Semn de întrebare

Semn de întrebare
 

1. Este necesar încheierea unui acord cu F.M.I de catre statul român?

2. Statul român poate sa imagineze o politica de tip protecţionist?

3. Limitarea deficitului bugetar sub 3% va salva economia româneasca sau va adânci criza economică?

4. Exista voinţa politică pentru a realiza acele reforme cu caracter economic şi instituţional necesare modernizării României?

Lavina Stan este associate professor la St. Francis Xavier University, Department of Political Science,  Canada. A publicat numeroase articole în prestigioase reviste internaţionale de ştiinţe politice dedicate problemelor post-comunismului şi tranziţiei, precum şi următoarele cărţi: Lavinia Stan, Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past, London: Routledge, 2008, Lavinia Stan and Lucian Turcescu, Church, State and Democracy in the Expanding Europe, New York: Oxford University Press, Lavinia Stan and Lucian Turcescu, Religion and Politics in Post-Communist Romania, New York: Oxford University Press, 2007. Lavinia Stan, Romania in Transition, Aldershot: Dartmouth, 1997, Lavinia Stan, Leaders and Laggards: Governess, Civicness and Ethnicity in Post-Communist Romania, Boulder: East European Monographs, 2003 etc.

1. Un economist ar recomanda semnarea sau nesemnarea unui asemenea acord în funcţie de efectele sale probabile asupra economiei românesti. Ca politolog, cred că toate acordurile sunt încheiate sau nu în funcţie de obiectivele politice de moment. Subiectivul politic, mai mult decât obiectivul economic, va determina (sau nu) România să intre într-un asemenea acord.

2. De imaginat o poate imagina, dar cât de adecvată ar fi aceasta în actuala conjunctura este o cu totul altă problemă. Un cinic ar putea spune că în prima parte a anilor 90 România a tot avut o politică protectionistă, atât pentru că regimul Iliescu nu a făcut prea mari eforturi pentru a atrage capitalul strain, cât şi pentru că guvernele şi companiile străine au fost foarte puţin tentate să susţina o conducere politică ce se alia cu ultranaţionaliştii contra pro-democraţilor şi asmuţea serviciile secrete contra societăţii civile, Valea Jiului contra Bucureştiului şi Muntenia contra Transilvaniei. Prin urmare, România deja înregistrează un handicap în comparaţie cu vecinele sale central-europene din punct de vedere al atragerii de capital strain. Daca inserţia mai recentă şi mai timidă a României în economia globală o va proteja de efectele crizei economice actuale, ramâne de vazut. Dar a te închide şi mai mult nu pare a fi soluţia cea mai buna pentru o ţară puţin atractivă şi ar putea duce chiar la reacţii neplăcute, de exemplu, din partea ţărilor care primesc muncitori români.

3. Mai toate guvernele postcomuniste românesti au irosit resurse importante pentru destinaţii dubioase, aşa că serviciile sociale ar putea să fie oferite la nivelele actuale nu prin contractarea datoriilor externe şi mărirea deficitului bugetar, ci prin reducerea drastică a acestei continue risipe. Birocratizarea excesivă ramâne una dintre problemele majore ale României, dar toate partidele politice se complac în acasta situatie, în mare parte pentru că ea le permite să ofere posturi comfortabile numeroşilor lor clienţi. Administraţia publică locală include prefecturi şi Consilii Judeţene cu atribuţii similare. Dacă acest model supra-birocratizat de tip francez ar fi abandonat în favoarea unuia mai rarefiat ca personal, nu vad de ce eficienta nu ar creşte. Micile localităţi din Canada au consilii de câte sase oameni, în timp ce în România localităţile mici au Consilii Locale formate din 17 membri. Sunt sate în care, în ultimii douazeci de ani, mai toţi locuitorii au fost „politicieni” şi „stabi”, rotindu-se pe rând în aceste posturi. Mai mult, aş spune că o ţară cu doar 22 de milioane de locuitori nu are nevoie de 40 de unităţi administrative. Este adevarat, oamenii s-au obişnuit cu acest model, iar unele judeţe au specificul lor, dar se uită că, din punct de vedere istoric, ele nu au fost bătute în cuie de la daci citire. Structura guvernamentală centrală merită şi ea a fi reevaluata. Bicameralismul s-a dovedit un handicap, mai mult decât un avantaj, iar Senatul românesc nu aduce nimic în plus faţă de Camera Deputatilor. De fapt, în multe alte cazuri Senatul reprezinta formula federala a statului (vezi Canada, Germania, Statele Unite, Rusia, etc.). De ce nu se poate renunţa la el? Toate aceastea, luate împreuna i-ar putea permite României să economisească fondurile de personal, să le investeasca în destinaţii mai profitabile şi să contracareze, cel puţin în parte, efectele actualei crize economice. Deci, aş spune că deficitul bugetar ar putea fi menţinut la un nivel foarte scăzut fără a face prea multe sacrificii în ceea ce priveşte programele sociale cheie, care i-ar putea ajuta pe români să iasa din această criză economică.

4. Voinţa pare a exista, dar niciodată atunci când trebuie şi din partea cui trebuie. Din nefericire, reformele instituţionale au stagnat după ce România a aderat la Uniunea Europeana în ianuarie 2007, iar unele domenii (cum ar fi justiţia) par sa fi regresat simţitor sub greutatea luptelor partinice şi clientelare, personale. Voinşa politică pare a fi canalizată, în cea mai mare parte a ei, spre alimentarea intermi­nabilelor harţuieli dintre oamenii politici şi partidele lor. Mă tem că populismul cras a luat acum locul naţionalismului, cartea jucată pâna la obsesie în prima jumatate a anilor 90. Jocul politic a devenit un joc al surprizelor, al combinărilor şi recombinărilor neaşteptate, pe motive nu tocmai evidente cetăţeanului obişnuit. Duşmanii de ieri sunt aliaţii de azi, la fel cum şi prietenii de ieri sunt inamicii de azi. Partide ideologic de stânga implementează politici publice de dreapta, în timp ce partide de dreapta sprijină pachete sociale pe care chiar cei de stânga le considera a fi mult prea generoase. La o primă vedere ar trebui să ne bucuram, pentru că s-ar parea că partidele ideologice au fost înlocuite de partidele catch-all, lucru îmbucurător, conform unor teorii. Însă, din nefericire, acestora din urma le lipseşte dimensiunea pragmatică. Politicienii şi formaţiunile lor îsi reneagă platformele ideologice nu în numele dorinţei pragmatice de a împinge reformele mai departe, ci din considerente cât se poate de personale şi perso­na­lizante. Ţara se află mereu în campanie electorală, de aceea accentul cade pe ţelurile pe termen scurt de acaparare a voturilor negative, mai mult decât pe programele şi reformele de substanţă, care vizează un orizont mai larg şi care-ar putea atrage voturile pozitive ale electoratului. Anul trecut, pentru prima data dupa căderea regimului comunist, polul centru-dreapta a reuşit sa-şi reînnoiasca mandatul de guvernare, dar el ramâne divizat, confuz, lipsit de o direcţie clară, banalizat de un deficit acut de încredere populară. Voinţa politică nu va exista cu adevărat atâta timp cât în România politica este dictată de clientelism şi partitism mai mult decât binele comun.

 sus