Aspecte ale crizei

Criza din 1929 - 1933 şi criza actuală
 

dUMITRU ŞANDRU

The economic crisis presently affecting the global economy is not the first of the kind. 80 years ago the world wide economy was in a very similar way shocked by the Big Crash, which origins could have been easily traced in the United States of America. By and large, back then, the crisis affected also the Romanian economy. Actually, if we were to make a comparison, some similarities can be noticed: both events originate in the USA, they prevailed over the whole world, and come after a period of visible economical growth. Romania from between the two World Wars went back into a state of economical autarchy characteristic actually for The Middle Ages. Concerning the crisis nowadays, the weight it will carry on Romania’s economical situation and on Romanian society can scarcely be properly evaluated. In the end, for avoiding the struggle Romania had to endure in the 30`s, both the authorities and mass-media have to assure a proper information respective to the current situation.

Keywords: economic crisis, the inter-war period, rural population, autarchies, privatization

Cunoscută în istoriografie sub numele de vinerea neagră, ziua de 24 octombrie 1929, în care s-a produs crahul bancar la bursa financiară din New York, a marcat începutul marii crize economice care va dura peste patru ani şi care va cuprinde aproape întreaga economie mondială. În statele din răsăritul Europei, unde majoritatea populaţiei se îndeletnicea cu agricultura, scăderea preţurilor produselor agricole într-o proporţie mult mai accentuată decât reducerea preţurilor produselor industriale, a avut ca rezultat natural în principal scăderea drastică a nivelului de trai al ţăranilor¹.

C.A.Macartney şi A.W.Palmer, istorici britanici specializaţi în studiul societăţilor din statele estului Europei,  explică în mod sintetic evoluţia crizei economice de aici. Cel mai puţin au avut de suferit de pe urma foarfecii preţurilor, comparativ cu anii anteriori, - scriau ei - muncitorii de pe moşii plătiţi în recoltă, care nu aveau, de altfel, ce pierde, întrucât, nerealizând produse agricole excedentare pentru piaţă, erau interesaţi de proporţia recoltei primite, nu de preţul ei. După aceea au venit ţăranii din satele izolate de căile de acces, care nu cunoscuseră niciodată o echitate economică, acoperind cea mai mare parte a nevoilor lor din producţia proprie sau prin schimbul local. În perioada de recesiune ei au intensificat, pur şi simplu, procesul de cultură a pământului, lipsindu-se de puţinele produse pe care le plăteau cu bani lichizi; când gazul lampant atingea un preţ care depăşea posibilităţile lor de achiziţie, ei mergeau la culcare pe întuneric. Cu timpul, tot mai multe zone au intrat în această economie premonetară, până când o mare parte a ţăranilor din întreaga regiune au introdus gospodăria închisă şi tot mai multe grupuri sociale ale populaţiei rurale au devenit dependente de acest sistem: bărbierul satului, hangiul, învăţătorii, cărora salariile le-au fost reduse ori nu le-au mai fost plătite luni în şir. În anumite regiuni, nici măcar sarea sau chibriturile nu mai puteau fi procurate. Moşierii înşişi au revenit pe scară largă la economia închisă, consumând propria pâine, carne şi vin, plătind muncile agricole în natură şi deplasându-se cu greu de la conac².

Dar, cu toate că depresiunea economică din 1929-1933 a lovit extrem de puternic agricultura, datorită particularităţilor economice ale exploatărilor agricole rurale din aceste state, ţăranii au fost capabili să îşi asigure cel puţin hrana zilnică din propriile gospodării. Însă, dacă populaţia rurală a putut să se ajute singură prin mijloace drastice de a înceta de a mai fi consumatori ai pieţii, prin acelaşi proces ea a tras în jos, în mocirlă, restul locuitorilor. Situaţia internaţională a făcut ca industria să devină în totalitatea ei dependentă de piaţa locală. Or, acum, cu o proporţie de 80 % din totalul locuitorilor încetând a mai fi consumatori ai pieţii, producţia industrială a scăzut rapid, iar şomajul urban a sporit în mod alarmant. Fenomenul a condus la întoarcerea la sate a multora dintre muncitorii industriali, care îşi pierduseră locurile de muncă din fabrici, în special a acelora cu rude în mediul rural ori a persoanelor angajate cu puţin timp înainte în diferite întreprinderi urbane.

Reducerea puterii de cumpărare, cauzată de criza economică mondială, a sporit şi alte poveri. În anii anteriori, de comparativă prosperitate, când preţurile obţinute de agricultori pe produsele agricole fuseseră încurajatoare, mulţi ţărani mai înstăriţi s-au îndepărtat de sistemul tradiţional de agricultură făcut pentru subzistenţă.  Ei au împrumutat bani de la bănci ori de la persoane particulare cu care şi-au sporit suprafeţele de pământ pe care le-au ameliorat, au cumpărat maşini agricole, animale de rasă, seminţe selecţionate sau au plătit forţa de muncă închiriată. Cei mai săraci dintre săteni au împrumutat, de asemenea, bani dar pentru a cumpăra alimente în perioadele critice ale anului, în lunile de dinaintea recoltării, când rezervele lor din recolta precedentă erau epuizate, pentru care au plătit, de regulă, dobânzi uzuare, de până la 50% sau chiar mai mari. Odată cu scăderea preţurilor produselor agricole toţi aceşti ţărani datornici au devenit insolvabili.

Creditorilor le stătea la dispoziţie soluţia legală a scoaterii la vânzare silită a bunurilor persoanelor rău platnice. Însă diminuarea preţului pământului a fost atunci atât de mare încât, în foarte multe cazuri nu mai acoperea valoarea creanţei restante. În plus, deposedarea debitorilor de averea avută în proprietate devenea o operaţie extrem de riscantă, atâta vreme cât numărul celor datornici dintr-o anumită localitate era destul de mare. Împotrivirile acestora din urmă faţă de încercările creditorilor de a le prelua bunurile devenise o acţiune extrem de riscantă pentru executorii trimişi la sate. Cum neliniştea socială se extindea continuu, guvernanţii s-au văzut nevoiţi să intervină pe căi legale pentru a stopa executările silite. Apoi, s-a încercat prin patru legi de conversiune reducerea datoriilor agricole şi urbane. Ultima, cea din 7 aprilie 1934, care a devenit operantă, a redus datoriile agricole şi urbane la un cuantum de 50% şi la plata lor eşalonată în decurs de 17 ani, cu o dobândă de numai 1% pe an .3

Măsura conversiunii datoriilor a salvat pe agricultori şi pe ceilalţi debitori de la faliment, dar, pe de altă parte, în pofida faptului că statul a acoprit, prin Banca Naţională a României, o bună parte a pagubelor suferite pe această cale de către instituţiile de credit, multe dintre acestea nu s-au mai putut reface, dispărând în anii următori de pe piaţa financiară. Astfel, dacă la bilanţul din 31 decembrie 1930 fuseseră înregistrate 1 122 bănci comerciale, cu un capital social de 16 980 milioane de lei, la 31 decembrie 1941 numărul lor scăzuse la 272, iar capitalul social la 7 500 milioane de lei⁴. Nu numai că prin aplicarea legii de conversiune din 7 aprilie 1934 organizaţia bancară a României a primit o lovitură violentă, dar, în acelaşi timp, ea a exclus total populaţia de la credite. Mitiţă Constantinescu scria în acest sens, în anul 1943, că, după conversiune, milioane de ţărani şi de muncitori nu mai găseau nicăieri credite pentru rezolvarea celor mai elementare probleme ale lor⁵.

Concomitent, guvernele din perioada crizei au mai pus în aplicare sau au iniţiat un set de măsuri pentru atenuarea ei. S-a iniţiat şi practicat un sistem de subvenţionare a preţului de achiziţie a grâului până la aducerea lui la paritatea celui mondial, măsură introdusă, de altfel, de toate ţările europene şi chiar de către Statele Unite ale Americii. O politică similară s-a încercat şi pentru susţinerea preţului porumbului. Un acord a fost încheiat de cabinetul Iorga-Argetoianu cu guvernul Argentinei, ţara cea mai mare exportatoare de porumb din lume, prin care partenerii se angajau să sisteze exportul dacă preţul de achiziţie a porumbului scădea sub plafonul de cinci pesos pe chintal pentru exportul argentinian şi sub 32 franci francezi pentru porumbul exportat de România, dar înţelegerea nu a funcţionat, iar pierderile celor două ţări care cultivau şi pentru export această cereală au fost extrem de mari. Ţările agrare din estul continentului, care îşi asigurau o parte din veniturile bugetare din exportul produselor agricole, şi-au coordonat eforturile încercând să impună, prin Societatea Naţiunilor, statelor industrializate obligaţia de a absorbi surplusurile lor de cereale, însă ele s-au lovit de refuzul ferm al reprezentanţilor puterilor apusene, care le-au recoman- dat să caute alte mijloace de salvare. Neputând să îşi procure mijloace financiare de pe urma exportului, ministrul de finanţe din guvernul condus de Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu, a întreprins un turneu în câteva capitale din  Occident, cu scopul de a negocia un împrumut de pe piaţa bancară apuseană, dar tratativele au eşuat.

Pentru a atenua şomajul, în anul 1930, guvernul român a reuşit să încheie un acord cu cel  de la Paris, în temeiul căruia Franţa se angaja să primească la muncă pentru exploatare de păduri, pe o perioadă nedeterminată de timp, mai multe mii de cetăţeni români. Acordul a funcţionat şi în perioada de după criza economică, însă anul de vârf a fost 1931, când Franţa a acceptat 14 704 persoane⁶, astfel că măsura nu a putut diminua decât într-o măsură nesemnificativă rata şomajului din România acelei perioade.  

Situaţia bugetară a României în anul 1929, a fost dificilă datorită neîncasării impozitelor de la populaţie şi de la agenţii economici. Veniturile bugetare au scăzut fapt ce s-a repercutat în neplata salariilor bugetarilor. Acest fapt a determinat, la începutul anului 1933, violente mişcări greviste, în special în rândurile feroviarilor. Veniturile bugetare ale statului au fost an de an în continuă scădere prin reducerea bazei de impozitare. Sumele obţinute din exportul produselor agricole şi a petrolului manifestau o tendinţă similară. Guvernele din perioada crizei economice, pentru a face faţă cheltuielilor de primă urgenţă, au recurs la reducerea salariilor angajaţilor statului, prin trei curbe de sacrificiu.

Marea criză economică din 1929-1933 a avut drept urmare o modificare profundă în politica economică a tuturor statelor din Europa. Guvernele ţărilor industrializate din Occident au iniţiat o politică fermă de încurajare a agriculturii, timp în care statele agrare din răsăritul Europei au forţat propriul proces de industrializare. Pretutindeni, liberalismul economic a fost înlocuit cu autarhismul, iar această politică a favorizat dezvoltarea economică a tuturor ţărilor, inclusiv a României, care avea să atingă, de altfel, în anul 1938 cel mai înalt nivel al evoluţiei sale economice din întreaga perioadă interbelică. Deşi produsele realizate de industria autohtonă nu erau întotdeauna de o prea bună calitate, fiind, în acelaşi, timp, şi scumpe, pe această cale s-au făcut, totuşi, economii însemnate de valută forte, ca urmare a diminuării cantităţii de produse provenite din import.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în care a fost implicată, din iunie 1941, şi România, iar, la sfârşitul lui, impunerea dominaţiei sovietice asupra ţărilor din răsăritul Europei, a dat naştere unui sistem economic anchilozat, denumit de unii socialist, de alţii comunist, care a dăinuit aproape o jumătate de secol şi care, odată înlăturat, la cumpăna dintre deceniile opt şi nouă ale veacului trecut, a făcut necesară readucerea politicii economice la regimul de dinaintea marelui conflict armat. În România, trecerea la economia de piaţă poate fi asemuită cu ceea ce specialiştii în domeniu o numesc etapa capitalismului sălbatic. Ea a dus la înstrăinarea, adeseori pe preţuri derizorii, a celor mai multe întreprinderi din patrimoniul statului, la falimentarea altora şi, ca un efect nemijlocit, la naşterea unei caste de îmbogăţiţi care au ştiut să profite de pe urma unor astfel de tranzacţii şi care au devenit astăzi elemente dominante nu numai în viaţa economică, ci şi în cea politică a ţării.

După o perioadă de regres neîntrerupt, în ultimii ani economia a înregistrat un început de redresare, care, de data aceasta, este stânjenit de apariţia recentei crize economice. Acest progres nu este atins însă în toate sectoarele. Viteza comercială medie pe căile ferate, de exemplu, poate fi comparată cu cea din secolul al 19-lea, iar pe multe magistrale şi linii secundare în fiecare an ea este în scădere. S-au modernizat în decursul mai multor ani câteva zeci de kilometri de cale ferată, comunicându-se apoi că pe tronsonul respectiv se va circula cu o viteză de 160 km pe oră, dar administraţia căilor ferate posedă locomotive a căror viteză maximă nu depăşeşte 120 km. Şoselele sunt, de asemenea, în stare de ruină, în  pofida faptului că pe unele dintre  ele le-am transferat din categoria drumurilor naţionale în cea a drumurilor europene.

Pentru a satisface unele standarde ale Uniunii Europene guvernanţii au trecut în  categoria municipiilor mai multe oraşe mici şi târguri, dintre care unele au un pronunţat caracter rural. Apoi, comune cu populaţie mai numeroasă au devenit peste noapte oraşe, deşi aproape niciuna dintre ele nu posedă instalaţii de aducţiune a apei potabile şi nici măcar canalizare. Această conversie total artificială nu urmăreşte altceva decât să demonstreze Consiliului Uniunii Europene prin cifre că în România s-ar fi produs un proces relativ rapid de urbanizare în dauna scăderii ponderii populaţiei rurale. Asemenea prefaceri pur birocratice nu au însă nici un efect benefic asupra locuitorilor şi nici asupra economiei naţionale. 

Criza economică, ale cărei prime simptome s-au manifestat în toamna anului 2008, se află abia  într-o fază incipientă, conform părerilor specialiştilor, şi, din această cauză, este dificil de făcut o comparaţie cu cea din veacul trecut. Deşi oamenii politici şi analiştii economici încearcă să informeze populaţia ţării asupra conţinutului şi caracteristicilor ei, este greu de presupus că aceştia apreciază în  mod corect maniera în care va evolua criza şi durata ei. Impactul asupra economiei româneşti poate fi însă intuit atunci când aruncăm o privire sumară asupra modului în care a fost realizată în România privatizarea postdecembristă. Pe o asemenea cale, cea mai mare parte din avuţia naţională a fost vândută unor firme cu capital străin, astfel că statul român nu mai dispune de pârghiile necesare pentru a o putea controla.

În anii marii crize economice din  1929-1933 firmele cu capital străin din ţara noastră şi-au protejat întreprinderile din statele lor, în dauna celor din România. La acea dată capitalul străin, îngrădit în activitatea lui de politica „prin noi înşine”, iniţiată de finanţistul Vintilă Brătianu, nu deţinea o pondere atât de mare în economia naţională ca în zilele noastre, iar dovada politicii  neprotecţioniste a naţional-liberalilor de  astăzi este ilustrată de faptul că acum unele dintre firmele cu capital străin şi-au mutat deja sediile în alte ţări, acolo unde au apreciat că ar putea obţine o profitabilite mai ridicată.

Atât cabinetul condus de Călin Popescu Tăriceanu, cât şi actualul guvern condus de Emil Boc au lansat programe sau crâmpeie de măsuri, intitulate în mod pompos anticriză, în care unele dintre acestea par a fi clădite, de fapt, pe un nisip mişcător. Construcţia sau refacerea unui număr de peste 800 de locaşuri de cult propusă de diferiţi parlamentari şi aprobată de corpurile legiuitoare. cu fonduri provenite din bugetul statului. reprezintă o anomalie atâta vreme cât autorităţile centrale declară că nu posedă mijloace financiare pentru majorarea salariilor şi a pensiilor nici măcar cu un procent echivalent cu cel al inflaţiei. Bisericile şi mănăstirile nu s-au construit niciodată în România cu bani din bugetul statului, ci cu contribuţia unor ctitori ori a enoriaşilor.

S-ar părea că parlamentarii noştri de astăzi manifestă un apetit special pentru cele sfinte spre a-şi capta pe această cale bunăvoinţa Celui de Sus. Un istoric britanic, George Clenton Logio, care a cunoscut în profunzime societatea românească, menţiona, în 1932, că într-o perioadă în care în ţară salariile funcţionarilor publici nu erau plătite, un grup de câteva zeci de parlamentari  s-au deplasat, fireşte că pe banii statului, la Atena, pentru a participa acolo la slujba de înviere. Curios, la discuţia asupra bugetului pe acest an nu am auzit vreun deputat sau senator să solicite fonduri pentru consolidarea spitalului Sfântul Spiridon, din Iaşi, cel mai mare şi mai vechi aşezământ de sănătate din fosta capitală a Moldovei, care are 260 de ani şi ale cărui câteva secţii sunt închise şi pe cale de a se prăbuşi.

Prevederea potrivit căreia se alocă din buget o anumită sumă globală, drept „prime de vacanţe” pentru mai bine de un milion de angajaţi ai statului, socotită la 2 000 de lei pe salariat, pentru a sprijini turismul autohton, nu este de natură de a da vreo lovitură crizei economice, ci dimpotrivă. La ora actuală, cele mai multe hoteluri nu mai sunt deţinute de către stat, ci de către unele lanţuri hoteliere internaţionale ori de către persoane particulare din România. Administratorii lor au stabilit nişte preţuri de cazare care nu sunt accesibile decât celor cu venituri foarte mari. Dacă ei le diminuiază preţurile, îşi reduc profiturile, fără a intra, totuşi, în faliment. Noi ne mai punem o altă întrebare: cum se va face selecţia celor ce vor beneficia de aceste „prime”, căci ele nu vor ajunge decât pentru aproximativ un sfert din totalul bugetarilor. Soluţia ne duce cu gândul la numeroasele sporuri de care beneficiază la ora actuală anumite categorii de bugetari. Să ne amintim că la sfârşitul anului trecut salariaţii din administraţia publică solicitau majorarea salariilor lor cu 50%. Când guvernul a anunţat că va diminua numărul lor, aceştia au renunţat la majorarea salariilor, dar au pretins să nu le fie atacate sporurile. Această reacţie ne aduce aminte un caz similar din veacul trecut.

În perioada marii crize, când guvernele au anunţat că vor concedia un mare număr de persoane care lucrau în economia forestieră, aceştia au ripostat: „Luaţi-ne salariul, dar lăsaţi-ne pădurea !”.

Referindu-ne la calculele făcute de persoanele din instituţiile administraţiei centrale, trebuie spus că ele sunt total lipsite de acurateţe, ele fiind destinate a convinge doar pe naivii care dau crezare deplină comunicatelor şi declaraţiilor făcute de către autorităţile statului. Soluţiile împotriva crizei oferite pe temeiul unor asemenea calcule nu au şanse reale de a fi şi eficiente. Am aflat de la liderii fostului guvern, de exemplu, că în ultimii patru ani pensiile şi salariile s-ar fi dublat. Îi credem, căci, probabil, unele dintre ele au sporit chiar de câteva ori, dar de asemenea majorări a beneficiat doar o infimă parte din cele două categorii. Ceea ce este mai trist rămâne faptul că aceste afirmaţii sunt preluate în mod necritic şi repetate de presa scrisă şi de posturile de televiziune, timp în care cei mai mulţi dintre salariaţi şi pensionari constată, pe baza propriilor calcule, că lucrurile nu stau aşa.

În privinţa inflaţiei, observăm, de asemenea, derapaje stridente. Rata inflaţiei nu trebuie calculată de Banca Naţională a României, ci de către Comisia Naţională de Statistică, la care sunt centralizate toate datele provenite din teritoriu. În plus, cetăţeanul nu ştie niciodată cum s-a făcut calculul şi care sunt elementele lui componente. El află, de pildă, că într-o lună în care s-au scumpit, de exemplu, preţurile la gaz metan şi la curent electric cu procente relativ ridicate inflaţia nu a atins nici măcar 1 %, guvernatorul Băncii Naţionale a României  explicând cândva o asemenea creştere minoră doar prin scăderea preţului de vânzare a cartofilor.

În perioada interbelică, Institutul Naţional de Statistică publica lunar în ziarul „Argus” rata inflaţiei, care era calculată pe baza preţurilor a 72 de articole de largă utilitate pentru consumatori. Fără îndoială că şi aceste statistici conţineau o anumită marjă de eroare determinată nu numai de maniera de centralizare a datelor recoltate din teritoriu, ci şi din modul în care cei obligaţi să le transmită îşi făceau datoria, căci unii dintre istoricii străini aveau să scrie că în România statisticile nu au fost luate niciodată în serios de către cei care trebuiau să le întocmească⁷, dar, oricum, cu siguranţă că ele erau mai apropiate de realitate decât cele ce ne sunt oferite astăzi.

Cum se va manifesta în viitor această criză şi care va fi durata ei sunt chestiuni asupra cărora este dificil de dat un răspuns corect, deşi, dacă vom urmări emisiunile de la treleviziune vom afla răspunsuri dintre cele mai divergente, care nu reprezintă altceva decât rodul imaginaţiei minţilor unor analişti politici improvizaţi. În fond, nimeni nu a fost sancţionat vreodată pentru declaraţii aberante. De remarcat aici, ca un fapt divers care poate veni în sprijinul aserţiunii noastre, că nici politologii americani, care au urmărit ani în şir evoluţia societăţii din Uniunea Sovietică, nu au fost capabili să prezică disoluţia regimului comunist din această ţară.

Dacă şomajul va lua amploare, şi, probabil, că aşa se va întâmpla, el va greva bugetul statului şi va conduce la o diminuare considerabilă a veniturilor lui şi la o sporire a sarcinilor financiare pentru ajutorarea celor lăsaţi fără posibilităţi de muncă. Un mare pericol planează asupra băncilor, care nu îşi vor mai putea recupera creanţele de la cei intraţi în şomaj şi nu numai de la aceştia. Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, ne informează periodic că sistemul bancar românesc este solid, uitănd că el rămâne aproape în totalitea lui dependent de instituţiile financiare din străinătate. De fapt, singura societate de credit cu capital autohton a rămas Casa de Economii şi Consemnaţiuni, scoasă şi aceasta la vânzare, dar care nu a mai fost înstrăinată deoarece la licitaţie ea nu a obţinut suma scontată.  La ora actuală, multe dintre băncile mamă se resimt de pe urma crizei, o parte dintre ele devenind insolvabile, iar căderea acestora va putea determina şubrezirea, dacă nu falimentul sucursalelor lor din  România, cu consecinţe negative greu de imaginat asupra finanţării economiei.

Un alt efect al crizei ar putea fi acela al apariţiei şi dezvoltării frământărilor sociale. În acest moment în ţara noastră avuţia naţională este defectuos distribuită. La un pol se află o minoritate extrem de bogată, ale cărei venituri au fost realizate în foarte multe cazuri din afaceri dubioase, iar la celălalt pol marea masă a populaţiei cu venituri mici şi mijlocii. Ca o ironie la adresa acestor din urmă categorii, în ultimii ani s-a afirmat în permanenţă că în  România consumul a sporit în mod necontrolat, iar economiştii şi oamenii politici au îndemnat populaţia prin discursurile lor să îşi tempereze cheltuielile. Calculele acestora au la bază statistticile globale în care ei nu au inclus şi rata inflaţiei, care ne-ar demonstra că românii, plătind mai mulţi bani, nu au achiziţionat în mod automat şi cantităţi sporite de bunuri. Ţinând cont de o asemenea situaţie şi de îndemnurile celor din structurile de conducere ale statului de a diminua cheltuielile pentru consum, ne creem părerea că liderii noştri politici vor ca populaţia României să îşi împună un regim sever de austeritate care să aducă economii statului pentru a tempera criza economică. Guvernului îi stă la dispoziţie soluţia emiterii unei ordonanţe de urgenţă, pentru a nu mai face apel la Parlament, căci ele au devenit la modă în România, prin care să se revigoreze programul „ştiinţific” de alimentaţie a populaţiei din „epoca de aur”, program pe care bătrânii şi cei de vârstă mijlocie nu l-au uitat încă.

Guvernul actual a anunţat că este posibil ca în acest an salariile să se majoreze cu 5%, în două tranşe, procent ce ar corespunde ratei prognozate de către Banca Naţională a inflaţiei. Dar cei 5 % reprezintă sporul brut la salariu, din care se scad impozitul, contribuţia la asigurările sociale, care în acest an va fi majorată pentru persoanele angajate cu 1 %, şi cea de şomaj, astfel că, de fapt, creşterea reală a salariului va fi de numai 2,65 %, deci sub rata anuală a inflaţiei, care poate fi însă mai mare decât cea preconizată în mod oficial. Totuşi, susţinǎtorii guvernului nu ne-au informat niciodată cu rezultatul unui asemenea calcul elementar.

Situaţia ar putea lua o turnură neplăcută şi prin neîncasarea impozitelor de către stat. Ministrul finanţelor din guvernul Tăriceanu, anunţa, în noiembrie 2008, că în ultimele luni ale aceluiaşi an nu fuseseră achitate circa o treime din impozite. În anul 2008, dacă ar trebui să dăm crezare primului ministru liberal, economia ţării „duduia”, dar patronii firmelor nu vroiau ori nu puteau să îşi onoreze obligaţiile faţă de stat. Ne întrebăm în ce mod acţionează angajaţii Ministerului de Finanţe pentru a recupera impozitele. La ora actuală, acest departament este îmbâcsit cu secretari de stat, numărul lor fiind similar cu acela al fostelor direcţii ministeriale din perioada interbelică. S-ar părea că este mult mai facil să nu întreprinzi nici o acţiune împotriva patronilor răi platnici şi să declari că nu ai bani pentru finanţarea unor nevoi urgente.

Bugetul din acest an va avea de suferit şi de pe urma schimburilor internaţionale ale României. Importăm fără nici o noimă până şi sare din Ucraina, deşi rezervele noastre ar putea aproviziona întreaga Europă vreme de câteva secole. Se importă cartofi şi morcovi din Turcia şi din Egipt, iar surplusul realizat de locuitorii din zonele mari cultivatoare nu aunt achiziţionate de nici o firmă de profil. Am importat ani în şir făină de grâu din Italia, Ungaria, Ţările de Jos, iar marii angrosişti au oferit producătorilor autohtoni preţuri derizorii, care i-a determinat să nu îşi mai vândă surplusul de grâu şi să îl stocheze. Adepţii liberalismului din guvernele de după 1989 au înţeles  că statul nu trebuie să se implice în nici un fel în tranzacţiile private şi astfel s-a ajuns la asemenea situaţii de-a dreptul aberante.  Doctrina liberală impune anumite limite liberului schimb, limitându-i câmpul de acţiune, Marea Britanie este un exemplu tipic în promovarea unei asemenea politici economice. În condiile dificile de la sfârşitul primului război mondial, guvernul liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, a interzis importul produselor considerate de lux, pe când acuma, în condiţii de criză, pentru introducerea lor în ţară nu există nici  o restricţie, ci doar o penalizare prin impunerea unor taxe vamale sporite.

În schimb, am exportat cu prioritate fier vechi de la uzinele dezafectate, dar şi acesta este acum pe cale de a se epuiza. Agricultura, care altădată constituia o sursă importantă a veniturilor realizate din export, nu mai poate asigura la ora actuală hrana populaţei ţării. Practic, nu s-a făcut nimic pentru sprijinirea ei, ci dimpotrivă. Marile complexe industriale pentru creşterea porcilor şi păsărilor au dispărut, astfel că astăzi aflăm de la guvernanţi că românii consumă 70 % din carne de porc şi procente însemnate ale altor produse alimentare provenite din import. La fel s-a întâmplat şi cu serele. Cele de la Codlea, judeţul Braşov, care aprovizionau cu flori marile oraşe ale ţării, au fost aduse la o stare de paragină, iar noi ne aprovizionăm cu flori importate din Olanda şi din alte ţări.

În acelaşi timp, preţurile utilajelor agricole au crescut la cifre aproape astronomice, care au pus pe agricultorul cu venituri mijlocii în imposibilite de a le procura. Dacă se socoteşte în cereale, în prezent, pentru achiziţionarea unui tractor, agricultorul ar trebui să plătească acum de câteva ori mai multe tone de grâu decât în anii celui de-al doilea război mondial. Când au fost desfiinţate cooperativele agricole de producţie s-au luat măsuri legale pentru ca ţăranii să reintre în stăpânirea pământului deţinut de ei înainte de colectivizare. Procesul retrocedării a dat naştere la nenumărate abuzuri, astfel că, după aproape două decenii de la lichidarea colhozurilor, numeroase persoane se mai judecă încă pentru a-şi redobândi pământul. Când au intrat în gospodăria colectivă cei mai mulţi dintre săteni au contribuit cu animalele şi cu utilajele agricole pe care le posedau. La ieşirea din asociaţie, acestea nu le-au mai fost retrocedate. Ţăranii nu dispuneau nici de mijloace financiare pentru a-şi putea achiziţiona uneltele necesare lucrării pământului, ale căror preţujri de vânzare s-au majorat într-un  ritm greu de imaginat. Ei s-au aflat, astfel, într-o situaţie mult mai rea decât în timpul reformelor agrare din secolele trecute, iar această stare de lucruri explică şi de ce agricultura României se află astăzi într-un declin profund.

În cele aproape două decenii de după evenimentele din decembrie 1989 agricultura a fost în totalitatea ei marginalizată, iar guvernele au anunţat măsuri pentru sprijinirea ei doar atunci când anumite stări de forţă majoră le impuneau. În anii în care a fost secetă, guvernanţii au promis că vor finanţa refacerea instalaţiilor de irigaţii distruse aproape pretutindeni de diferite persoane după 1989. A urmat un an cu ploi abundente, iar guvernanţii au uitat de irigaţii şi şi-au adus aminte că erau absolut necesare lucrări de amelioraţiuni funciare şi un program de reîmpăduriri. Anul trecut, din  iniţiativă particulară, au fost reîmpǎdurite câteva zeci de hectare, dar, pe de altă parte, defrişarea pădurilor a continuat cu cadenţa din anii anteriori. Aluviunile din terenurile dezgolite au distrus case şi acareturi, au înnecat animale şi păsări şi au scos din  circuitul culturii mari întinderi de pământ arabil. Statul s-a văzut nevoit să aloce din rezervele sale financiare sume importante pentru ajutorarea sinistraţilor, risipind astfel fonduri care, dacă s-ar fi prevenit asemenea fenomene, puteau avea destinaţii mai productive.

Toate aceste fenomene, precum şi altele nemenţionate aici, asupra cărora politicienii români nu au avut, în  mod practic, nici o viziune, îşi vor pune amprenta şi asupra evoluţiei crizei economice, ale cărei efecte imediate sau de durată sunt greu de stabilit cu exactitate. Neîndoielnic că analiştii economici vor da asigurări liniştitoare populaţiei şi vor încerca să minimalizeze efectele crizei. Povara crizei o va suporta însă masa populaţiei ţării, care, saturată de lungile discursuri demagogice ale politicienilor şi teoreticienilor improvizaţi s-a obişnuit să nu le mai acorde un prea mare credit unor asemenea teoreticieni.

dUMITRU ŞANDRU - profesor asociat, Facultatea de istorie, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava. Apariţii recente: Comunizarea României 1944-1947, Editura Enciclopedică 2008.

 sus