Recenzie

Statul welfare şi problema şomajului

 

---

Andrew Glyn, Capitalism Unleashed. Finance Globalization and Welfare
Oxford University Press, Oxford, 2006, 251 p. .

---

Nu cu mult timp în urmă, meditând asupra mijloacelor prin care Banca Federală Americană a reuşit, într-o manieră spectaculoasă, să reducă inflaţia de la 13,5% în 1981 la 3,2% în 1983, Paul Volcker – chairman al Federal Reserve sub preşedinţia lui Jimmy Carter şi Ronald Reagan – declara, nu fără ironie, că cea mai importantă măsură anti-inflaţionistă luată a fost înăbuşirea grevei controlorilor de trafic aerian din august 1981, atunci când în jur de 12.000 de salariaţi ai industriei aviatice şi-au pierdut slujbele. Mai aproape în timp de noi, în 2005, când industria producătoare de maşini din Longbridge, Birmingham a intrat în colaps, odată cu falimentul producătorului MG Rover, Tony Blair încerca să consoleze muncitorii disponibilizaţi spunându-le că îşi pot găsi oricând un job la Tescos (un lanţ naţional de magazine alimentare). Cu un an mai devreme, în Germania, directorul unei fabrici Siemens îşi ameninţa angajaţii că dacă refuză să accepte un program de muncă de 40 de ore pe săptămână, uzina va fi mutată în Ungaria. O mulţime de astfel de exemple pot fi mobilizate în jurul tezei propusă de regretatul economist britanic Andrew Glyn, care poate fi rezumată astfel – începând cu sfârşitul anilor ’70 capitalismul ţărilor OECD a început o ofenisvă împotriva muncii salariate, a sindicatelor şi a programelor asistenţiale, totul sub deviza: „austerity, privatization, deregulation”. Prin urmare, Capitalism Unleashed, în bună tradiţie marxistă,este o analiză a raportului dintre capital şi muncă, aşa cum a evoluat acesta începând cu perioada post-belică. În subsidiar, autorul adaugă încă un plan de cercetare, anume apariţia Chinei pe piaţa mondială şi posibilele efecte pe care le poate avea asupra economiilor occidentale. Deşi fidel metodologic unei tradiţii radicale, Andrew Glyn nu ezită să îşi încheie studiul cu o pledoarie în favoarea statului bunăstării – „compromisul istoric” pe care ar trebui să îl caute, dacă îl credem pe acesta, orice „stângist” autentic¹. Să le luăm pe rând.

Primele două capitole (pp. 1-50) sunt dedicate expunerii unui aparent paradox – statul welfare care a fost construit pe ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi care a prosperat în perioada anilor ’50/’60 (The Golden Age) şi-a săpat propriile-i temelii. Cu alte cuvinte, capitalismul „încătuşat” (leashed) cu instrumentele unei economii mixte de inspiraţie keynsiană, mai întâi în Statele Unite în anii ’30 şi mai apoi în Europa şi Japonia începând cu sfârşitul anilor ’40, nu a putut rezista mai mult de trei decenii. De ce? Conform lui Glyn, pentru Lordul Keynes intervenţia statului în economie era destinată bunei funcţionări a capitalismului. Spre exemplu, o rată a şomajului scăzută alături de o stipendie din partea statului pentru cei fără locuri de muncă înseamnă, în primul rând, că muncitorii şi familiile lor vor consuma mai mult. Dar mai înseamnă, în acelaşi timp, că oamenii de afaceri pot dormi mai liniştiţi ştiind că va exista cerere chiar şi în situaţiile critice. Pentru a rezuma, miza unei economii mixte era că doar un stat puternic poate susţine şi echilibra o piaţă tentată mai mereu spre crize şi prăbuşiri. Acesta este mecanismul care a asigurat prosperitatea anilor post-belici: şomajul a fost menţinut la o cotă redusă, veniturile au cunoscut o creştere solidă şi constantă, timpul alocat muncii s-a diminuat considerabil. În 1950 erau în jur de 2000 de ore pe an pentru ca în 1973 numărul acestora să fie redus la 1750, ceea ce echivala în termeni reali cu aproape o jumătate de zi liberă câştigată de muncitori. În mod surprinzător, observă Glyn, pe măsură ce inegalitatea scădea, iar distanţa dintre clasele sociale se micşora, protestele muncitorilor se multiplicau. Aceasta ar fi una dintre cele mai importante contradicţii care au minat statul providenţă. Atunci când se atinge idealul keynsian al ocupării cvasi-totale a forţei de muncă, sindicatele şi uniunile muncitoreşti devin din ce în ce mai puternice în relaţie cu angajatorii. Altfel spus, în momentul în care capitalul poate fi „hărţuit” cu lejeritate de muncă, aceasta obţinând din ce în ce mai mult din profitul total prin salarii mărite şi zile de muncă mai scurte, rata reinvestirii profitului se alfă în declin. În mod inevitabil, odată cu scăderea profiturilor angajatorilor şi reducerea investiţiilor la minim, cresc preţurile mărfurilor aflate pe piaţă. În concluzie, inflaţia este rezultatul „succesului” economiilor mixte de a integra aproape toată forţa de muncă disponibilă. Fireşte, lipsa investiţiilor este echivalentă cu o scădere a productivităţii muncii. Dacă capitaliştii preferă să nu dezvolte tehnologia de care au nevoie pentru a mări randamentul muncii, folosind profitul în alte scopuri, atunci în mod necesar se vor ivi conflicte asupra nivelului de salarizare. Astfel se pot explica cele mai multe greve care au avut loc în Europa în anii ’70. În consecinţă, statul welfare pare să fi fost fisurat de însăşi influenţa pe care reuşise să o acumuleze clasa muncitoare în ansamblu – ceea ce Glyn numeşte „labour militancy”. Un exemplu haios: în Marea Britanie, după ce guvernul conservator a fost demis de una dintre grevele minerilor din 1974, The Times publica un articol pe prima pagină cu titlul „Could Britain be heading for a military takeover”. Autorul – Lordul Chalfont, fost Ministru al Apărării într-un guvern laburist, argumenta că marile concernuri industriale începuseră să planifice o strategie comună pentru a se proteja în faţa protestelor sindicale. Reacţia capitalului – contra-revoluţia macroeconomică cum o numeşte Glyn – a început în anii ’70 şi a vizat, înainte de toate, reducerea inflaţiei.

Metodele prin care a fost diminuată capacitatea muncitorilor de a infuenţa distribuţia profitului sunt analizate în următoarele patru capitole (pp. 50-129). Din raţiuni de spaţiu, mă voi limita să urmăresc argumentaţia pe care a construit-o economistul britanic în jurul problemei şomajului. În mod statistic, Glyn este capabil să lege înăsprirea politicilor monetare de creşterea şomajului. Mai precis, la nivel european, cele mai dure reforme fiscale au avut loc în acele state care au cunoscut, în anii ‘60/’70, valuri de proteste muncitoreşti. O astfel de constatare ne trimite către o teză celebră formulată de Marx şi ignorată de Keynes – pentru a ţine în limite acceptabile puterea de negociere a muncitorilor, capitaliştii au nevoie în permanenţă de o „rezervă de forţă de muncă”². În termeni vulgari, acest argument poate fi rezumat într-o frază destul de familiară românilor: „Dacă nu-ţi convine pleacă, am zece ca tine care aşteaptă la poartă!”. La un nivel teoretic însă, economiştii de diferite orientări s-au întrebat mereu în ce măsură şomajul este normal sau “natural” într-o economie capitalistă. Creşterea ratei şomajului ca urmare a măsurilor ce au fost implementate începând cu anii ’70 a trebuit, în mod firesc, să fie însoţită şi de o mini-revoluţie culturală. Astfel a fost creată o întreagă pop-cultură neoliberală care să ofere background-ul ideologic pentru austeritatea impusă clasei muncitoare. În cărţile populare ale lui Milton Friedman, şomajul este exclusiv consecinţa rigidităţii pieţei care încă păstrează din influenţa sindicatelor. Cu o limită a salariilor fixată prin lege, sună un argument comun neoliberalilor, cei mai mulţi şomeri sunt forţaţi să rămână acasă chiar dacă, la limită, aceştia ar fi dispuşi să muncească şi pe un salariu mai mic decât prevede legea. Cu alte cuvinte, pentru neoliberali persistenţa şomajului ţine, în chip paradoxal, tot de infulenţa organizaţiilor muncitoreşti care limitează astfel accesul pe piaţa muncii. Keynes întors pe dos! Mai mult, statul însuşi, pentru a reduce şomajul, trebuie să îşi retragă programele de asistenţă socială care împiedică, la rândul lor, printr-un venit temporar asigurat, fluidizarea pieţei muncii. Nu este de mirare că ecourile acestui argument se aud deja în spaţiul public românesc.

Ultimul capitol (pp. 156-184), care ţine dealtfel loc de concluzie, este dedicat apărării statului welfare într-o epocă în care acest proiect politic pare greu de atins. Şi într-adevăr, ce ar trebui reţinut este că statul bunăstării este eminamente un proiect politic şi nu unul economic. Meritul lui Andrew Glyn este că insită, cu argumente economice, pe natura politică a statului welfare. Pentru a lua doar un exemplu: o analiză minuţioasă a regimului taxelor aşa cum l-au practicat în utimele decenii statele nordice, şi în special Suedia, rezultă că acestea nu taxează cu preponderenţă profitul (aşa cum par să creadă neoliberalii) ci mai ales munca şi consumul. Pe cale de consecinţă, statul welfare nu sărăceşte nici corporaţiile nici marile averi, din contră, validitatea acestuia stă, cum ţine să ne amintească Glyn, în capacitatea oamenilor politici de a convinge cetăţenii angajaţi în activităţi lucrative să plătească taxe mai mari pentru a reduce, în schimb, inegalitatea la nivelul societăţii. Egalitatea este un proiect colectiv.   

Adrian Grama

NOTE

 sus