Eseu

Ambivalenţa morală a „domniei legii"
tensiunea potenţială între politică şi moralitate
 

CECILIA TOHĂNEANU

Being conceived as a defense against arbitrary government and the infringement of individual rights, the „rule of law” is a principle whose value is recognized today by all democratic societies. As a premise of fairness, the rule of law is nevertheless not necessarily related to justice (and, in general, to morality). Politics finds itself between the often conflicting requirements of legality, understood as a human aspiration or project that guides or should guide politics. Hard to harmonize, these constraints, that at times appear to be a source of genuine dilemmas, are rather embodiments of the different forms that justice could and should take. The article explores the posibility of using some of Kant’s concepts (duties/rights vs. duties/virtues) in tackling this complex and entangled triangle, that is politics, legality and morality.

Keywords: Rule of Law, politics, justice, legal duties, moral duties

 

Principiul „domniei legii” îşi are sursa în Grecia antică. În argumentarea lui, Aristotel făcea trimitere la lege ca modalitate de a tempera sau frâna pasiunile umane, pasiuni care, susţinea el, i-ar putea perverti chiar şi pe cei mai virtuoşi. Potrivit raţionamentului aristotelic, dacă oamenii, chiar şi cei mai virtuoşi, sunt pervertibili sub influenţa pasiunilor, legea este „lipsită de pasiune”, iar aceasta îi justifică rolul de singur stăpân, căruia indivizii trebuie să i se supună.

Important de reţinut este nu atît răspunsul lui Aristotel la întrebarea „de ce?”, cît mai degrabă „pentru ce?” sau „în ce scop?” trebuie să guverneze legea. Asigurarea libertăţii tuturor şi realizarea dreptăţii – aceasta este finalitatea ultimă a domniei legii, din care liberalismul modern nu va reţine ca preocupare decît libertatea individuală.

Inventată de greci, ideea guvernării legii avea să fie dezvoltată şi ridicată de către romani la statutul ei de astăzi, acela de „garant al continuităţii civilizaţiei”.¹ Poate nici o altă tradiţie de gîndire politică nu subliniază mai mult virtuţile domniei legii decît republicanismul. Acest mod de „a fi impreună” (Hannah Arendt) sau de „a trăi în comun” (Maurizio Viroli), care este res publica, se clădeşte numai pe baza şi prin intermediul legilor. Antidot la guvernarea arbitrară, legile sunt un element al libertăţii republicane, al unei libertăţi „robuste”, cum o numeşte Christian List, şi care semnifică non-dominaţie.

Pentru republicani, observă List, non-ingerinţa celorlalţi la un moment dat este insuficientă dacă aceşti alţii au în mod virtual puterea de a exercita în mod arbitrar ingerinţa (chiar dacă în prezent nu este exercitată).² Dependenţa, pentru republicani apare ca un impediment încă mai grav în calea libertăţii decît ingerinţa: ea implică dependenţa de voinţa şi capriciile celuilalt. Mijlocul contracarării dependenţei este domnia legii, condiţie a unei libertăţi solide, care înseamnă absenţa atît a „interferenţei actuale (în particular, interferenţa arbitrară), cât şi a posibilităţii unei astfel de interferenţe”.³  Legea îi protejează pe indivizi de guvernarea arbitrară, manifestată prin decizii impredictibile şi fortuite. Încertitudinea în privinţa unor astfel de decizii neprevăzute constitue sursa unei temeri permanente care îi face pe oameni să fie mereu vigilenţi, încercând să anticipeze acţiunile şi deciziile guvernanţilor, pentru a evita consecinţele rele.⁴ 

Analizînd, din perspectiva ştiinţei dreptului, problema valorilor pe care le serveşte domnia legii, Joseph Raz insistă asupra a două aspecte. Mai întîi, contribuţia acestui principiu la limitarea folosirii arbitrare a puterii. Vorbim de o astfel de utilizare ori de cîte ori puterea publică este folosită în scopuri private: pentru avantaje personale, răzbunare, favoritism sau atunci cînd, urmărind tot propriile scopuri, „schimbă legile retroactiv, sau în secret sau pe neaşteptate.” În toate cazurile de acest fel, utilizarea arbitrară a puterii „este drastic limitată prin aderarea strictă la domnia legii”.⁵

Al doilea aspect invocat de Raz pentru a explica raţiunea de a fi a domniei legii se referă la rolul ei în asigurarea unui sistem de drepturi şi libertăţi de care depind viaţa şi acţiunile noastre. Numai existenţa unui asemenea „cadru stabil şi sigur” este cea permite oamenilor să trăiască potrivit stilului lor de viaţă şi să-şi stabilească scopuri pe termen lung.⁶  

Dacă guvernarea legii este larg acceptată astăzi ca o condiţie a traiului în comun al indivizilor, în schimb, aprecierea că acest „mod de asociere umană” (Oakeshott)  este tot ceea ce ne desparte de barbarie, rămâne o chestiune controversată. Ea aduce în discuţie triunghiul legalitate, politică, moralitate.

Un punct de vedere oarecum extravagant, cel puţin în raport cu teoria legii naturale, susţine următoarele: „Strict vorbind, nu există «domnie a legii» sau «guvernare prin legi» …Tot ceea ce există, sunt indivizii cu diversele lor capacităţi de a interpreta reguli care, potrivit unor criterii prestabilite, întrunesc condiţia de a fi considerate, în general, legi.”⁷  Guillermo O’Donnell, autorul acestor rînduri, admite totuşi că o astfel de situaţie este „în mod cert superioară” atît absenţei legii (specifică stării naturale), cît şi dependenţei regulilor de bunul plac al guvernanţilor (ca în cazul despotismului). Dar, consolarea cu acest gen de superioritate, sugerează O’Donnell,  traduce o aspiraţie minimală sau, mai curînd, absenţa oricărei aspiraţii.

Este important ca acţiunile noastre să se conformeze prescripţiilor legale, dar, la fel de importantă este năzuinţa de a face posibilă dreptatea dincolo de stricta legalitate. Nu diminuarea, ci exagerarea valorii legalităţii şi a domniei legii este de evitat,⁸ prin asumarea unui demers de armonizare a legalităţii cu moralitatea. Un demers a cărui responsabilitate revine politicii.

Explorarea semnificaţiei unor concepte şi distincţii ale epistemologiei şi filosofiei politice kantiene se poate dovedi utilă în tentativa de clarificare a relaţiei dintre politică (implicit, legalitate) şi moralitate.

Kant include în conţinutul politicii doar „datoriile-drepturi”⁹ adică acele obligaţii legale care decurg din contractul social (prin urmare, din calitatea omului de cetăţean) şi de a căror îndeplinire depinde însăşi menţinerea societăţii politice. Expresie a pactului fondator al politicului şi condiţie a conservării lui, datoriile-drepturi sunt concepute de Kant în termenii unor imperative categorice. Subordonarea faţă de datoriile legale este o obligaţie politică (legală), care nu admite nici o excepţie. Respectul demnităţii semenilor este cea mai înaltă datorie de acest gen.

„Datoriile-virtuţi” (precum filantropia), întrucât au în vedere relaţiile necontractuale dintre indivizi, (acelea  aflate în afara contractului social, adică a politicii), sunt neconstrîngătoare, condiţionate şi imperfecte. Filantropia este o virtute, nu o datorie, căci datorie, în sens kantian, înseamnă, cum spuneam, imperativ categoric. Datorii  de acest gen, deşi sunt demne de îndeplinit, îndeplinirea lor rămîne la latitudinea fiecărui individ, care, el singur, urmează să decidă dacă şi cînd trebuie să le urmeze.

Pentru Kant, datoriile legale sunt prevalente în raport cu datoriile-virtuţi deoarece ele definesc cadrul vieţii în comun, adică reciprocitatea drepturilor şi a datoriilor, fără de care nu este posibilă fericirea indivizilor. Cadrul legal (dreptul) este cel care garantează ca alegerea fiecăruia să ţină seama de alegerea celorlalţi conform unei „legi universale a libertăţii.” Din acest motiv, respectarea drepturilor este pentru Kant o datorie absolută, un imperativ categoric.

Dar, aplicarea în practică a imperativului categoric se loveşte de dificultăţi care pun în evidenţă tensiuni potenţiale între politică şi etică. De altfel, Kant însuşi a recunoscut că politica şi etica au fundamente diferite, pe care le-a descris prin opoziţia dintre maxima uneia: „fii prudent ca şarpele” şi maxima celeilalte: „fii inocent ca porumbelul”. Prima implică alegerea celor mai adecvate mijloace ale atingerii scopurilor, a doua interzice utilizarea unor mijloace imorale. Cea dintîi include în sfera libertăţilor dreptul de a minţi, cea din urmă condamnă minciuna în orice împrejurare.

Tensiunea dintre etică şi politică decurge din caracterul absolut al deontologiei kantiene. Respectarea drepturilor este pentru Kant o datorie legală. Dar legalitatea poate apăra şi drepturi  imorale: se întîmplă ca legile să autorizeze sau chiar să prescrie acte condamnabile moral. Este o situaţie care ilustrează conflictul dintre caracterul imperativ al respectării drepturilor şi conţinutul imoral al acestor drepturi. Pe de o parte, legile trebuie să fie conforme cerinţelor moralei şi drepturilor omului, iar pe de altă parte, ele trebuie respectate în mod necondiţionat, inclusiv atunci cînd apără drepturi condamnabile moral.

Este negocierea o soluţie la conflictul între morală şi politică, dreptate şi legalitate? Sau, dimpotrivă, urmează o alegere în favoarea uneia? Decizia politică, ne-a spus-o deja Aristotel, presupune prudenţă în vederea alegerii acelor căi sau mijloace de acţiune care răspund cel mai bine nevoilor fundamenale ale vieţii umane. Prudenţa politică implică negociere şi compromis. Or, pentru Kant, politica nu este negociere, ci o doctrină a dreptului aplicată în practică. Altfel spus, întreaga politică trebuie „să îngenuncheze în faţa dreptului”.

Statul de drept este, indiscutabil o condiţie a civilizaţiei, indiferent cum a lua sensul termenului „ civilizaţia” dar, nu singura. Este interesant de menţionat că unul dintre cei mai apreciaţi filosofi contemporani ai dreptului, Joseph Raz, atrage atenţia că „domnia legii este esenţialmente o valoare negativă, întrucît ea poate doar micşora răul pe care legea îl aduce libertăţii şi demnităţii în urmărirea scopurilor ei, oricît de lăudabile ar putea fi ele.”¹⁰ În acest sens, el precizează că supunerea absolută faţă de guvernarea legii poate conduce in anumite cazuri la realizarea unor scopuri pe care legea nu le avea în vedere. Pe de altă parte, nu această subordonare absolută reprezintă scopul ultim al legii. Altfel spus, Raz pune în evidenţă deopotrivă forţa legii ca şi limitele în interiorul cărora ne putem bizui pe lege.  Căci, domnia legii are menirea de a face legea capabilă să promoveze scopuri sociale, iar „sacrificarea prea multor obiective sociale pe altarul domniei legii poate face legea sterilă şi goală”.¹¹

Lumea de astăzi este tot mai preocupată de o dreptate care transcende domnia legii. O constatăm, între altele, în interesul oamenilor faţă de categorii precum „genocid” sau „crime împotriva umanităţii”, indiferent dacă ei au fost sau nu afectaţi de asemenea atrocităţi. O astfel de tendinţă stă mărturie pentru un subiect dispus să-şi asume responsabilitatea de a explora posibilităţile unei dreptăţi dincolo de stricta legalitate. Aşa cum spune R. M. Hare, „uneori, datoria noastră este de a încălca legea, atunci cînd legea este una proastă iar încalcarea ei este o cale prin care o schimbăm sau îi diminuăm efectele rele.  Sarcina filosofiei este să răspundă cînd anume este corect să încalci legea.”¹²

CECILIA TOHĂNEANU - Decan al Facultăţii de Ştiinţe politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. Predă filosofie politică la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. Apariţii recente: Realismul ca filosfie a ştiinţei, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, Epistemologia istoriei. Între mitul faptelor şi mitul semnificaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998.

 sus