Criza

„Achiziţii” ale crizei mondiale:
noi problematizări în filosofia politică
 

GABRIEL RADU

The present frame of world crisis could also include some possible applications of political philosophy. Being in the state of controversial issue to be solved, currently applications could strengthen the effectiveness of political philosophy during a discontinuous period of historical times. Distributive theories of justice could also be tested in an actual crisis of regulation and lawfulness.

Keywords: world crisis, political philosophy, distributive justice, lawfulness

 

I. Testări posibile

Terenul propice unor posibile noi dezvoltări în filosofia politică îl poate constitui momentele de discontinuitate politică sau socială. Fundalul prezentei crize economice şi financiare ar putea facilita noi contribuţii în domeniul filosofiei politice, fie sub forma unor achiziţii teoretice, fie sub acela al aplicaţiilor cu valoare explicativă. În mod cert, interesul pentru filosofia politică este în creştere atunci când un anumit mod de viaţă, politic sau social, este ameninţat – fie şi în în plan teoretic, până în prezent - cu dispariţia.

Predicţiile politice cu privire la posibilitatea schimbării unor moduri de viaţă istorice au fost în general reacţii ideologice la diferite crize pe parcursul istoriei. A analiza mai în amănunt modalitatea prin care diferitele crize distilează anumite construcţii ideologice, presupune o bună cunoaştere a mecanismelor crizei, a antecedentelor istorice şi specificităţilor geografice, a contextului social.

În cadrul abordărilor multidisciplinare ale crizei economice mondiale care vizau diagnosticări şi unele încercări predictive asupra evoluţiilor posibile s-au ridicat multe întrebări interesante, iar una  dintre cele mai importante, formulată în diferite variante şi totodată prezentă şi în alte momente istorice ar fi: ce determină ca un anumit context social să fie considerat a fi „de criză” şi nu doar o simplă problemă, o tendinţă istorică sau doar o schimbare?1 Contextele problematice identificate de media sau de către analişti necesitau anumite explicaţii. Uneori,  simpla lipsă a unei explicaţii plauzibile contura  situaţia ca fiind una de criză. Au existat opinii ale unor analişti economici care au calificat criza financiară din 2008, ca fiind o criză a teoriei economice. Dar o încercare de definire cât mai exactă a crizei a vădit mai degrabă o „criză a definiţiilor” în această problemă. Considerăm că mai importante decât posibilele definiri ale fenomenului de criză îl constituie însă rediscutarea unor probleme concrete ale filosofiei politice în acest context, verificarea aplicabilităţii unor principii şi argumentele de etică politică repuse în discuţie. Încărcătura emoţională care însoţeşte scăderea economică pe fondul alterării condiţiilor sociale aduce în prim-plan construcţii metaforice cu putere sugestivă ridicată asupra stării de fapt2, dar care nu pot constitui premise valabile construcţiilor teoretice ale unor posibile modele ale crizei.

II. Poziţionări ale filosofiei politice faţă de criza economică mondială.

Dezbaterea politică antrenată de către criza financiară actuală la diferite forumuri mondiale sau conferinţe este deschisă, în general, de pe poziţiile stângii politice. O stare emoţională accentuată a iniţiat abordări politice şi etice asupra sistemului mondial actual, asupra structurii sale, cât şi a valabilităţii instituţiilor sale. Opinii ideologice generale sau interese particulare în căutare de sprijin legislativ s-au regăsit interconectate în tentativa de proiectare a unor politici urgente. În mod aşteptat, stânga politică din diverse spaţii geografice califică măsurile guvernelor de atenuare ale efectelor crizei ca fiind antipopulare şi care doar încearcă să translateze costurile crizei dinspre capital către muncă, iar în plan mondial de la centre către periferii3. În ceea ce priveşte domeniul bancar, opiniile stângii converg, în general, în sensul punerii în custodie a băncilor private în stare de faliment, şi chiar la naţionalizarea fără vreo indemnizaţie a acestora, urmând ferm principiul de a nu naţionaliza datoriile private şi nici de a transfera activele băncii în spaţiul privat.Starea critică actuală a economiei mondiale necesită în viziunea ideologilor stângii o intensificare a funcţiilor de control ale statului şi mai ales, de intervenţie directă a acestuia. Controlul şi blocarea ieşirilor de capital încearcă să evite repatrierile masive de capital. Auditul datoriei publice promite să reuşească, în viziunea acestora, să identifice resursele posibile disponibile pentru îndeplinirea nevoilor sociale, promisiune mai veche a stângii de tip totalitar. Experienţele Europei centrale şi de est par a fi complet ignorate dupa douăzeci de ani de la încheierea războiului rece, atunci când mai există formaţiuni politice de stânga ce solicită încă controlul preţurilor la produsele de bază şi fixarea unor salarii „reale” pentru angajaţi.

Propunerile formaţiunilor politice menţionate mai sus ating cu lejeritate aspecte ale dreptăţii distributive: renaţionalizarea întreprinderilor strategice. Falimentul întreprinderilor sau problema resurselor naturale nu pot fi finalizate, în opinia acestora, decât cu naţionalizarea. O reacţie practică la asimetriile actuale ale globalizării este acceptată doar în sensul integrării serviciilor publice, nu şi a capitalurilor. Pe acest palier critica stângii a fost constantă denunţând sistematic faptul că libertatea capitalurilor a fost mai mare decât a forţei de muncă, în plan normativ. Orizontul socialist al paleativelor de criză evocate mai sus, reprezintă „răspunsul la o dramă socială impusă”4.  Acest tip de diagnostic şi măsuri necesare propuse, dincolo de încărcătura lor emoţională şi ideologică, nu aduc nimic nou în dezbaterea politică epuizată încă la începutul anilor 90, reluată sub aceleaşi accente în timpul crizei din 1997-1998 din Asia de sud-est, dar repune însă în discuţie unele teme ale filosofiei police destul de actuale: raporturile public-privat şi unele probleme ale dreptăţii distributive. Problema raporturilor public-privat, a responsabilităţilor derivate din cadrul acestui raport şi unele aspecte etice, nu s-a pus cu acuitate numai din partea stângii ideologice. Actuala criză financiară mondială a antrenat un apel al decidenţilor politici şi de alte orientări politice la plătitorii de taxe pentru a contribui la salvarea băncilor ameninţate cu prăbuşirea, conturând o tendinţă redistributivă a unor politici în cadrul actualei crize. O primă problemă etică se conturează în a stabili care ar putea fi principiile de reglementare a unei situaţii în care domeniul privat solicită ajutorul domeniului public pentru a se salva. Este astfel salvarea sa legitimă, în cazul orientărilor liberale, ca să nu mai vorbim de cele libertariene, în cazul în care această salvare ar fi şi posibilă? Nu este vorba de aplicarea unui principiu redistributiv, în condiţii atipice repudiat de către orientările liberale? Răspunsul la acest tip de întrebări ţine de clarificarea unor presupoziţii caracteristice ale contextului general actual, cât şi de actuala crize mondială, în special.

II.1 Egalizarea şanselor („Luck egalitarianism”)

Cerinţele dreptăţii distributive ar putea fi examinate în cadrul crizei mondiale prezente prin prisma verificării unor principii, testării unor modele teoretice aplicate unor date empirice ale realităţii. Astfel, în unele opinii, soluţii acceptabile ale redistribuţiilor posibile gravitau în jurul conceptului de egalizare a şanselor („luck egalitarianism”). Conceptul de egalizare a şanselor, ce are în vedere un demers de tipul nivelărilor discrepanţelor social-economice produse de hazard, se defineşte în esenţă ca fiind o compensaţie legitimă a celor care nu s-au bucurat de condiţii iniţiale „norocoase”, privilegiate. Întrebarea, de natură etică, şi cu destinaţie economică, care se pune din perspectiva acestui concept este formulată în termenii: „cu ce drept trebuie să sufere cei care nu au intrat ca jucători pe piaţă, „spasmele” acesteia, în timp ce cei care şi-au asumat riscul apelează la domeniul public pentru a se pune la adăpost în caz de pierdere”. Nu cumva ne aflăm în prezenţa unor reguli făcute pe parcursul jocului? Mai mult, se poate constata că luck egalitarianism nu reprezintă decât unul dintre principiile dreptăţii posibil co-competitoare în reglementările sociale. El însă impune doar un principiu redistributiv, lăsând nesoluţionate problemele responsabilităţii. De ar trebui să recompensăm acest tip de „successful risk-taking”? Cei care îşi asumă riscul şi reuşesc sunt deja recompensaţi de societate în plan material prin bani, iar în plan moral, prin status. La fel, cei ce eşuează plătesc prin pierdere financiară şi afectarea status-ului, altfel nu s-ar mai putea vorbi de risc. Trebuie subliniat că acest concept de risc nu se poate confunda cu cel de alegere greşită, în primul caz rezultatele activităţii fiind incerte, iar în cel de-al doilea caz fiind în mod cert negative. Începutul oricărei afaceri reprezintă un risc, dar nu şi o alegere total greşită în sine, chiar şi în actualele condiţii de criză mondială. Hazardul reprezintă o componentă importantă indiferent de cât de precise sunt calculele iniţiale, iar prudenţa e şi ea o calitate, ca şi asumarea riscului. Oamenii prudenţi încearcă să-şi minimizeze riscul, dar, aşa cum s-a observat, societatea nu poate fi compusă doar din contabili şi farmacişti. Fie doar şi ca principiu de valabilitate generală, „luck egalitarianism” este dificil de a fi impus, în condiţiile în care globalismul produce efecte total asimetrice, iar problematica egalizării şanselor poate reprezenta cel mult un principiu preinstituţional, care ar putea servi proiectării instituţiilor şi nu recompensării dincolo de ceea ce instituţia (corect proiectată) prevede. Nu numai ca principiu, dar nici măcar ca program politic, fie sub form impozitării progresive sau altor forme de redistribuţie, egalizarea şanselor nu s-a dovedit a fi un antidot la darwinismul social. În mod aparent, impozitarea progresivă poate apărea ca o măsură de egalizare a şanselor, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că guvernele din toată lumea ţintesc obţinerea unei părţi cât mai mari din „plăcintă”, fie pentru a scădea deficitele, fie diminuării furiei electorale. Aprecieri ale celor bogaţi conduc la decelarea unei preferinţe de a plăti mai mult prin impozitare, decât materializarea unei alternative de a pierde mult mai mult într-o jurisdicţie cu reguli mai laxe5. 

II.2 Unele aspecte redistributive

Gratuitatea despăgubirilor alterează responsabilitatea agenţilor competitori slabi pe piaţă, în timp ce alegerile şi deciziile altora le devin opozabile, asistând astfel la un joc între două echipe, fiecare însă având alt regulament de joc. De exemplu, persoana care nu a avut, din diferite cauze neimputabile acesteia, acces la o educaţie de calitate este răspunzătoare pentru alegerile proprii, în timp ce o persoană care a avut acces la educaţia de calitate, a beneficiat de o mare avere încă de la începutul vieţii, ar fi despăgubită, în condiţiile dezbaterilor actuale referitoare la depăşirea crizei mondiale, de eventualele erori pe care le comite prin riscurile asumate pe o piaţă liberă. Cazul bancherilor este considerat a fi edificator. Ei au beneficiat, în general de avere, bună educaţie şi de o pregătire specială în evaluarea riscurilor propriilor decizii. Cu toate aceste majoritatea opţiunilor politice converg în sprijinul acestora, chiar dacă deciziile lor s-au dovedit a fi dezastruoase. Salvarea acestui bun privat este considerată a fi însă o plată valabilă etic, prin beneficiile mai mari de care s-ar bucura domeniul public, în primul rând vizându-se stabilitatea. Nimeni însă nu poate garanta că aceast fapt nu s-ar putea repeta şi în viitor, iar argumentul etic este astfel anulat. Este adevărat că şi alţi indivizi afectaţi de criza economică sunt liberi şi pot face de asemena alegeri, însă în cazul acestora riscul le revine personal şi fără a exista posibilitatea intervenţiei domeniului public, prin stat, de a le salva interesele. Pot alege să mintă, aşa cum s-a întâmplat adesea în cazul obţinerii unor împrumuturi de la bănci, cu privire la venitul propriu sau la existenţa şi valoarea ipotecilor. Turpitudinea lor însă îi transformă în clienţi ai unor bancheri bucuroşi că îşi pot vinde produsele lor financiare, slăbiciunea şi lipsa de educaţie a celor de rea-credinţă care se împrumută pe o piaţă liberă este astfel speculată pe piaţă.Unii analişti consideră că responsabilitatea lor este identică cu aceea a băncilor şi companiilor, întrucât cererea s-a întâlnit cu oferta pe aceeaşi piaţă, însă salvarea unor capitalurilor personale ale acestor persoane private nu prezintă, pentru stat, acelaşi interes cu acela al salvării unei bănci. Astfel, salvarea sistemului de la o eventuală prăbuşire reprezintă prezervarea unui bun, considerat a fi, un bun comun. Creanţele indivizilor asupra acestui bun comun sunt însă diferite. Alegerile greşite care au afectat sistemul, ca bun comun, nu au fost însă tratate proporţional întinderii culpei fiecărui actor participant.

Actuala criză mondială repune astfel în discuţie posibile aranjamente din cadrul societăţilor, aranjamente în are intervin posibile aplicaţii ale dreptăţii distributive. O tratare din perspectiva principiului diferenţei al lui Rawls6 ar impune un aranjament  în care cetăţenii cei mai dezavantajaţi să primească cel mai mult. Noul aranjament al societăţii, deşi nu are loc într-un context asemănător cu acela al unei poziţii iniţiale cerute de Rawls, a fost considerat în unele analize politice a fi mult discutatul plan Paulson7. Rezumat pe scurt, argumentul de a pompa sume uriaşe din bugetul public în salvarea băncilor ar fi, pe termen lung, în favoarea celor situaţi worst-off, a celor mai defavorizaţi, pentru că sistemul, în întregul său, ar putea fi salvat. Argumentul nu poate fi susţinut, nu numai pentru că decizia nu s-ar fi luat într-o situaţie compatibilă cu aceea a unei poziţii originare, dar nici beneficiul maxim nu ar fi în acest caz de partea celor situaţi worst-off. Planul Paulson a fost în mod intens criticat, în principal pe argumentul că acest plan ar recompensa doar asumarea riscului pe piaţă şi nu ar ţine cont de urmările deciziilor pe piaţă, fie aceastea succese sau eşecuri8. Planul aduce în discuţie şi probleme de corectitudine politică, in special in ceea ce priveste contributia micului platitor de impozite, comparativ cu responsabilitatea marilor companii financiare, considerându-se că „în acest context contribuabilul american nu este pregătit sa accepte acest efort”9. Verificarea aplicabilităţii unor modele teoretice este îngreunată şi sub aspect epistemologic. În anumite opinii s-a subliniat că obstinaţia ideologilor contemporani de a nu aborda criza economico-financiară în termenii de adevăr vs. fals va amâna clarificarea problemelor şi proiectarea remediilor.

III. O criză a reglementării?

Reglementările normative au încercat să ţină pasul cu socialul în vremuri calme, cu atât mai mult prezenţa intervenţiilor normative sunt tot mai discutate în timpuri de criză. Dar care ar putea fi contururile normative într-o stare de fapt în care s-a ajuns, pe baza reglementărilor prezente la momentul respectiv, într-un mod continuu şi firesc? Ca fenomen social, lucrurile au decurs cât se poate de natural: economia se află în impas, se preconizează pentru depăşirea impasului o coboarâre a ratei dobânzii, oamenii pornesc refinanţările împrumuturilor şi creşte consumul excesiv, prefigurând o nouă criză. Băncile facilitează această activitate şi profită la rândul lor. Mecanismele sunt clare, instituţiile funcţionează natural. Dar problema etică pe care reglementările substanţiale au evitat până în prezent să le atingă este aceea de a explica, în condiţiile unei pieţe libere, unde mai este riscul atunci când e vorba doar de a opera cu banii altora? Pentru a „opera” cu aceşti bani agenţii specializaţi au primit stimulente, comisioane, salarii mari, astfel riscul a fost aproape zero pentru Wall Street, dar risc mare pentru investitori şi instituţii care au alimentat poftele dependenţilor de joc al bursei. Problema etică principală devine astfel cine îşi asumă riscul major, nedistribuit şi care va trebui să răspundă de rezultatele acţiunilor sale.

Opinii exprimate în cadrul forumurilor internaţionale au acreditat ideea că actuala criză economică mondială este şi coexistă (pe alocuri s-au formulat chiar relaţii de cauzalitate) cu o criză a reglementărilor, în diferite zone în care operează produse financiare tot mai rafinate. Warren Buffet a descris aceste produse ca fiind adevărate „financial weapons of mass destruction”.  Pentru că este greu de intuit mulţimea conflictelor de interese existente în arhitectura instituţională a democraţiilor liberale, în situaţii ca acelea în care agenţii de rating care au schimbat rapid calificativul anumitor companii, nu numai că nu au avut de suferit, ba chiar au devenit instituţii foarte prospere. Conflictul de intrese apare pregnant în zonele în reglementările au lipsit, un exemplu concludent constituindu-l şi posibilităţile de a-ţi face asigurare pentru propriile credite10.

Propunerile unor reglementări ale unor noi ordini economice, ale unui nou sistem politic, au vizat cu precădere zonele în care speculaţia era trăsătura fundamentală. Imaginarul normativ a sugerat chiar şi fondarea unei burse de tip non-profit, în care conducerea să fie asigurată de către guvern, care bineînţeles ar impozita-o încă de la sursă11. Se consideră astfel că fondurile de pensii ar fi mai puţin afectate de risc, iar brokerii ar putea munci doar ca analişti. Avansul statului în zone în care domeniu privat acţiona liber, a fost imaginat chiar şi în zona companiilor de asigurări. Deşi se spune adesea că statul nu ar fi tocmai cel mai bun administrator, contraargumentul a fost că, până în prezent, nu a fost stimulat suficient. Pe această linie de gândire putem uşor deduce cât de bine a fost stimulat statul totalitar, care şi-a asumat întreaga economie. 

Tălăzuirile raportului public vs. privat sunt mai accentuate în spaţiul nord-american, pe de o parte din cauza efectelor crizei economice mondiale, pe de altă parte şi din lipsa experienţelor de tip totalitar. Pe continentul european sensibilităţile sunt activate prin respingerea, în general, a protecţionismului, una dintre cele mai mari prioritati ale Uniunii Europene fiind înlăturarea acestuia, care pare sa castige din ce in ce mai mult teren12. 

Dimensiunea normativă a combaterii crizei nu are întotdeauna aceeaşi direcţie cu principiile dreptăţii, în multe cazuri eficienţa economică fiind preferată înaintea dreptăţii distributive, ba chiar putem afirma că ar fi preferată în locul acesteia. Reglementarea normativă a unor noi aranjamente politice şi sociale în interiorul statelor democratice, continuă să rămână un domeniu de interes în filosofia politică actuală, pe fondul dezbaterilor iniţiate de criza financiară mondială. În acest cadru raporturile polimorfe public vs. privat produc consecinţe în aproape toate domeniile vieţii sociale. Statul şi societatea coexistă astăzi într-un context diferit de cel hegelian, în care statul reprezenta „substanţa generală, în care indivizii nu sunt decât accidente”13. Indiferent de proiectele normative care străbat la nivelul imaginarului graniţa public-privat, istoria a învederat până în prezent că ieşirile din criză s-au făcut tot prin mijloace capitaliste, mijloace din care riscul nu poate fi exclus. Fie că este vorba de riscul fermierului pentru recolta sa (ne referim aici la riscul recoltei pe o piaţă de produse), până la instrumentele financiare cele mai sofisticate, responsabilitatea va reveni individului sau grupului conform întinderii unor obligaţii liber asumate, prin libertatea contractuală. Orice proiect normativ, pe deplin valid constituţional, reprezintă o iniţiativă, individuală sau de grup, la care socialul va reacţiona, chiar sub forma riscului. 

O posibilă criză a reglementării poate fi şi efectul unei crize morale. Poate o nouă stare de fapt, în acest caz cea indusă de criză, să contureze şi o nouă moralitate în sensul de moral rationality randian14?. Aşa cum admitem ca posibilă schimbarea morală în sensul salturilor tehnologice, prin constituirea unor noi culturi, este posibilă schimbarea morală şi în cazul involuţiilor economice? Pentru că, aşa cum considera Ayn Rand, „o nouă lume reclamă o nouă morală”. Iar argumentul etic are şi posibile destinaţii normative, care pot consolida status-quo-ul actual. Pentru că şi susţinerea fără limite a bancherilor care au luat decizii greşite ar fi mai mult compatibilă cu argumentele de tip Ayn Rand: apărarea capitalismului reprezintă o valoare etică în sine, acesta fiind singurul promotor al iniţiativei individuale şi al deplinei valorificări a potenţialului uman. 

De asemenea, normativul ar putea produce semnificaţii chiar şi prin absenţa sa, în cazul în care am putea admite aserţiuni de tipul „în domeniul economic reglementarea nu-şi are rostul”. Aşa cum, în trecut, statul s-a rupt de biserică, astfel trebuie în prezent să se separe de economie. Limitarea producţei sau schimbului nu poate fi admisă. Proprietatea dobândită legitim, de asemenea, nu ar putea fi limitată” (no seizures of honestly-acquired private property15). Legitimitatea însă deschide alte paranteze pe axa timpului, sub forma problematicii derivate din dreptatea corectivă sau reparatorie, actuală şi ea în concertul opiniilor generate de actuala criză mondială.

GABRIEL RADU - licenţiat în drept, absolvent Ştiinţe Politice (1993), doctorand SNSPA (2005), în ştiinţe politice, domeniul aplicabilităţii teoriilor dreptăţii sociale.

 sus