Dilemele guvernării

Criza italiană – primul test al guvernării coaliţiei *

AURORA MARTIN

The new government coalition had some really harsh times dealing with the increasing Italian crisis, namely with the ever growing number of crimes committed by the Romanian citizens living in Italy, but also with the xenophobic feedback. This notorious phenomenon called for controversial reactions in Italy, giving also birth to long polemics regarding the partnership between the two countries, considered on various grounds. Thus, by using the concepts of ministerial responsibility (Justice and Internal Affairs) and of top leadership responsibility, the present article aims to examine the extent to witch the present days governmental coalition is either working properly or not.

Keywords: Italian crisis, immigrants, coalition, the Boc government, xenophobia

Fascinaţi de jocurile electorale, în urma cărora au fost declaraţi învingători, noii guvernanţi s-au aventurat în jocul puterii, continuând să-şi manifeste spiritul ludic într-o altă formulă, cea a jocurilor de culise, care le-a tărăgănat ieşirea destul de ezitantă pe scena politică. În jocul electoral, programul scris pare să respecte întocmai constatările aproape machiavellice ale lui Gustave Le Bon din Psihologia mulţimilor: „Programul scris al candidatului nu trebuie să fie prea categoric, căci adversarii ar putea mai târziu să îi confrunte faptele cu el”¹; în spiritul aceloraşi „recomandări” se înscrie şi discursul oral, „dar programul oral poate fi oricât de exagerat. Pot fi promise, fără temă, cele mai însemnate reforme. Pe moment, aceste exagerări au foarte mult efect, iar pe viitor nu-l angajează la nimic”². Până aici, nimic nou pe scena politică românească. 

Inexistenţa unui plan de guvernare coerent i-a determinat pe actualii actori politici să adopte o strategie experimentală, cu măsuri interne pompieristice, sub deviza populistă a economisirii banului public³. În acest context confuz, criza românilor din Italia a venit să trezească la realitate noua clasă politică, determinând coaliţia, să conlucreze şi să iasă la scenă deschisă cu măsuri responsabile.

Două guverne şi-o singură criză.

Ceea ce i-a făcut să se mobilizeze a fost nu noutatea fenomenului în sine, ci amploarea pe care a căpătat-o, după ce, pe perioada electorală, părea să se fi estompat. Dată fiind continuitatea crizei pe parcursul celor două guvernări, nu se pot face aprecieri izolate, aşa încât se impune o analiză comparativă a faptelor comise de cetăţeni români pe teritoriul Italiei şi a măsurilor luate de autorităţile desemnate, în vederea menţinerii unui echilibru diplomatic între cele două ţări⁴.

Guvernul Tăriceanu

Criza s-a declanşat după incidentul din 31 octombrie 2007 de la Roma, mediatizat drept „cazul Mailat” şi a determinat reacţia imediată a primului ministru, Tăriceanu, care a format o echipă din ministrul de Externe, ministrul de Interne, ministrul Justiţiei şi ministrul Muncii, „pentru a prezenta un set de măsuri menite să constituie o contrapondere, să contrabalanseze ceea ce se întâmplă în acest moment în Italia, pentru că infracţiunile comise de o persoană ajung să compromită nu numai imaginea României, dar şi existenţa sutelor de români care lucrează cinstit şi corect în Italia. Vreau ca acest lucru să nu se întâmple.”⁵ 

Ministrul de Justiţie, Tudor Chiuariu (PNL), l-a contactat pe omologul său italian, pentru a-l asigura că autorităţile române vor coopera cu cele italiene, în direcţia prevenirii şi combaterii faptelor penale săvârşite de cetăţeni români rezidenţi în Italia, subliniind, însă, că măsurile vor viza doar persoanele care au încălcat legea, şi nu toţi românii din Italia. Această afirmaţie se va regăsi în discursurile tuturor politicienilor implicaţi în gestionarea crizei, dar şi în discursul public şi politic al autorităţilor din guvernul care ia urmat. La prima vedere, inconsistenţa măsurilor luate în domeniul justiţiei constă în faptul că acestea nu par a fi de natură să stabilizeze imediat situaţia şi să diminueze amplificarea fenomenului, ci prevăd expulzarea în România a o sută de condamnaţi, până la sfârşitul anului 2007, şi a încă o sută, pe parcursul anului 2008, adică acţionează asupra unor persoane care se aflau deja sub controlul autorităţilor italiene. Judecând, însă, lucrurile din perspectiva evenimentelor ulterioare, măsura pare a fi justă, dacă e să luăm în considerare o anumită slăbiciune a sistemului juridic italian, datorată unui excedent de avocaţi, care, în nevoia lor de a avea mereu clienţi (de multe ori, aceiaşi clienţi, la diferite intervale de timp), au grijă ca inculpaţii români să primească pedepse uşoare şi de scurtă durată⁶. Tot în plan juridic, Guvernul român a decis să trimită în Italia magistraţi de legătură şi să dezvolte un sistem de asistenţă juridică, în care să fie consultaţi specialişti în problematica liberei circulaţii, pentru a elimina eventualele abuzuri împotriva cetăţenilor români din Italia.

Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu (PNL) a dispus şi el suplimentarea personalului consular român din cele trei consulate care există deja la Roma, Milano şi Torino şi a solicitat deschiderea altor trei consulate la Trieste, Bologna şi Cosenza.

În acelaşi timp, Ministrul de Interne, Cristian David (PNL) a luat măsuri pe termen scurt şi pe termen lung: mai întâi, a decis să mărească de la 15 la 30 numărul poliţiştilor români trimişi în Italia, printre care să fie şi cinci poliţişti de etnie rromă; apoi, a iniţiat o campanie de publicitate, în care a solicitat implicarea societăţii civile şi a oamenilor de afaceri, campanie prin care să promoveze valori ale culturii române.

Guvernul Boc

Încă din luna ianuarie 2009, presa italiană a arătat că cetăţenii sunt nemulţumiţi şi chiar îngrijoraţi de valul de infracţiuni comise de imigranţi în Italia, subliniind că, în rândul imigranţilor, românii sunt cei care comit cele mai multe violuri. Misiunea celor trei miniştri vizaţi direct în abordarea acestei probleme, miniştrii de Interne, de Externe şi de Justiţie, a fost destul de dificilă într-un context, în care resentimentele italienilor s-au reflectat şi în apariţia unor incidente cu caracter xenofob, ale căror victime au fost cetăţeni români nevinovaţi.

Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu (PNL), departajează problema infracţionalităţii comise de cetăţenii români în Italia de problema respectării drepturilor cetăţenilor români din Italia şi de cooperarea juridică bilaterală, pentru că „s-a încercat instrumentalizarea uneia sau a alteia dintre probleme, pentru a se induce ideea modificării cadrului juridic bilateral”⁷. Ministrul italian de interne, Roberto Maroni, a acuzat autorităţile române că nu respectă acordul bilateral semnat în 2003, ce prevede ca România să primească în închisorile sale cetăţeni români care săvârşesc infracţiuni în Italia, propunând încheierea unui alt acord pentru cooperare juridică. Partea română, însă, considerând că prevederile juridice bilaterale dintre România şi Italia sunt „adecvate şi suficiente” pentru protecţia drepturilor propriilor cetăţeni şi pentru facilitarea transferului condamnaţilor din ţara de condamnare în ţara de executare, a respins acuzaţiile, arătând că România a recunoscut hotărârile de condamnare ale deţinuţilor români şi a răspuns mereu favorabil solicitărilor de transfer. Numai că, până în februarie 2009, Ministerul de Justiţie italian solicitase, în doi ani, transferul în ţară a numai 57 deţinuţi, din totalul celor 953 condamnaţi, majoritatea acestora fiind condamnaţi în Italia pentru infracţiuni contra patrimoniului (jafuri, spargeri, furturi), şi nu pentru infracţiuni contra persoanei (tâlhării, violuri, omoruri). Ba mai mult, procedurile de transfer au fost îngreunate, „datorită modului greoi de desfăşurare a acestora în instanţele din Italia”⁸ şi pentru că documentaţia trimisă în România era incompletă. Numărul mare de criminali şi violatori din rândul cetăţenilor români s-ar datora, aşa cum susţine Dumitru Ilina pentru Corriere della Sera, unei inconsistenţe a sistemului juridic italian: „ Din păcate, toată lumea ştie că în Italia, dacă săvârşeşti o infracţiune, ieşi din puşcărie după trei zile, aşa că infractorii s-au gândit că este convenabil să vină aici.”⁹

În aceste condiţii, aşa cum a declarat Cătălin Predoiu, se dovedeşte că autorităţile italiene au probleme „cu infractorii, nu cu românii”, o problemă de fond în implementarea legii şi în asigurarea liniştii şi ordinii publice, iar declaraţiile stânjenitoare la adresa unui întreg popor nu sunt de natură să rezolve situaţia. De altfel, anatemizarea românilor pare să vină din sfera politică italiană, pentru că „Ministerul italian de Justiţie nu a formulat nici o plângere privitoare la cooperarea judiciară cu autorităţile române” şi „ar fi greşit să fie schimbat cadrul legislativ actual numai pentru că în Italia există o problemă de implementare a acordului bilateral”.¹⁰ Cum statisticile Ministerului de Justiţie arătau că 40% dintre persoanele date în urmărire de autorităţile române se află pe teritoriul Italiei, s-a solicitat sprijinul părţii italiene, în vederea executării hotărârii definitive de condamnare sau în vederea punerii în aplicare a mandatelor de arestare preventivă emise în timpul procesului penal. Autorităţile italiene au acţionat, însă, cu întîrziere în chestiunea mandatelor europene de arestare emise de statul român, refuzând să dea un răspuns pentru unele cazuri sau refuzând chiar arestarea unor persoane¹¹. În consecinţă, ministrul Justiţiei a solicitat părţii italiene o mai bună aplicare a procedurilor mandatului european de arestare, în concordanţă cu reglementările comunitare.

O atitudine rezervată au avut autorităţile române şi faţă de Decretul lege privind măsurile urgente în domeniul siguranţei publice împotriva violenţei sexuale şi a actelor de persecutare¹², care prevedea modificări ale Codului Penal şi ale Codului de procedură penală italiană, ale legii privind regimul de detenţie, imigrarea şi condiţia străinului. De altfel, înfiinţarea patrulelor civile neînarmate, susţinută de ministrul de Interne, Roberto Maroni, a creat controverse şi pe plan intern, fiind contestată de opoziţie, de preşedinte, de ministrul apărării, Ignazio La Russa şi de alţi colegi de guvernare, dar şi de reprezentanţii Vaticanului, care o consideră o abdicare a statului de drept¹³. Cu atât mai mult, ministrul român de Justiţie a considerat că nu se poate pronunţa înainte de o analiză a noului act normativ, din punctul de vedere al concordanţei cu standardele legislaţiei europene.¹⁴

Dar aceste fisuri în cooperarea autorităţilor responsabile dintre cele două state au apărut ca urmare a inexistenţei „unui acord la nivel UE privind recunoaşterea reciprocă automată a deciziilor judecătoreşti emise în statele membre, astfel de propuneri fiind acum pe rolul Comisiei Europene, în vederea adoptării unei directive”¹⁵. 

În luna aprilie 2009, experţi ai Ministerului de Justiţie din Italia vin la Bucureşti, pentru a discuta implementarea, după evenimentele înregistrate la începutul anului , a Declaraţiei de la Roma privind dezvoltarea cooperării juridice bilaterale prin care părţile se angajau să intensifice dialogurile la nivel de miniştri şi la nivel de experţi, Declaraţie semnată în octombrie 2008.  

La nivelul Ministrului de Externe, situaţia a fost chiar mai tensionată, între cei doi miniştri de Externe, Cristian Diaconescu (PSD) şi Franco Frattini înregistrându-se un adevărat război al declaraţiilor.  Vizita oficialului român la Roma a urmărit, pe de o parte obiective legate de asigurarea protejării drepturilor şi demnităţii comunităţii româneşti din Italia şi de sprijinire a autorităţilor italiene, în vederea combaterii infracţiunilor cu autori români, pe de altă parte, obiective legate de dezvoltarea relaţiei bilaterale, conform parteneriatului strategic dintre România şi Italia.

Înainte de această vizită, în contextul reuniunii şefilor diplomaţiei din UE, ministrul italian de Externe a cerut garanţii că infractori români nu vor mai ajunge pe teritoriul italian, declarând că Italia va continua să accepte cetăţenii care muncesc onest şi care respectă legile, dar va lua măsuri drastice împotriva infractorilor. În replică, şeful diplomaţiei române, garantând colaborarea deplină cu autorităţile italiene şi declarând „toleranţa zero” faţă de infractori, a susţinut că „cetăţenii români din Italia trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi italienii”¹⁶, întrucât sunt cetăţeni europeni şi au drepturi egale, inclusiv dreptul la liberă circulaţie: „Libera circulaţie a cetăţenilor este unul din principiile fundamentale de funcţionare a UE. Toţi cetăţenii UE sunt egali şi trebuie respectaţi, în virtutea demnităţii lor şi capacităţii de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor.”¹⁷ Tonul conciliant al înaltului oficial român nu a fost, totuşi, lipsit de fermitate şi demnitate: „Noi, cei ieşiţi din comunism, l-am câştigat greu (dreptul de a călători) ... În egală măsură, pot să mă întreb şi eu care este răspunsul autorităţilor italiene faţă de cetăţenii români care cad victime unor infracţiuni de acelaşi fel”¹⁸. Afirmaţiile privitoare la „atitudini regretabile” ale unor membri ai guvernului italian, „care incită la xenofobie printr-o retorică extrem de agresivă şi provocatoare”¹⁹, abătându-se de la linia demnităţii unui comportament cu adevărat european, au creat reacţii de nemulţumire în cabinetul Silvio Berlusconi, iar Frattini a polemizat cu şeful diplomaţiei române, susţinând că, dimpotrivă, Italia este o ţară „de o mare ospitalitate şi toleranţă”.  

În ciuda divergenţelor diplomatice, Cristian Diaconescu nu consideră că tensiunile din Italia vor fi de natură să afecteze relaţiile economice dintre cele două ţări şi se arată optimist în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre cetăţeni, considerând că incidentele, tratate cu toată responsabilitatea de cele două părţi, au avut un ecou mediatic exagerat. Nu e de mirare, atâta vreme cât au devenit instrument de manipulare electorală pentru dreapta italiană, mai ales în timpul campaniei pentru funcţia de primar al Romei. Uciderea Giovannei Reggiani a avut loc cu şase luni înaintea alegerilor, timp suficient pentru ca Alemanno să transforme cazul Mailat în argument forte pentru a demonstra incapacitatea fostului primar, Veltroni, de a asigura şi de a garanta siguranţa cetăţeanului italian.

Ministrul de Interne, Dan Nica (PSD), în urma întrevederilor cu omologul său, Robert Maroni, a stabilit un parteneriat, prin care prevede trimiterea în instanţă a tutror persoanelor ce încalcă legea, indiferent de naţionalitate şi protejarea cetăţenilor oneşti. De asemenea, s-a stabilit ca alţi zece poliţişti români să fie trimişi la Roma, pentru acţiuni desfăşurate pe teren. Ministrul italian de Interne a apreciat excelenta colaborare dintre poliţia română şi cea italiană.

La nivelul conducerii superioare a statului, în timpul guvernării trecute, primul ministru român, Tăriceanu, după consultări cu reprezentanţii celor trei ministere, dar şi cu premierul italian şi cu primarul Romei, a subliniat că partea română este dispusă să ofere tot sprijinul necesar, dar nu poate interveni pentru a lua măsuri pentru infracţiuni comise pe teritoriul italian, acolo unde numai autorităţile italiene sunt în măsură să acţioneze. În mod diplomatic, el a atras atenţia că grupurile de români neintegrate în societatea italiană, care trăiesc ilegal la periferia Romei (şi nu numai), cei care fură şi cerşesc nu reprezintă România, fapt pentru care a cerut implicarea responsabilă a autorităţilor italiene, pentru a tempera valul de xenofobie şi violenţele contra românilor.

Pe de altă parte, şeful statului a solicitat un raport care să fie înaintat Comisiei Europene, pentru a atrage atenţia asupra noii legislaţii italiene contra imigranţilor şi a susţinut necesitatea unui proiect european de incluziune socială a romilor, pentru că problema nu priveşte doar România, ci întreaga Uniune Europeană.

Deciziile luate de Guvernul Tăriceanu, care apăra dreptul românilor de a călători şi de a lucra în orice ţară a Uniunii Europene, cu condiţia să respecte legile, au fost susţinute şi de către guvernul actual. Discursul noului Ministru de Externe, Cristian Diaconescu, însă, un discurs diplomatic, dar mai ferm şi mai hotărât, datorită exagerărilor reprezentanţilor anumitor formaţiuni politice italiene, insistă pe egalitatea de drepturi şi libertăţi a tuturor cetăţenilor din cele două ţări, ambele state ale Uniunii Europene, ambele împărtăşind aceleaşi valori ale Uniunii Europene.  

Criza italiană nu numai că a trezit din inerţie clasa politică românească, dar a pus la încercare capacitatea de funcţionare şi de cooperare internă şi internaţională a coaliţiei nou formate. După ce, la jumătatea lunii februarie, primul ministru actual, Emil Boc, îi mandata pe miniştrii de Interne, Externe şi Justiţie să aibă discuţii cu oficialităţile italiene, pentru ca „faptele unui singur infractor să nu atragă oprobiul public pentru toţi cetăţenii români din Italia”²⁰, după vizita de lucru la Roma, ministrul de Externe îi propunea primului ministru organizarea unei şedinţe comune a guvernelor României şi Italiei, apreciind că soluţiile pentru rezolvarea acestei situaţii cu efecte în lanţ, pe palier economic, social şi politic pot fi găsite doar împreună cu autorităţile părţii italiene. „Până la începutul verii sper ca această şedinţă să aibă loc”.²¹

În situaţie de criză, membrii coaliţiei au demonstrat că şi-au lăsat de-o parte interesele specifice şi au acţionat unitar şi eficient, în spiritul valorilor europene şi al recomandărilor iniţiale ale primului ministru: „Suntem cetăţeni europeni, trebuie să fim trataţi ca cetăţeni europeni, iar bătălia împotriva infractorilor trebuie să fie comună, indiferent de ce etnie are infractorul. (...) Iar românii care sunt în Italia, care muncesc şi îşi văd de treaba lor, nu trebuie să sufere din cauza câtorva excepţii.”²²

Buna gestionare a crizei externe, nu reprezintă, însă un garant pentru continuarea unei bune funcţionări a coaliţiei. Odată întorşi pe scena politică internă, dacă e să privim onest în propria grădină, sesizăm că şi la noi, ca şi în Italia, justiţia mai scapă infractorii după câteva zile de arest sau îi uită prin „concedii” medicale cu termen... neverificat. Modul de abordare a reformei legislative (în special modificarea Codurilor) a stârnit neîncredere şi nemulţumire la nivelul societăţii civile, dar şi la nivelul cetăţeanului de rând. Măsurile prevăzute de Noul Cod Penal, de exemplu, pentru limitarea pedepselor în cazul a diferite tipuri de infracţiuni sau chiar de corupţie demonstrează o greşită înţelegere a conceptului de toleranţă în spaţiul european, creând, de fapt, condiţii de toleranţă  la infracţionalitate, condiţii de repetare a „crizei italiene” şi în alt spaţiu. Şi-atunci, ca şi cum blestemul formelor fără fond ne-ar urmări peste veacuri, constatăm că, deşi, în cazul crizei italiene ne-am comportat admirabil la nivelul formal al declaraţiilor, abordând atitudinea demnă a cetăţeanului european, fondul încă mai are de suferit.