe termen mediu, nu vor mai deţine aceleaşi resurse financiare şi nu se vor bucura de aceeaşi credibilitate economică, în desfăşurare afacerilor globale, ca până acum. După cum se subliniază în raportul menţionat, cu privire la ameninţările actuale la adresa securităţii statului american, în situaţiile în care o ţară va intra în dificultate financiară Statele Unite ar putea întâmpina greutăţi în a acorda acelaşi sprijin financiar, ca până acum ţărilor prietene, sau altor ţări care speră să primească sprijin finaciar.

În trecut, Statele Unite dispuneau de importante lichidităţi, pe care le putea folosi pentru ţările aflate în dificultate, ceea ce a contribuit la întărirea influenţei globale a Statelor Unite. Acum, criza erodează această posibilitate, ceea ce crează dificultăţi Statelor Unite, atât în ce priveşte folosirea mijloacelor „hard”, cât şi al mijloacelor „soft” în raporturile internaţionale.

Dificultăţile cu care se confruntă Statele Unite şi conducătorii altor economii occidentale, au fost comentate de vice-premierul Chinei în maniera tipic chinezească, spunând că „profesorii au acum unele probleme”. Una din consecinţele acestor dificultăţi ar fi posibilitatea unei deplasări a „centrului de gravitate geopolitic global” dinspre Washington spre alte zone ale planetei.

3. Oportunităţile Chinei

Pe acest fond general, statele capabile să dispună şi să folosească în prezent lichidităţi monetare importante capătă şanse mai mari în confruntarea cu criza.

Zona cu cele mai evidente şanse de a deveni un viitor centru de gravitate a politicii şi economiei globale este Asia, zonă în care au loc procese deosebit de importante pentru viitorul echilibru global, îndeosebi ca urmare a evoluţiilor posibile ale Japoniei şi Chinei.⁵

Datorită evoluţiei sale economice spectaculoase, China este ţara care are cele mai multe oportunităţi de a-şi întări în perspectivă, poziţia geopolitică şi geoeconomică. China a suferit şi ea lovituri puternice din partea crizei economice globale, deoarece criza a redus rata de creştere anuală a economiei chineze şi, ceea ce este mult mai important, exportul acesteia a suferit o reducere importantă pe diferite pieţe ale lumii. Piaţa muncii suferă la rândul ei contracţii puternice. Se consideră că 10 milioane de ţărani veniţi să lucreze în oraşe şi-au pierdut locurile de muncă, iar în rândurile tinerilor ar fi de 6 milioane care nu mai au resurse financiare pentru a-şi continua studiile universitare. Toate aceste procese negative, economice şi sociale, pot provoca creşterea instabilităţii interne a societăţii chineze.

Cu toate acestea, economia chineză a fost iniţial relativ deconectată de turbulenţele create de criza globală. În al doilea rând, intensa activitate comercială desfăşurată de firmele chineze la nivel global au permis acumularea unor importante rezerve valutare. În prezent, China este ţara cea mai bine plasată din punct de vedere al lichidităţilor monetare, întrucât are rezerve valutare de 2 trilioane $ (două mii de miliarde).

Sistemul financiar şi economic al Chinei a fost până acum mai puţin expus la loviturile crizei, ceea ce îi conferă avantajul de a-şi promova interesele geostrategice în condiţii mai favorabile decât unele puteri occidentale. Acest avantaj poate fi însă pierdut, dacă politica forurilor de conducere chineze va eşua. Pentru moment, într-un context în care SUA şi Uniunea Europeană sunt preocupate să găsească mijloacele potrivite pentru a ieşi din criză, China are lichidităţile necesare de a investi nu numai în economia internă, dar şi pentru a ajuta financiar alte state.

Marea Adunare Naţională a Chinei, convocată în cursul lunii martie 2009 a avansat un plan impresionant pentru redresare economiei chineze, plan care prevede injectarea a aproximativ 600 de miliarde $ în dezvoltarea economiei. Primele date statistice, indică că în primul trimestru al anului 2009 economia chineză a înregistrat a creştere de numai 6,1% , cifră inferioară dorinţei autorităţilor chineze de a se atinge un ritm de creştere de 8 %., dar acest 6% contrastează puternic cu rezultatele înregistrate de economiile occidentale.

Conform previziunilor, tendinţa de evoluţie a economiei chineze din punctul de vedere al mărimii PIB, va fi de aşa natură, încât va permite Chinei ca în următorii 25-30 de ani să-şi menţină posibilitatea de a face investiţii pe diverse continente şi de a ajuta financiar alte state.

Doar în anul 2008 şi în primele luni ale anului 2009, China a cumpărat sau a preluat intreprinderi, aflate în dificultate economică, din Europa, America de nord şi de sud şi din Australia. Investiţiile de acest gen, după unele date se ridică la 16,5 miliarde euro.

În mod deosebit atrage atenţia, posibilitatea Chinei de a face investiţii-cheie în ţările unde are interese geoeconomice, respectiv injectând investiţiile în exploatarea resurselor naturale necesare dezvoltării economiei proprii (petrol, alimente), investiţii pe care ţările occidentale nu şi le pot permite în prezent. Pe această cale, China poate acorda sprijini eforturile economice ale ţărilor emergente din America de sud şi alte zone ale planetei, ceea poate duce la reducerea influenţei Statelor Unite în aceste zone.

Aceste evoluţii întăresc poziţiile Chinei în faţa puterilor emergente şi a ţărilor în curs de dezvoltare din Asia, America latină şi Africa. Rămâne deschisă şi perspectiva închegării de către China a celui mai mare spaţiu de liber schimb din lume, de 3 miliarde de consumatori, unind în jurul său ţările din Asia de est şi sud-est, depăşind atât piaţa Uniunea Europeană, cât şi piaţa nord-americană.

La orizontul anilor 2020 se conturează posibilitatea ca economia chineză să devanseze Germania şi Japonia trecând pe locul al doilea după Statele Unite.

Administraţia Obama deosebit de atentă în raport cu aceste evoluţii îşi re-evaluează relaţiile cu China, considerând că o apropiere geopolitică de aceasta ar putea fi cea mai importantă relaţie bilaterală⁶ în perspectivă. Una din posibilităţile luate în considerare este stabilirea unei axe economice SUA-China, în locul unei politici agresive, orientare care ar putea viza şi o îndepărtare a Chinei de Federaţia rusă.

După vizita din februarie 2009 la Beijing a doamnei secretar de stat Hillary Clinton, aceasta şi-a exprimat speranţa în realizarea oportunităţii unei colaborări între cele două ţări. În legătură cu această evoluţie, Henry Kissinger considera posibil ca relaţiile SUA-China să se desfăşoare în viitor la „un nou nivel”, iar Zbigniev Brzezinski şi-a exprimat speranţa de a vedea realizându-se un grup G-2 care să abordeze într-o manieră deschisă şi inovatoare nu numai problemele actualei crize, dar şi cele privind climatul, proliferarea armelor de distrugere în masă şi chiar să aducă o soluţie conflictului israeliano-palestinian.

4. Continentul care se afirmă

Un anumit recul geopolitic al puterilor occidentale este evident în zona Americii de sud, zonă bântuită timp de decenii de crize politice, economice, financiare. În pragul secolului XXI, America de sud a intrat într-o altă etapă de dezvoltare în care majoritatea ţărilor din această zonă caută o cale proprie de dezvoltare. Cu puţine excepţii, această schimbare este rezultatul promovării la putere prin alegeri democratice a unor forţe politice orientate spre nevoile majorităţii populaţiei şi interesate în adâncirea procesului de integrare a eforturilor comune ale ţărilor sud-americane pentru ameliorarea situaţiei economice, între altele şi prin dezvoltarea unei „pieţe comune a sudului”.

În mare măsură, relansarea economică şi socială a Americii de sud în politica internaţională s-a produs în perioada când cele două administraţii Bush au fost orientate predominant spre rezolvarea problemelor din Orientul mijlociu, Afganistan şi totodată angajate în efortul depus pentru a restrânge spaţiului de acţiune şi influenţă a Federaţiei Ruse.

Forţele politice conducătoare din Brazilia, Argentina, Venezuela, Bolivia şi alte ţări sud – americane s-au folosit nu numai de această orientare a politicii americane, ci şi de conjunctura economică favorabilă creată de creşterea cererii la nivel global de petrol şi gaze, minereu de fier, cupru sau cereale, cerere care le-a permis anumite succese pe plan economic şi financiar.

Un rol nu mai puţin important l-a avut şi practicarea unui protecţionism moderat îndreptat în principal înpotriva încercărilor Statelor Unite de a include pieţele sud-americane într-o unică piaţă a tuturor ţărilor americane. Sprijinul financiar al Chinei, relaţiile tot mai strînse cu India şi implicarea Federaţiei Ruse în zonă au completat acest mix de politici, care au dus la un grad de autonomie economică şi de atitudine politică independentă faţă de vechile relaţii cu Spania, Portugalia şi mai ales faţă de marele vecin de la nord. Guvernele sud-americane, cu unele excepţii, au practicat o anumită opoziţie, uneori tacită, alteori deschisă ca în cazul poziţiei manifest anti-americane a preşedintelui Chavez al Venezuelei, în raport cu intenţiile Statelor Unite de a dezvolta o alianţă mai strânsă cu America de sud..

Rolul de lider în acestă zonă aparţine Braziliei, care cu o populaţie de 180 milioane, şi beneficiind de orientarea discret independentă a preşedintele Lula da Silva se dezvoltă ca o puterea emergentă, ocupând locul 10 în lume, dar sperând să treacă în curând pe locul 6. În prezent, Brazilia face faţă crizei deoarece dispune de fond de rezervă de 215 miliarde de $. În virtutea poziţiei sale geoeconomic, Brazilia, împreună cu alte ţări, conduce eforturile de integrare a ţărilor sud-americane într-un unic mare spaţiu economic, care se doreşte a fi o variantă a Uniunii Europene. Noua situaţie, geoeconomică şi geopolitică a Braziliei se reflectă în vocea acesteia este din ce în ce mai decisă din cadrul reuniunilor grupului G-20.

Aceste modificări de natură geoeconomică din America de sud s-au manifestat puternic în cadrul recentei Reuniunii la vârf a Americilor, care s-a desfăşurat anul acesta, la Port-of-Spain, capitala statului Trinidat-Tobago din zona Caraibelor.

La deschiderea conferinţei, Cristina Kirchner, preşedinta Argentinei şi Daniel Ortega preşedintele Republicii Nicaragua au cerut ridicarea embargoului Statelor Unite care loveşte „Republica soră Cuba”. În replică, preşedintele Obama şi-a exprimat dorinţa de a deschide „un nou capitol” în relaţiile dintre SUA şi statele sud-americane, caracterizat de „un dialog întemeiat pe respectul mutual, interese comune şi valori împărtăşite,”⁷ care vor pune capăt ingerinţei în politica ţărilor sud-americane. Cu acest prilej, în cadrul unor interviuri luate de ziarişti, Lula da Silva a ţinut să sublinieze că „Brazilia şi-a găsit calea sa proprie” şi că în virtutea evoluţiilor ce au avut loc în America de sud şi în lume, această ţară pretinde un fotoliu în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Răspunzând unor aluzii privind alunecarea spre stânga a ţărilor sud-americane, Lula da Silva a prezentat această alunecarea spre stânga ca fiind o nouă cale socio-politică şi economică ce „permite bogaţilor să câştige bani din investiţiile pe care le fac şi totodată permite celor săraci să participe la dezvoltare”...

5. Evoluţii posibile.

Referitor la amploarea şi perspectivele crizei globale, Philip Stephens în „Financial Times”din 9 Octombrie 2008 sublinia că „această criză este unică. Din două motive. În primul rând, este vorba de ferocitatea ei cumplită…Al doilea motiv este de ordin geografic. Pentru prima dată, epicentrul a fost în vest. Văzute de la Washington, Londra sau Paris, crizele financiare s-au produs întotdeauna în alte zone ale lumii – în America Latină, Asia sau Rusia. Acum, buba a erupt pe Wall Street şi a contribuit decisiv la erodarea autorităţii morale a Occidentului. Lecţia cea mai importantă pe care trebuie să o tragă Occidentul din actuala criză este următoarea: să nu îşi mai închipuie că ordinea globală este doar responsabilitatea sa. Mai mult de două decenii, Statele Unite şi Europa au exercitat o hegemonie economică politică şi culturală. Hegemonia care tocmai a luat sfârşit”… 

Ce perspective se deschid în geopolitica planetară? O abordare de natură previzională ar fi lipsită de temei având în vedere multiplele posibilităţi de evoluţie a politicii mondiale, de posibilitatea apariţiei unor rupturi în tendinţele actuale, care să îndrepte cursul de acum în alte direcţii. În schimb, o abordare de genul prospectării sociale ne permite să punem în evidenţă câteva evoluţii posibile, plecând de la ideea că viitorul umanităţii rămâne deschis creativităţii politice.

Declinul geopolitic al Statelor Unite poate fi privit ca un fenomen temporar, posibil de depăşit ca urmare a unui reveniri spectaculoase a economiei americane şi menţinerii unui potenţial militar de dimensiuni globale. Unii experţi propun în acest sens elaborarea de către Statele Unite a unui „New Deal” la nivel internaţional.

Nu se poate exclude din analiza acestei posibile reveniri, rolul unei anumite politici de apropiere între Statele Unite şi China. Apropierea ar avea ca temei preocupările de natură geoeconomică care leagă în prezent economia americană de cea chineză – rezervele în dolari deţinute de China. De aici, pe deoparte teama acesteia de o posibilă devalorizare a monedei de rezervă internaţională şi pe de altă parte propunerile, din ce în ce mai bine conturate şi mai bine sprijinite de alte ţări, de a fi înlocuit dolarul ca monedă internaţională de rezervă.

Posibilul declin al lideratului american global va duce la creşterea rolului îndeplinit în politica globală a ţărilor emergente. Centrul de greutate pentru luarea deciziilor ce privesc evoluţia politicii şi economiei globale tinde să treacă de la întrunirile grupului „G-8”, la reuniunile ţărilor din gruparea „G-20”, din care fac parte şi ţările emergente.⁸

Desigur, SUA va rămâne încă mult timp cea mai puternică naţiune din punct de vedere economic şi militar. Această super-putere păstrează resurse importante în economie, tehnologie şi în plan militar. În virtutea acestei poziţii puternice, aceasta îşi propune, ca în cadrul întrunirilor G-20, să amplifice posibilitatea sa de a remodela lumea de mâine, de a promova noi structuri de importanţă globală. La rândul lor, naţiunile emergente, mai ales China, India, Brazilia, în măsura în care îşi vor întări influenţa globală vor avea oportunităţi sporite de a marca puncte în planul competiţiei geoeconomice şi a promovării „multilateralismului” în geopolitica globală.   

Cercurile conservatoare din politica internaţională vor refuza o asemenea perspectivă, preferând aşa cum sublinia Richard Haas, preşedintele Consiliului de Relaţii Externe să considere că noua situaţie tinde spre constituirea unei lumi „non-polare”, ceea ce poate sugera existenţa unei stări globale tranzitorii şi nesatisfăcătoare.

Pe acest fond politic, se vor multiplica vocile care vor apela la argumente care subliniază defectele „multilateralismului”, în luarea deciziilor privind problematica deosebit de complexă cu care se confruntă comunitatea internaţională. Tendinţele actuale indică posibilitatea, dacă nu certitudinea, că SUA va opera în geopolitica globală având o platformă mai restrânsă de acţiune, decât a avut-o până de curând.

În ce priveşte celălalte subiecte de putere globală, Uniunea Europeană sau Rusia, actualele dificultăţi economice le plasează într-un plan secund, exceptând posibilităţile lor în plan militar, în care plan, una acţionează în calitate de membru NATO, iar cealaltă în poziţia de putere nucleară capabilă să facă faţă puterii nucleare a Statelor Unite.         

Din punct de vedere geoeconomic, Rusia se confruntă cu probleme financiare din cauza căderii preţului petrolului şi a scăderii fondului de rezerve valutare. Până acum, statul rus a cheltuit sume importante pentru a susţine rubla, sistemul financiar şi intreprinderile controlate de stat. Producţia industrială a scăzut în ianuarie 2009 cu 16% în raport cu nivelul din ianuarie 2008. De asemenea, ritmul de creştere anuală a economiei are tendinţa de a scade. După cum indică datele, acesta a scăzut la 2,1% în 2008, faţă de 6,3 în 2007. Cu toate acestea, Rusia păstrează avantajul de a deţine o rezerva valutară de 500 miliarde $, ceea ce îi conferă o condiţie financiară puternică, cu toate pierderile suferite.

În planul politicii externe, o mare parte din eforturile Rusiei vor fi, încă mult timp, îndreptate în direcţia stopării efectelor strategiei „rollback” aplicate de Statele Unite. În această perspectivă, se conturează tendinţa Rusiei de a arunca punţi geopolitice în zone care pot afecta interesele Statelor Unite, îndeosebi în America de sud.

În ce priveşte Uniunea europeană, aceasta îndeosebi prin cuplu Sarkozy-Merkel a căutat să folosească contextul crizei globale pentru a prelua iniţiativa în dezbaterile din cadrul întâlnirilor grupului G-20. Primul ministru al Franţei Fillon a rostit fraza „suntem aliaţii Staterlor Unite, dar nu şi vasalii ei”, frază care a marcat această deplasare spre autonomie. Rămâne însă deschisă posibilitatea Statelor Unite de a menţine rolul său de lider important în problemele europene, cu atât mai mult, cu cît se aşteptă ca declinul economic să fie mult mai sever pentru statele Uniunii, mai ales în partea sa răsăriteană. Agravarea crizei în Europa va duce la pierderea anumitor poziţii geopolitice şi geoeconomice, în favoarea altor forţe.

În final, trebuie să acceptăm, ceea ce remarca un editorialist, şi anume că pentru moment criza economică globală a făcut ca „noua lume să se învârte în jurul Statelor Unite şi Chinei”⁹.

SERGIU TĂMAŞ - Profesor univ. dr. la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice; a publicat „Geopolitica” (Ed. Institutului de Teorie Socială, Buc. 1999); „Prospectiva socială” , (Ed. Victor, Buc. 1999); „Management politic” (Ed. Universitară, Buc. 2006); Membru al redacţiei publicaţiei „Diplomat Club”, unde publică articole în rubrica „Idei şi Realităţi contemporane”.

 sus