Dilemele guvernării

Un nou guvern şi un nou împrumut de la FMI 
100 de zile ale guvernării Emil Boc

 

ADRIAN SPIRCHEZ

The new economic deal signed between the Romanian state and the IMF seems to be the most important initiative of the PDL-PSD coalition government led by Emil Boc. This article tries to measure its significance against its impact on the PDL-PSD political partnership. I argue that the IMF episode rendered intelligible the conflictual nature of the PDL-PSD coalition as it unofficially marked the start of the presidential race.

Keywords: IMF, UE, economic crisis, Traian Băsescu, Mircea Geoană, presidential elections

Primele o sută de zile ale cabinetului condus de Emil Boc, rezultat în urma alegerilor legislative desfăşurate la 30 noiembrie 2008, s-au soldat cu un nou acord semnat între statul român şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) care a acţionat în parteneriat cu Uniunea Europeană (UE), Banca Mondială (BM) şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Necesitatea unui împrumut de la instituţiile financiare internaţionale a devenit o prioritate imediat după întocmirea şi adoptarea bugetului pe anul 2009.

Principalul nostru argument este că modul în care a fost gestionat noul acod cu FMI de către guvernul condus de Emil Boc dovedeşte fragilitatea actualei coaliţii. Vom urmări în prima parte a acestui articol maniera în care s-au derulat evenimentele ce au dus la conştientizarea necesităţii unui împrumut extern. În a doua parte ne vom concentra asupra felului în care a fost afectată coaliţia PDL-PSD, aflată la guvernare după alegerile legislative din noiembrie 2008. Această abordare este justificată de faptul că adop­tarea bugetului reprezintă, retrospectiv, o anticameră a acordului cu FMI. Este interesant totodată că liderii actualei guvernări au exclus categoric, atât în timpul campaniei pentru alegerile din toamnă cât mai ales după aceea, chiar şi posibilitatea unui împrumut financiar extern de la FMI; aceasta în condiţiile în care economia naţională nu a înregistrat, în ultimii ani, progrese sensibile în sectorul ei real - fenomen ce o făcea, în analizele experţilor şi a principalelor instituţii de rating internaţionale, o pradă uşoară în contextul unui mediu financiar global tot mai instabil.

Proiectul de buget şi împrumutul de la FMI

Era limpede încă de la sfârşitul anului 2008, când cabinetul Boc s-a reunit pentru a discuta proiectul de buget pe anul 2009, că promisiunile din campania electorală (creşterea salariilor profesorilor, majorarea pensiilor etc.) nu vor putea fi onorate. Preşedintele Băsescu făcuse deja declaraţii în acest sens vorbind de „măsurile foarte dure” pe care miniştrii noului cabinet vor fi nevoiţi să le adopte pe fondul acutizării crizei financiare şi economice globale. Aceste declaraţii reprezentau o schimbare radicală de perspectivă faţă de iniţiativele parlamentare din toamnă, promulgate de preşedintele României. Creşterea salarilor profesorilor cu 50%, lege votată, printre alţii, de parlamentarii PSD şi PDL în preajma campaniei pentru alegerilor legislative, nu mai mai era o prioritate. Această măsură legislativă, care fusese vehiculată şi în timpul campaniei electorale de membrii viitorului guvern, în ciuda protestelor venite din partea PNL, avea să fie dată uitării în primele luni ale guvernării Boc pe fondul apariţiei primelor efecte ale crizei economice şi a întocmirii proiectului de buget.

În prima jumătate a lunii ianuarie 2009 premierul Emil Boc declara: „E clar că trebuie să găsim o so­lu­ţie de finanţare a deficitului bugetar. Această soluţie nu a fost încă decisă şi va fi o discuţie pe care o vom avea la ni­vel guvernamental în perioada ur­mă­toare. Sunt multe alternative şi nu aş vrea să le detaliez”. Theodor Stolojan, luând în calcul aceste alternative, a fost printre aceia care au vorbit printre primii de necesitatea încheierii unui acord cu FMI, referindu-se la lipsa resurselor statului român de a finanţa o redresare rapidă a economiei naţionale, amintind totodată nivelul scăzut al investiţiilor străine directe din ultimele luni. Ministerul Finanţelor însă a respins o astfel de perspectivă argumentând, prin vocea ministrului Gheorghe Pogea, că finanţarea trebuie să vină din partea instituţiilor europene.

Acelaşi punct de vedere a fost susţinut  şi de preşedintele Traian Băsescu împreună cu guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu. Preşedintele Băsescu afirmase, la sfârşitul lunii ianuarie, că nu doreşte un împrumut de la FMI ci din bani europeni argumetând că, Comisia Europeană a fost înştiinţată de necesitatea contractării unui împrumut de 6-7 miliarde de euro, sumă necesară pentru a finanţa deficitul bugetar. În cadrul unei întâlniri pe care a avut-o la începutul lunii februarie cu ministrul finanţelor şi cu reprezentanţii băncilor, Mugur Isărescu se declara de acord cu preşedintele Băsescu: „Să ne împrumutăm de la FMI? Oameni buni, liniile de finanţare normale ale fondului sunt un swap în care banca centrală oferă lei şi primeşte valută. Nu poate fi vorba de finanţarea economiei dintr-o astfel de sursă. Discuţiile de până acum despre o finanţare FMI s-au făcut fără un minimum de aspecte tehnice”.

Bugetul pentru anul 2009 a fost adoptat la jumătatea lunii februarie însă la scurt timp ministrul finanţelor vorbea deja de necesitatea unei rectificări bugetare, pe fondul scăderii tot mai accentuate a veniturilor pe luna ianuarie. La întocmirea bugetului însă nu s-a ţinut cont de evaluările instituţiilor de rating internaţionale ori de evaluările UE. Comisia Europeană redusese semnificativ prognoza de creştere economică a României pentru 2009, de la 4,7 la 1,75%; de asemenea, BERD revizuise în două rânduri, pe parcursul lunilor ianuarie şi februarie, estimarea de creştere economică a Românei în 2009, de la 3 la 1%, FMI fiind şi mai drastic: „Creşterea economică ar putea fi negativă în 2009, în contextul în care România este grav afectată de recesiunea globală”. În ciuda acestor avertismente, bugetul votat la jumătatea lunii februarie prevedea o creştere economică de 2,5%, şi un deficit bugetar de 2%.

Necesitatea unui împrumut extern a devenit evidentă după adoptarea bugetului care fusese o precondiţie pentru începerea negocierilor cu instituţiile financiare externe. Ministrul Pogea declara în acest sens următoarele: „Suntem în faza evaluării nevoii de finanţare, după aprobarea bugetului, şi identificării celor mai bune soluţii. Este o măsură pe care o vom lua împreună cu Banca Naţională, pentru că priveşte şi finanţarea deficitului de cont curent, dar deocamdată nu a fost luată nici o decizie, suntem în evaluări. De la surse şi până la adevăr mai este ceva cale”. Tot înainte de votarea bugetului, oficialilor români li se precizase că un eventual împrumut de la instituţiile financiare europene trebuie însoţit, ca şi în cazul Ungariei, de unul de la FMI, instituţie care ar supraveghea şi modul în care ar fi cheltuiţi banii.

O delegaţie din care au făcut parte reprezentanţi ai Ministerului de Finanţe şi ai BNR a purtat aşadar discuţii la Bruxelles şi la Washington cu oficialii Comisiei Europene şi cu cei ai forurilor financiare internaţionale, FMI şi BM, către sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Abia la începutul lui martie s-a dat publicităţii faptul că au loc negocieri cu FMI. La jumătatea aceleiaşi luni s-a vorbit pentru prima dată şi despre posibilitatea unei recesiuni a economiei naţionale, pe 2009. Acordul cu FMI s-a încheiat la finalul lui martie şi prevede un pachet în valoare de 19,5 miliarde de euro, o sumă comparabilă, la acea dată, cu fondul de urgenţă pus deoparte de UE pentru finanţarea economiilor central şi est europene.

Din acest pachet, 12,95 de miliarde euro proven de la FMI, 5 miliarde euro de la UE, 1 miliard euro de la BM, iar un alt miliard de la BERD şi alte instituţii internaţionale. Una dintre cerinţele urgente ale FMI este rectificarea bugetară necesară pentru a respecta un deficit de 5,1% din PIB după standardele UE, respectiv 4,6% după metodologia românească. Printre celelalte condiţii impuse de reprezentanţii FMI se numără îngheţarea fondului de salarii şi corelarea pensiilor cu inflaţia. Şeful misiunii FMI pentru România, Jeffrey Franks, a declarat pe această temă: „Fondul de salarii a crescut mai mult decât dublu în ultimii trei ani. Acest trend de creştere nu este sustenabil şi creează o enormă presiune pe buget. Trebuie reformată structura sistemului public de salarii. Acest lucru nu înseamnă neapărat că salariaţii vor avea reduceri de venituri. Sistemul pentru stabilirea salariilor trebuie simplificat şi îmbunătăţit”. În aceeaşi ordine de idei, şeful FMI în România, Juan Fernandez Ansola, a apreciat pozitiv iniţiativa guvernului Boc acuzând fosta guvernare de starea proastă a economiei naţionale: „Actualul Guvern a preîntâmpinat o serie de probleme care puteau apărea. A fost de-a dreptul imprudent din partea fostului guvern că a făcut un deficit bugetar de peste 5% în condiţiile în care economia acrescut cu 7%. Trebuia să aibă excedent bugetar. Dacă noul Guvern nu făcea nimic, deficitul urma să ajungă la 8-9% din PIB anul acesta.”

Alegerile prezidenţiale 2009

Reticenţa faţă de un eventual acord cu FMI era justificată de faptul că nu era necesară contractarea unui împrumut de o asemenea anvergură deoarece multe din datoriile ce trebuiesc finanţate nu sunt ale sectorului public ci ale celui privat, mai exact al firmelor străine cu sucursale în România. Unul dintre cei mai atenţi observatori ai economiei româneşti a surprins foarte bine această viziune împărtăşită, chiar dacă nu şi la nivel oficial, de preşedintele Băsescu şi de către Mugur Isărescu:

În esenţă, împrumutul pe care România a fost obligată să-l contracteze la o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI a fost făcut nu pentru a acoperi datoriile neplătibile ale unor entităţi româneşti (stat, firme private autohtone sau populaţie), ci ale unor firme străine înscrise în România, care şi-au finanţat expansiunea în România cu bani aduşi din străinătate şi pe care ar fi trebuit să-i dea înapoi într-o mare parte în 2009.¹

Perspectiva unui nou acord cu FMI a devenit însă rapid o ocazie ce poate fi manipulată politic în vederea alegerilor prezidenţiale ce vor avea loc în a doua jumătate a acestui an. Cum altfel pot fi interpretate declaraţiile belicoase ale liderilor PSD, în special cele ale lui Mircea Geoană, principalul contracandidat al lui Traian Băsescu pentru alegerile din toamnă.

PSD a subliniat că nu a fost consultat în legătură cu necesitatea unui acord cu FMI, transformând totodată această neglijenţă a PDL în capital politic; următorul pas l-a reprezentat de aceea reiterarea consecinţelor nefavorabile pe care un astfel de împrumut le poate avea asupra societăţii, făcând trimitere şi la istoria recentă postdecembristă. Iată ce declara preşedintele PSD, Mircea Geoană, într-un interviu acordat cotidianului Gândul,la începutul lunii martie:

Este preocupant e că o decizie atât de importantă pare să fie făcută... sună aşa, a guvernare pe furiş. Sunt două lucruri care cred că nu sunt în regulă. În primul rând, că se pare că este deja o înclinaţie puternică din partea primului ministru şi a preşedintelui pentru un acord cu Fondul înainte ca noi să fi reuşit să punem, ca Guvern al României, un plan anticriză real, robust şi cu efecte. Teama mea cea mai mare e că riscăm să ne întoarcem cu zece ani în urmă, când singura politică economică a Guvernului de atunci era stabilizarea macroeconomică, cu efectele dure în plan social şi al creşterii economice reale. Nu cred că acest tip de discuţie pe şest este în regulă, cred că ar fi bună o discuţie robustă, deschisă, în cadrul Guvernului, Coaliţiei şi spaţiului public românesc. În al doilea rând, nu cred că este problema preşedintelui României să se ocupe de împrumuturi externe. Este problema Guvernului şi a Băncii Naţionale. La limită, Parlamentul poate fi implicat doar pentru a da un mandat, nişte limite de negociere Guvernului României.²

La o săptămână de la data acestui interviu, partidul condus de Mircea Geoană venea cu un plan de măsuri de care trebuie să se ţină seama în timpul negocierilor cu reprezentanţii FMI:

i. Prima condiţie este ca banii obţinuţi de la FMI sau cu supravegherea FMI să finanţeze sectorul public şi nu cel privat.  Împrumutul de la FMI trebuie să finanţeze dezvoltarea, nu să gestioneze austeritatea.
ii. A doua condiţie este ca măsurile de echilibrare macro-economică pe care le stabileşte acordul cu FMI să nu conducă la reducerea locurilor de muncă. România nu-şi poate permite să reducă locurile de muncă în perioada imediată. Dimpotrivă, România trebuie să creeze peste un milion de noi locuri de muncă în următorii cinci ani, dacă vrem să ne dezvoltăm în continuare. 
iii. A treia condiţie este asigurarea resurselor pentru sistemul public de pensii şi asigurarea corelării creşterii veniturilor cu inflaţia, astfel încât să putem proteja puterea de cumpărare a populaţiei.
iv. A patra condiţie este relansarea creditării, pe baza unui angajament ferm din partea băncilor comerciale, că resursele deţinute în România vor rămâne în economia românească şi vor relansa creditarea economiei reale.
v. A cincea condiţie a acordului este ca el să nu întârzie accesul României în zona euro.
vi. A şasea condiţie a acordului este transparenţa. Trebuie să ştim exact ce condiţii se negociază – şi trebuie să fim de acord cu ele – şi trebuie să ştim exact la ce preţ şi cu ce costuri.vor fi folosiţi banii, precum şi condiţiile de rambursare. Nu numai noi, dar şi populaţia trebuie să ştie, pentru că este vorba de banii populaţiei, munciţi de populaţie. Trebuie să ne asigurăm că resursele pentru politicile sociale active vor fi majorate.
vii. A şaptea condiţie este asigurarea că resursele bugetare deţinute pentru investiţiile publice în domenii cheie, precum educaţie, sănătate, transporturi, nu vor fi afectate şi vor fi abordate într-o filosofie bugetară multianuală.³

Această declaraţie în şapte puncte venită din partea celui mai important reprezentant politic al stângii româneşti a fost o iniţiativă politică mai degrabă gratuită şi prea puţin relevantă pentru reprezentanţii FMI, care veniseră la Bucureşti tocmai pentru a condiţiona acordarea împrumutului de reformarea sistemului public, îmbunătăţirea protecţiei sociale şi reformarea sectorului financiar. Reprezentanţii fondului s-au deplasat de altfel şi la Viena, însoţiţi de oficiali români, unde au convocat o întâlnire cu oficialii băncilor străine ce au sucursale în România. Concluziile acelei întâlniri, ce a precedat încheierea acordului la Bucureşti, au fost favorabile băncile mamă angajâdu-se că vor menţine liniile de finanţare acordate subsidiarelor din România. Astfel, un important comentator al scenei politice româneşti avea dreptate să afirme urmărtoarele, în legătură cu declaraţia în şapte puncte a social-democraţilor:

Citită atent, declaraţia se încadrează în categoria caragialiană să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Cu alte cuvinte, ea cuprinde formulări populiste, dar totodată vagi, astfel încât să nu poată fi citite ca un refuz categoric al acordului cu FMI. Până şi Mircea Geoană ştie că un astfel de gest implică o răspundere uriaşă, precum şi riscul de a da socoteală în cazul, să zicem, al prăbuşirii cursului de schimb al leului.⁴

Dealtfel, după întâlnirea pe care a avut-o el însuşi cu reprezentanţii FMI, Mircea Geoană a concluzionat:

Am avut discuţii extrem de productive cu reprezentanţii FMI, ai Comisiei Europeane şi vreau să salut faptul că am găsit din partea acestor reprezentanţi deschidere şi flexibilitate faţă de propunerile pe care PSD le-a avansat… Cert este că în proporţie covârşitoare propunerile avansate de partidul nostru au fost acceptate de către reprezentanţii acestor instituţii.

Cu toate acestea, nu poate fi negat că acordul cu FMI a oferit social-democraţilor, şi în special lui Mircea Geoană, o bună oportunitate de a se înscrie în cursa pentru alegerile prezidenţiale din toamnă. Declaraţia în şapte puncte prezentată de Mircea Gioană nu a fost sigura iniţiativă a social-democraţilor, menită să consolideze poziţia în sondaje a PSD. Această prematură campanie electorală a înregistrat de asemenea şi o deplasare la Bruxelles unde liderii PSD Mircea Geoană şi Dan Nica s-au întâlnit cu Joaquin Almunia, comisarul european pentru Afaceri Economice şi Monetare, cu Günter Verheugen, comisarul european pentru Industrii şi Întreprinderi, cu Margaret Wallstrom, vicepreşedintele Comisiei Europene, cu Poul Nyroup Rasmussen, liderul Partidului Socialist European, Martin Schultz, liderul delegaţiei Socialiştilor Europeni din Parlamentul European. În cadrul acestor întâlniri social-democraţii români au cerut personal liderilor europeni, după cum aflăm de pe site-ul oficial al PSD, să sprijine România în vederea obţinerii unui împrumut favorabil de la FMI.⁵

Mai mult, în aceeaşi perioadă, Mircea Geoană nu a ascuns faptul că unul din obiectivele sale politice majore îl reprezintă alegerile prezidenţiale. Aceste ample gesturi politice venite din partea PSD trebuiesc aşadar interpretate mai degrabă drept o încercare de a produce, cu cazia alegerilor din toamnă, acea schimbare de care vorbea Mircea Geoană în cadrul interviului deja menţionat: „cred cu tărie ca cetăţean că cinci ani au fost suficienţi pentru regimul Băsescu şi este nevoie de o schimbare în 2009… Până la urmă, nu trebuie să faci multă propagandă ca să arăţi că în ultimii cinci ani majoritatea promisiunilor făcute de Traian Băsescu în 2004 nu s-au prea îndeplinit.”

Concluzii

Noul acord cu FMI a scos la iveală, înainte de toate, fragilitatea coaliţiei PDL-PSD. Într-adevăr au fost de ajuns 100 de zile pentru a-i auzi pe liderii PDL vorbind de o dedublare a partidului cu care au semnat, din motive pragmatice, parteneriatul pentru România. Unul dintre cei mai importaţi miniştrii ai PDL, Vasile Blaga, a concluzionat de curând: „Parcă am vorbi cu două PSD-uri“, referindu-se la atacurile repetate ale lui Mircea Geoană care profită de faptul că nu se află în guvern, pentru a răzbuna acea jumătate a liderilor PSD care este nevoită să colaboreze cu PDL în cadrul guvernului Boc.

Prima mişcare greşită a fost făcută de PDL care nu a comunicat corespunzător cu partenerii săi de la guvernare, pe tema adoptării bugetului şi a necesităţii de a aplica pentru finanţarea externă. Această mişcare tactică care „sună a guvernare pe furiş”, pentru a folosi cuvintele lui Mircea Geoană, a fost apoi exploatată abil de către social-democraţi cărora li s-a dat, fără să o ceară, şansa de a acţiona atât pe plan intern (prin declaraţii politice populiste) cât şi extern (prin vizite oficiale la nivel înalt precum cea de la Bruxelles), pentru a dovedi opiniei publice ori potenţialilor parteneri instituţionali externi că este singura parte responsabilă din tot acest proces care presupune, în sens invers, acordul cu FMI, întocmirea bugetului, formarea Guvernului ori majorarea salariilor profesorilor – tot atâtea teme care au monopolizat discursul public în ultimele luni.

În urma acordului cu FMI, bugetul votat la mijlocul lui februarie a suferit reduceri drastice, printre cele mai afectate ministere numărându-se şi cel al învăţământului. Poate fi trecută cu vederea incapacitatea politicienilor români de a evalua corect un anumit context naţional, regional sau internaţional şi implicit de a se abţine de la promisiuni nerealiste. La limită poate fi trecut cu vederea chiar şi faptul că, în ciuda unei extrem de dificile situaţii economice, politicienii români sunt mai degrabă preocupaţi de distribuirea posturilor guvernamentale ori de alegerile prezidenţiale. Nu ne putem aştepta ca, în lipsa unei culturi politice şi civice bine ariculate, politicienii români şi membrii societăţii pe care îi reprezintă, să acţioneze responsabil în faţa unei situaţii economice extreme precum cea cu care ne confruntăm în prezent. Am înregistrat oricum câteva progrese notabile, în scurta istorie postdecembristă, iar acest lucru este evident în însăşi maniera cu care am fost trataţi de FMI cu ocazia recent încheiatului acord.

Atât maniera în care s-au purtat negocierile cu FMI cât şi rezultatul acestora nu amintesc deloc de acordurile parafate pe vremea guvenării Emil Constantinescu, de „acum zece ani, când eram, pur şi simplu, cu pantalonii în vine”, spre a folosi cuvintele preşedintelui PSD din interviul deja menţionat. Trebuie însă menţionat că FMI ştia şi fără intervenţia PSD că discută cu un stat membru al NATO şi al UE, a cărui tranziţie de la o economie centralizată este, cel puţin formal, încheiată şi care are prea puţine în comun cu România de acum zece ani.⁶ Nu mai rămâne decât ca gestionarii direcţi ai acestui împrumut, membrii guvernului Boc, să se ridice la înălţimea aşteptărilor noastre şi ale FMI. Un lucru mai degrabă dificil de realizat având în vedere importanţa electorală a acestui an.

Într-adevăr, datorită alegerilor prezidenţiale ce sunt programate pentru toamna acestui an, ne putem da seama că disensiunile din cadrul coaliţiei ar fi apărut şi în lipsa unui subiect atât de sensibil precum acordul cu FMI. Era şi firesc să se întâmple aşa. Cu toate acestea, controversele politice iscate în jurul acordului cu fondul, dovedesc că membrii actualei coaliţii sunt mai degrabă interesaţi de jocul politic decât de starea nefavorabilă a economiei naţionale, regionale şi internaţionale. La limită, acordul cu FMI spune multe nu despre starea jalnică a economiei româneşti cât despre imaturitatea şi lipsa de profesionalism a clasei politice româneşti.