Editorial

O maturitate imperfectă
Ce ne spun alegerile din noiembrie despre evoluţia democraţiei româneşti
 

JOHN GLEDHILL

The author thinks that the November’s parliamentary elections were a test of whether democracy in Romania has matured to such an extent that the term ‘post-communist’ has become a redundant, even misleading, descriptor of Romania’s political system. His argument is simple: the campaign, the electoral process, and the protracted efforts at coalition-building in December were all far from perfect. However, the particular nature of that imperfection suggests that Romania is now a mature democracy – one that does not merit the title of ‘post-communist.’

Keywords: system, post-communism, civil society, advanced democracy

Alegerile din noiembrie nu au fost doar un test al nivelului de sprijin popular de care se bucură elitele politice; au fost şi un indicator al procesului de maturizare al democraţiei româneşti. Deşi campania, procesul electoral şi eforturile prelungite de construire a coaliţiei din luna decembrie sunt departe de a fi fost perfecte, natura specifică a acelei lipse de perfecţiune sugerează că România este acum o democraţie ajunsă la maturitate. Alegerile ne arată, astfel, că sistemul democratic românesc a evoluat atât de mult încât atributul de „post-comunist” a devenit redundant şi unul care descrie insuficient natura sistemului politic din România de astăzi.

Acest argument se bazează pe recunoaşterea faptului că toate democraţiile sunt imperfecte. Totuşi, atât democraţiile care nu au ajuns la vârsta maturităţii cât şi cele mature sunt imperfecte în moduri diferite. Democraţiile imature, de exemplu, au tendinţa de a se caracteriza prin sisteme slabe de partide politice, în care o pleiada de partide lipsite de experienţă şi cu resurse insuficiente sunt în esenţă incapabile de a agrega şi de a articula interesele colective ale potenţialilor membri. Din contră , democraţiile mature se caracterizează adesea prin structuri partizane lipsite de flexibilitate, în care doar câteva partide instituţionalizate îşi folosesc resursele organizaţionale vaste pentru a construi, mai degrabă decât pentru a reflecta, interesele membrilor lor. Niciunul dintre cele două tipuri de aranjamente nu este optim şi ambele sisteme de partide ar beneficia de pe urma unei reforme. Cu toate acestea, natura neajunsurilor din fiecare sistem şi tipurile de reforme pe care aceste neajunsuri le necesită sunt diferite în sistemele democratice lipsite de maturitate şi, respectiv, în cele mature. Aspectul remarcabil este acela că simpla existenţă a imperfecţiunilor într-un proces electoral nu indică în mod necesar că un sistem electoral este nou sau neconsolidat. Din contră, prezenţa anumitor tipuri de imperfecţiuni poate fi considerată drept un semn că o anumită democraţie a devenit pe deplin consolidată. Deci, dacă folosim alegerile din noiembrie drept măsură în evaluarea maturităţii democraţiei romaneşti, atunci este nevoie să privim dincolo de simplul fapt că au existat probleme în recentul proces electoral şi, în schimb, să analizăm ce tip de probleme au fost. Merită să ne concentrăm asupra a patru imperfecţiuni specifice care au apărut în timpul recentelor alegeri. Fiecare dintre acestea reprezintă un adevărat eşec al sistemului electoral romanesc actual şi fiecare necesită o atenţie imediată. Totuşi, fiecare dintre aceste neajunsuri, de bine de rău, este caracteristica unei democraţii mature.

O participare redusă la urne

Prezenţa slabă la urne a electoratului a fost destul de criticată de către presă în ultimele săptămâni şi pe bună dreptate. Cu doar 7,5 milioane de voturi exprimate pe 30 noiembrie (aproximativ 40% din 18,5 milioane de cetăţeni cu drept de vot), este foarte dificil să argumentezi că rezultatele electorale reflectă voinţa colectivă a poporului român. Dacă considerăm faptul că rezultatele reflectă în mod direct sentimentul popular, atunci veştile sunt destul de proaste pentru Emil Boc si guvernul său: mai puţin de 30% din electorat au sprijinit, de fapt, partidele care au constituit super coaliţia guvernamentală.

Dintre numeroasele explicaţii formulate pentru a motiva prezenţa slabă la urne a electoratului, câteva s-au fundamentat pe ideea că aceasta ar fi o consecinţă a imaturităţii democraţiei romaneşti, o democraţie care îşi caută stabilitatea, care încă încearcă să stea pe propriile picioare. Dintre aceste argumente, cel mai convingător a fost acela că cetăţenii au stat departe de urne datorită confuziei induse de modificarea sistemului electoral. Dacă elitele politice nu pot ajunge la un acord asupra sistemului electoral, cetăţenii fiind departe de a înţelege detaliile tehnice ale procesului de transformare a voturilor lor în mandate parlamentare, atunci, în aceste condiţii, este foarte posibil ca alegătorii să fi ales să stea acasă decât să fie parte a unui proces electoral  rudimentar, incomplet dezvoltat. Deşi există o anumită logică în acest argument, putem formula o explicaţie plauzibila alternativă: participarea redusă la vot este un produs normal, deşi regretabil, al democraţiilor avansate, iar din moment ce România este astăzi o democraţie avansată, şi ea trebuie să facă faţă acestei maladii a maturităţii.

Dar cum explicăm această tendinţă structurală a democraţiilor consolidate; o participare redusă a electoratului la urne? Pentru că alegatorii cu experienţă ai democraţiilor avansate înţeleg că este destul de puţin probabil ca votul individual să influenţeze rezultatul final, un singur vot este pană la urmă doar o picătură într-un imens ocean electoral. Din moment ce nu există un beneficiu direct, imediat de pe urma procesului electoral, mulţi cetăţeni preferă mai degrabă să meargă într-un bar sau la o plimbare în parc, decât în cabina de vot. Rezultă o anumită apatie care atinge cote similare celor înregistrate în SUA, unde nivelul de participare la alegerile congresionale a scăzut sub 40%  în câteva ocazii, pe parcursul ultimelor trei decenii.

Dimpotrivă, nivelul de participare este întotdeauna foarte ridicat în democraţiile imature, unde alegătorii sunt nerăbdători să-şi exercite drepturile electorale recent câştigate; ei văd mize reale asociate procesului electoral, în general, şi votului lor, în special, în sensul unor beneficii colective pentru întreaga societate. Pe măsura ce democraţiile se maturizează, nivelul de participare începe să scadă semnificativ, cu cât noutatea procesului electoral dispare, iar alegatorii sunt dezamăgiţi de conştientizarea faptului ca vocea lor individuală va conta foarte puţin sau deloc în rezultatul final. Efectul este o scădere dramatica a nivelului de participare in primii 20 de ani de existenţă a sistemului democratic.

Un model similar se înregistrează în Europa Centrală si de Est. În Slovenia, nivelul de participare a scăzut de la 86% în 1992, la 63% în 2008. În Cehoslovacia, 93% dintre cetăţenii cu drept de vot şi-au exprimat opţiunile electorale la scurt timp după Revoluţia de Catifea. Totuşi, acest procent s-a redus semnificativ, până la nivelul de 58%, în alegerile din 2002 din Republica Cehă. Pe scurt, deşi pe fond un nivel de participare electorală de 40% reflectă în mod evident o anumită imperfecţiune a procesului electoral, totuşi această imperfecţiune nu este o consecinţă a fragilităţii  democraţiei în România sau a moştenirii sale comuniste. Mai degrabă sugerează o relativă maturizare a sistemului electoral romanesc.

O societate civilă apatică

În zilele şi săptămânile succesive alegerilor, anumiţi comentatori politici au reproşat aparenta apatie arătată de către România civică (societatea civilă) pe parcursul campaniei electorale şi chiar în ziua alegerilor. Spre exemplu, Tom Gallagher a descris-o ca pe o victimă a procesului electoral din 2008, considerând absenteismul din centrul spiritual al societăţii civice româneşti (Timiş-29%) ca o dovadă a declinului mobilizării vieţii asociative din România.

Fără îndoială că organizaţiile civice au jucat un rol mult mai puţin important în 2008 decât in anii de început ai consolidării democraţiei româneşti. In anii ‚90, organizaţiile societăţii civile erau esenţiale dezvoltării democraţiei. Acestea reprezentau singura forma vizibila de rezistenţă în faţa FSN-ului lui Ion Iliescu, într-un moment în care partidele de centru dreapta s-au dovedit incapabile de a se organiza pentru a oferi o alternativa viabilă Frontului. Deşi diversele organizaţii care au susţinut Fenomenul Piaţa Universităţii, în aprilie şi mai 1990, au refuzat explicit să participe la alegerile organizate în luna mai. Totuşi în anul acela, maratonul protestelor care a durat aproape 7 săptămâni a creat o anumită deschidere într-un sistem democratic foarte limitat. O parte dintre organizaţiile care au sprijinit Fenomenul Piaţa Universităţii au contribuit apoi, în mod direct, la procesul electoral din 1992, forţând crearea Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei-un precursor al CDR.

Eficienţa activismului societăţii civile a atins apogeul în 2004, atunci când Coaliţia pentru un parlament curat a jucat rolul unui deal-breaker în alegerile parlamentare din acel an. Bazându-se pe mai mult de 2000 de voluntari, Coaliţia a avut capacitatea de a realiza o monitorizare aprofundată asupra practicilor corupte ale candidaţilor principalelor partide parlamentare. Mai mult, ca urmare a distribuirii a 2 milioane de fluturaşi care detaliau acele practici corupte, Coaliţia s-a asigurat că jumătate dintre candidaţii plasaţi pe aşa-numitele liste negre şi-au pierdut locurile. Din moment ce marea majoritate a celor de pe listele negre aparţineau PSD, Coaliţia a avut un rol esenţial în a înclina balanţa electorală în favoarea Alianţei Dreptate şi Adevăr.  

ONG-urile au fost foarte tăcute în 2008, comparativ cu prezenţa şi activismul puternic al organizaţiilor civice în prima jumătate a anilor ‚90 şi apoi în 2004. Coaliţia a funcţionat din nou însă efectele sale asupra campaniei electorale, dar şi asupra rezultatelor alegerilor au fost limitate, şi puţine alte organizaţii au dorit să se mobilizeze sau să-şi facă auzită vocea în timpul campaniei.  De ce aceasta aparentă apatie a României civice?

La alegerile anterioare, exista o nevoie acută ca ONG-urile să joace un rol proeminent în procesul electoral, pe fondul unor instituţii democratice fragile şi incapabile să asigure condiţiile minimale ale unei democraţii-precum partide de opoziţie viabile sau controlul şi verificarea candidaţilor corupţi. În anul 2008, totuşi, democraţia românească s-a maturizat şi nu mai exista aceeaşi nevoie acută ca ONG-urile să îşi asume roluri care în mod ideal trebuiau să fie asumate de alte organizaţii-precum partidele politice sau statul.

Relativa apatie a României civice în alegerile din noiembrie este în sine un motiv de îngrijorare, pe fond este încurajator să realizăm faptul că motivul acestei amorţeli se datorează procesului de maturizare a instituţiile democratice din România ce pot sta astăzi pe propriile lor picioare. Asta nu înseamnă că societatea civilă nu mai este necesară în România. Dimpotrivă, Alexis de Tocqueville ne-a arătat că viaţa asociativă este inima unei democraţii de succes. Pe fond însă ONG-urile trebuie să completeze si nu să substituie instituţiile formale ale unui sistem democratic.

Dezechilibrul dintre voturi si mandate

Poate cea mai des întâlnită nemulţumire faţă de alegerile din noiembrie este legată de faptul că a existat un dezechilibru profund între procentul voturilor înregistrate pentru fiecare dintre partidele majore, şi procentajul mandatelor pe care fiecare partid le-a câştigat. Fără îndoială, acest dezechilibru a căpătat forme hilare.

Deşi şi-au făcut temele, totuşi, foarte puţini reprezentanţi ai elitelor politice au reuşit să înţeleagă complet detaliile sistemului electoral bizantin până în ziua alegerilor, astfel că a existat o anumită reţinere din partea tuturor de a anunţa un câştigător clar în seara de 30 noiembrie. Când, o zi mai târziu, rezultatele finale au fost făcute publice, ambele partide principale, s-au declarat câştigătoare. Fiecare, în felul său propriu, avea dreptate. PSD a câştigat cele mai multe voturi dar PD-L a primit cele mai multe mandate. De fapt, cei care au pierdut cu adevărat au fost alegătorii, care au fost forţaţi să vadă cum noul sistem electoral a creat o disparitate de fond  între voturile exprimate şi reprezentarea pe care acestea au primit-o la nivelul parlamentului.

În zilele care au urmat, şi în care s-a încercat găsirea vinovaţilor, s-a ridicat o întrebare legitimă: Ce tip de sistem electoral poate distribui majoritatea mandatelor partidului clasat pe locul al doilea (al doilea ca popularitate)? Răspunsul simplu la această întrebare este: sistemele electorale ale celor mai mature democraţii.

Nu e nevoie să ne uităm mai departe de farul democraţiei liberale, Statele Unite, pentru a vedea un sistem în care există o diferenţă majoră între votul popular şi rezultatele finale (din punct de vedere al reprezentării). Este foarte posibil ca lumea să fi fost un loc foarte diferit dacă sistemul electoral din Statele Unite ar fi acordat preşedinţia câştigătorului votului popular în campania prezidenţială din 2000-Al Gore. La acel moment a existat o imensă consternare în faţa faptului că George W. Bush a câştigat preşedinţia, deşi a pierdut votul popular. Totuşi, nici un singur comentator politic nu a sugerat că această imperfecţiune a sistemului electoral ar fi o dovadă a faptului ca democraţia americană este imatură.

O nepotrivire similară între voturile date şi mandatele câştigate exista şi în cea mai veche democraţie a lumii-Marea Britanie. În alegerile generale din 2005, victoriosul Partid Laburist a fost premiat cu 55% dintre mandate în Camera Comunelor, în ciuda faptului că partidul câştigase doar 35% din votul popular. În contrast, Partidul Democrat Liberal a fost sprijinit de 22% dintre alegatori, dar la final a primit doar 10% dintre mandate. Pentru mulţi acest dezechilibru este mai mult decât neideal – este nedrept. Însă astfel de rezultate „strâmbe” sunt normale în sistemul electoral existent in Marea Britanie de generaţii.

Ceea ce vreau să spun este că toate sistemele electorale conţin erori, sunt imperfecte. Arta ingineriei electorale implica un compromis între nevoia de a reprezenta interesele diverse ale alegatorilor şi necesitatea agregării acelor interese de o asemenea manieră încât să permită unui partid sau unei mici coaliţii să formeze un bloc guvernamental stabil. Sistemul electoral actual din România atinge acest echilibru într-un sens rudimentar; este un sistem electoral confuz, opac si oarecum nereprezentativ.  Reformarea sa este necesară. Sa nu uităm, însă, că până şi sistemele electorale din cele mai avansate democraţii din Europa şi America de Nord ar trebui reformate.

O coaliţie neobişnuită

După contabilizarea mandatelor parlamentare şi anunţarea câştigătorilor, a început adevăratul moment al alegerilor din 2008, pe măsură ce fiecare dintre cele 4 partide parlamentare dorea să-şi maximizeze potenţialul de coalizare pentru a forma guvernul. După mai mult de doua săptămâni de negocieri şi compromisuri, a fost creată o coaliţie guvernamentala extrem de neobişnuită-una care a reunit adversari direcţi într-o mare coaliţie, în egală măsura de dreapta şi de stânga.

O majoritate guvernamentala reprezintă, generic vorbind, un aranjament pozitiv. Totuşi, formarea unei coaliţii guvernamentale care contabilizează în jur de 70% din voturile exprimate poate fi dăunătoare pentru o democraţie. Pană la urmă, una dintre virtuţile democraţiei parlamentare sau semi-prezidenţiale este dată de transparentă si capacitatea de a pune sub semnul întrebării responsabilitatea executivului prin intermediul unor dezbateri deschise între guvern si opoziţie, la nivelul parlamentului. Pericolul pe care il presupune o mare coaliţie constă în riscul de a muta confruntarea naturală şi dezbaterea în spatele uşilor închise-departe de parlament, în culisele partidelor din coaliţie.  Dincolo de întrebările legate de virtuţile unei mari coaliţii guvernamentale, totuşi ce ne spune un astfel de aranjament despre starea democraţiei din România?

Unii ar putea aduce argumente în favoarea imaturităţii democraţiei româneşti. Faptul că două partide cu platforme ideologice care în sine au foarte puţine elemente în comun pot, dintr-o dată, să formeze o coaliţie de convenienţă, de conjunctură, ar putea sugera că partidele din România nu s-au maturizat suficient; nu au ajuns la nivelul în care orientarea lor ideologică şi principiile depăşesc nevoia de a se afla cu orice preţ la guvernare. Accesul la putere rămâne raţiunea primară a partidelor din România, atâta timp cât fiecare partid parlamentar şi-a exprimat disponibilitatea de a forma o coaliţie cu oricare alt partid.

Deşi coaliţia guvernamentala care a fost în cele din urma asamblată pare să fie mai degrabă bazată pe un compromis politic decât pe interesul public, coaliţia PSD-PD-L nu anunţă numai veşti rele pentru democraţia româneasca. În fond, simplul fapt că doi adversari direcţi au fost capabili să se asocieze în modul în care au făcut-o reflectă maturitatea democratică a României din cel puţin două puncte de vedere. Mai întâi, potenţialul de cooperare dintre PSD si PD-L a devenit posibil numai pe fondul reducerii agresivităţii specifice campaniei electorale. Asta nu înseamnă ca în campanie nu au existat calomnii. Au existat. Totuşi, observăm o scădere a intensităţii si densităţii noroiului împroşcat o reducere ce poate fi explicată prin absenţa sau irelevanţa anumitor figuri politice care în trecut au fost responsabile de limbajul necivilizat, specific campaniilor anterioare. Civilizaţia relativa a limbajului utilizat în această campanie semnală că barierele ridicate între PSD si PD-L puteau fi abandonate, în momentul în care ambele partide au văzut în asta un beneficiu comun. Un astfel de demers ar fi fost de neimaginat în democraţia post-comunista ce a caracterizat România până de curând.

În al doilea rând, deşi cineva ar putea spune că formarea unei coaliţii care îmbină stânga cu dreapta reflectă imaturitatea sistemului de partide din România, o analiză mai atentă ar putea sugera contrariul. De fapt, a existat un fundament ideologic care a stat la baza formarii acestei coaliţii neobişnuite-ideologia centrului. În ciuda retoricii partidelor principale PSD, PD-L si PNL, toate s-au orientat, în ultimii ani, spre centru. Aceasta tendinţă centripetă este comună tuturor democraţiilor mature. Din moment ce radicalismul este sprijinit de doar câţiva radicali, partidele populare mari tind să graviteze spre o cale ideologică de mijloc. Este cazul tuturor democraţiilor mature din Europa Occidentală. Rezultatul a fost nu doar diminuarea spaţiului ideologic din politica europeana ci şi crearea unor coaliţii hibride-care au îmbinat partide de dreapta cu partide de stânga-precum cele recente din Austria si Germania.

Pe fond, deşi ne putem îndoi de integritatea motivaţiilor care au stat la baza creării coaliţiei guvernamentale a lui Emil Boc, simpla posibilitate a existenţei sale poate fi interpretată ca un semn al faptului că România a parcurs un drum lung de la începutul anilor ‚90, sau chiar din 2004 până în prezent.

Post-post comunismul si responsabilitatea reformei

După ce am analizat punctele tari si punctele slabe ale campaniei electorale de anul trecut, alegerile, precum si procesul de construire al coaliţiei care a urmat, merită să adresăm direct întrebarea: „Este democraţia româneasca matură?” Răspunsul este „da”.

Alegerile din noiembrie au fost marcate de câteva neajunsuri severe: participarea la vot a fost scăzută; societatea civilă a fost absentă; sistemul electoral a fost confuz si nereprezentativ; iar coaliţia formată părea una din convenienţă şi oportunism, nu din convingere. Totuşi, fiecare dintre aceste neajunsuri este, din păcate, o caracteristică comună a sistemului imperfect care este democraţia. Mai precis, fiecare dintre aceste neajunsuri este, de obicei, tipul de problema pe care cineva se aşteaptă să o întâlnească într-o democraţie avansată, matură. Nu sunt genul de probleme incipiente cu care se confrunta democraţiile tinere.

Dacă imperfecţiunile alegerilor din noiembrie sugerează că democraţia din România a ajuns la maturitate, trebuie să fie evident că folosirea termenului „post-comunist” pentru a descrie sistemul politic contemporan românesc mai degrabă stânjeneşte, decât să ajute modul în care înţelegem politica româneasca astăzi.

Repudierea termenului „post-comunist” şi recunoaşterea maturităţii sistemului democratic în România nu semnifică faptul că democraţia acestei ţări nu are nevoie de reformă. Din contră, există o nevoie urgentă pentru reformă în anumite domenii cheie. Corupţia rămâne răspândită. Sistemul judiciar rămâne greoi si netransparent. Iar administraţia guvernamentală este letargică. Insă, respingerea termenului „post-comunist” înseamnă de fapt că problemele profunde de astăzi necesită soluţii pe măsura – soluţii care trebuie găsite de cei care au fost aleşi în noiembrie. Nu ar mai trebui să fie considerat acceptabil pentru elitele politice din România să ridice din umeri, să refuze să pună în aplicare reforme cheie şi pur şi simplu să se plângă că problemele de astăzi sunt consecinţele inevitabile si insolubile ale trecutului comunist.

În plus, repudierea termenului „post-comunist” nu înseamnă că noi ar trebui să uităm sau să ignorăm perioada comunistă si tranziţia dificilă care a urmat. Mai degrabă, dacă România a intrat intr-o epoca „post-post-comunistă”, atunci atât istoricii cât si analiştii politici sunt chemaţi să acţioneze. Mai precis, avem responsabilitatea de a folosi nivelul de obiectivitate indus de sfârşitul epocii „post-comuniste”, de a ne uita în urmă la acea perioadă şi de a analiza, printr-un filtru apolitic, evenimente care s-au desfăşurat în timpul perioadei de tranziţie. Revoluţia, evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990, precum şi mineriadele din 1990 si 1991 aşteaptă toate o analiză noua. Să trecem la treabă.

Traducere realizată de Octavian Manea