Recenzie

Articolul 49 la Est

 

---

Bogdana Petrică, Politica de extindere spre est a Uniunii Europene
Bic All, Bucureşti, 2006, 264 pp., ISBN 793-571-712-3

---

„Reunite în cadrul Consiliului European, guvernele statelor membre ale UE au convenit ca perspectiva aderării la UE să existe şi pentru ţările din Europa de sud-est – Croaţia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Kosovo (în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite) şi Turcia. Aderarea va fi posibilă numai dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare. Dintr-un proces de extindere progresiv şi bine gestionat vor avea de câştigat toate ţările implicate.”¹

Pentru ca aceste fraze să apară pe site-ul Comisiei, incluzând, alături de Republicile Croaţia, Macedonia şi Turcia, încă cinci state potenţial candidate din Balcani, a trebuit ca Uniunea Europeană să se transforme ea însăşi, cu revizuirea articolului 49 din Tratatul de la Maastricht² şi să întrezărească inclusiv posibilitatea – fie şi atât de controversată, deci încă neconcretizată – de a se echipa cu o veritabilă constituţie. A fost însă mai cu seamă nevoie de testul celui de-al cincilea „val”, unul evident atât de zguduitor, încât a antrenat şi două insule din Marea Mediterană, de altminteri deloc nesemnificative strategic şi al căror venit pe cap de locuitor depăşea indicatorii similari ai unora dintre vechile state membre. Valul celor 10 + 2, care a adus tratatul de la Nisa şi Convenţia Europeană convocată la Laeken, s-a declanşat ca decizie eminamente politică de reunificare cu „estul continentului” postcomunist şi a consacrat principiile condiţionalităţii şi diferenţierii în cadrul politicii de extindere a Uniunii³.

Oricât de informative ar fi portalul Uniunii Europene sau cele ale guvernelor statelor membre, se cere totuşi depăşit nivelul comunicărilor oficiale ale instituţiilor guvernamentale despre politica de extindere, pentru a pune în context toate etapele care au condus aici, pentru a desfăşura o adevărată reflecţie critică, documentată şi informată de o bibliografie secundară solidă. În acest sens, ne bucură prezenţa lucrării excelente a doamnei Bogdana Petrică în peisajul destul de inegal al publicaţiilor academice româneşti din domeniu, populat mai cu seamă, în ciuda cererii şi a eforturilor mai multor institute şi edituri, de glosare de termeni şi traduceri sau manuale de drept comunitar de calitate variabilă şi natură perisabilă. De această dată, este vorba de o revizitare şi actualizare – în ajunul încheierii celui de-al cincilea val al extinderii UE – a tezei doctorale susţinute de cercetătoare la Facultatea de Drept „Jean Monnet” a Universităţii Paris Sud (XI). Remarcând că acest demers rămâne la fel de valoros şi în prezent, maturitatea analizelor dovedindu-se chiar și la aproape trei ani de la apariţie, trebuie să constatăm că atât formaţia autoarei, licenţiată în drept şi ştiinţe politice, cât şi calitatea sa didactică (lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti) şi experienţa editorială (director al Editurii Petrion) vin în sprijinul unei lucrări foarte utile, scrisă cu onestitate, inteligenţă şi cu respect pentru cititori.

Volumul se orientează în jurul a trei cuvinte cheie, care în limba română sunt aproape omonime: policy, polity şi politics. Relaţiile Uniunii Europene cu statele din Europa Centrală şi de Est şi transformările de care (reţinem şi aici vocabularul Comisiei!) au beneficiat toate elementele implicate, respectiv politicile, politeia şi politica europeană, sunt urmărite în detaliu de autoare în documente şi declaraţii ale oficialilor din estul şi vestul continentului. Cartea este deopotrivă o lucrare de istorie a integrării europene, bine întemeiată pe analiza evenimenţială şi de discurs, un studiu tehnic, dar deloc greoi, al dialogurilor, negocierilor şi deciziilor de armonizare a legislaţiei cu acquis-ul comunitar pe domenii de politici publice şi, în general, o analiză foarte pertinentă a efectelor instituţionale, juridice şi politice ale extinderii spre est.

Bogdana Petrică plasează chestiunea politicii de extindere a Uniunii Europene atât în context istoric, cât şi într-o perspectivă juridică clară, într-o lucrare ce dovedeşte o logică argumentativă admirabilă. Structura volumului este una perfect simetrică: fiecare dintre cele două părţi cuprinde câte două titluri împărţite la rândul lor în câte două capitole cu câte două secţiuni formate din câte două paragrafe. Dihotomiile respective se organizează logic. În partea întâi, sunt tratate elementele teoretice fundamentale, respectiv principiile condiţionalităţii şi diferenţierii în funcţie de merite şi necesităţi ale statelor în curs de aderare, iar apoi finalitatea întregului demers. Chestiunile terminologice cu substrat politic fac de altfel obiectul întregii lucrări: „iniţial privite în ansamblul lor, «ţările ex-comuniste», apoi «TECE», ulterior considerate «ţări candidate», le regăsim mai târziu în grupuri (grupul de la Vişegrad, statele baltice, apoi grupul de la Luxemburg şi de la Helsinki), iar ulterior «ţări în curs de aderare». Astăzi sunt considerate «ţări candidate» Turcia, FYROM şi Croaţia, iar restul ţărilor din Balcanii de Vest sunt ţări cu statutul de «candidaţi potenţiali»” (pp. 128-9).

Autoarea este o specialistă în protecţia juridică a drepturilor omului. Astfel, condiţionalitatea politică, aşa-numita abordare de tip carrot-and-stick, punitiv-compensatorie, aplicată pentru prima dată de CE în anul 2002, în cadrul acordului de comerţ şi cooperare încheiat cu statele baltice şi cu Albania (p. 59) este urmărită de la precedentele sale juridice, consolidate de proliferarea instrumentelor europene de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a democraţiei şi a statului de drept, până dincolo de stabilirea şi aplicarea criteriilor de la Copenhaga pentru aderare. Cel de-al doilea pilon teoretic al politicii de extindere, principiul diferenţierii, este cel care a determinat evoluţia de la o abordare multilaterală la una bilaterală a relaţiilor UE cu ţările Europei centrale şi de est. Acest principiu este definit în raport cu teza „nucleului dur” sau „central”, cu cea a „geometriei variabile” şi cu cea a unei „Europe à la carte”, toate propuse în anii 90 şi a căror interpretare este contemplată prin intermediul unei o pleiade de importanţi autori de limbă franceză până la formula finală de „cooperare consolidată” reţinută în Tratatul de la Amsterdam şi cea a „cooperării structurate”, de pildă în materie de apărare, propusă de Convenţia asupra Viitorului Europei (p. 79 sq.).

În partea a doua, autoarea tratează sistematic aplicarea acestor principii: cadrul instituţional al dialogurilor politice bilaterale (Consiliul de asociere sau Consiliul de asociere şi de stabilizare, asistate de Comitetele omonime la nivel ministerial şi Comisiile parlamentare mixte care au înlocuit delegaţiile interparlamentare mixte şi Comisiile parlamentare de asociere şi stabilizare) şi structurile multilaterale care, înainte de a evolua spre cadrul bilateral, au favorizat o abordare globală şi în fond chiar definirea unei strategii comune de preaderare (Conferinţa europeană, dar şi reuniunile ministeriale, parlamentare sau la nivel de directori politici). Pentru a discuta implementarea propriu-zisă a politicii de extindere a UE, sectorial şi în toate stadiile sale, cercetătoarea aşează faţă în faţă perspectiva UE şi cea a statelor candidate în pregătirea negocierilor, apoi procedura comună adresată tuturor statelor din est şi caracterul specific al negocierilor de aderare, cu exemple variate şi un studiu de caz aprofundat, desigur cel al României: „primul – şi multă vreme singurul – stat din fostul spaţiu comunist care a stabilit relaţii contractuale cu CEE” (p. 218). Studiul este astfel local-izat, sporindu-şi interesul pentru cercetătorii şi practicienii din spaţiul românesc, fie că aceştia sunt interesaţi de ştiinţele administrative, de istorie, de ştiinţele juridice sau de cele politice.

Trebuie totuşi spus că abordarea juridică subiacentă şi căutarea obiectivităţii printr-o pretenţie de exhaustivitate căreia autoarea îi face cinste fac ca volumul de faţă să nu pună accentul pe vreuna dintre teoriile integrării. Cititorul care trebuie să decidă singur în ce măsură alegerea obiectului de studiu, scopul analitic al cercetării şi contextul în care aceasta a fost concepută o încadrează în vreo abordare cunoscută⁴ constată că autoarea a adunat avantajele interdisciplinarităţii care îi caracterizează propriul parcurs. În fine, dacă lucrarea doamnei Petrică nu se citeşte ca un roman, aceasta este spre meritul său, întrucât constituie un foarte bun instrument de lucru, o cronică inteligentă deopotrivă a parcursului statelor din est pe drumul spre calitatea de membre ale UE cât şi a redefinirii instituţionale şi strategice a Uniunii în perspectiva acestei aderări şi a celor ce vor urma.

Pál Dunay numise dezvoltarea politicii de extindere spre est o strategie cu ţinte aflate în mişcare⁵. Bogdana Petrică ne demonstrează meticulos că această mişcare este aproape atât de rapidă pe cât o anunţa Dunay şi nu una browniană cum o bănuieşte adesea cetăţeanul român. Concluziile îi dau totuşi dreptul să adopte un ton mai degrabă normativ, deci nu ezită să încheie, retoric, constatând că, deşi momentan procesul este unul supus unei abordări mai precaute, datorită opiniei publice din statele membre şi, am adăuga noi astăzi, crizei economice globale, extinderea, acest instrument valoros şi indispensabil politicii externe a UE, ar putea avea drept rezultat o „Uniune Europeană care va trebui să îşi schimbe nu doar natura, ci şi numele…” (p. 237)

Conchidem că Politica de extindere spre est a Uniunii Europene trebuie fără îndoială să figureze în bibliotecile celor interesaţi de studiile europene. În plus, ea poate constitui un excelent punct de plecare pentru analize comparate şi aşteptăm de pildă un studiu la fel de valoros al extinderii spre Balcani, demontând o dată în plus credinţa naivă că Europa se construieşte exclusiv pe principiul dominoului sau prin reacţii în lanţ, respectiv prin celebrul spillover effect⁶.

Marina Elena Tătărâm

NOTE

 sus