Aspecte ale crizei

Criză, birocraţie şi democraţie
O perspectivă democratică asupra programelor de combatere a crizei economice 

IRINA BUJDER

The government respect for civil and social rights eventually determines the degree of legitimacy and competence. Hence, the articles discusses upon three examples envisaging the way central authorities in USA, Germany and Romania relate with their citizens and bureaucracy during economical crises. In Romania, the most preferred strategy is to protect the State; a solution which sadly ends by worsening the condition of citizens and institutional stability.

Keywords: crisis, citizen, policies, representativeness, public resources

În această perioadă, în care subiectul central al luărilor de poziţiei în spaţiul politic este criza mondială, citim tot mai des că nu ne confruntăm doar cu o criză economică şi financiară, ci cu un fenomen mult mai larg şi mai îngrijorător: o criză a sistemului politic şi economic pe care îl cunoaştem, o criză a democraţiei şi capitalismului, care se înclină sub povara neaşteptată a televiziunii, consumului, globalizării. Opinia publică uniformizată şi exacerbată de mijloacele de comunicare în masa tot mai prezente, mai accesibile şi mai interactive, pune sub semnul întrebării rolul partidelor, care şi-au asumat rolul de vehicul al voinţei cetăţenilor către stat în democraţiile moderne¹. Aceeaşi popularitate şi prezenţă permanentă în viaţa noastră a mass-media şi creşterea fără precedent a consumului determină o slăbire a demosului, un interes tot mai mic al cetăţeanului pentru treburile publice, chemat însă să se pronunţe tot mai mult asupra acestora². În timp ce economia se află într-o criză acută şi violentă, democraţia liberală postbelică se găseşte de mai multă vreme într-o stare de „suferinţă cronică” la fel de problematică.

În aceste condiţii articolul de faţă îşi propune să privească asupra măsurilor administrative luate în condiţii de criză. Ne vom întreba care este, în România de astăzi, dintr-o perspectivă comparativă, perspectiva oamenilor politici şi a birocraţiei asupra naţiunii şi statului. Cei afectaţi de criza economică nu sunt doar consumatori, ci din punctul de vedere al decidenţilor politici sunt în primul rând cetăţeni. Ipoteza pe care o vom urmări în acest articol este că, pentru moment, Guvernul României, privit în sens larg, incluzând oamenii politici şi înalţii funcţionari care participă la formularea politicilor publice, nu percep naţiunea, corpul cetăţenilor, ca subiect al măsurilor anticriză, ci privesc mai întâi către stat iar apoi către consumatori. Această atitudine este de natură să adâncească problema politică încă mai veche a sistemului politic democratic, dispariţia valorii reprezentării şi a sentimentului cetăţeniei, oricum slabe la români³. Afectând democraţia românească pe de o parte, măsurile de contracarare a crizei gândite până acum nu întăresc, ci slăbesc statul de drept, prin afectarea stabilităţii instituţionale.

Robert Dhal defineşte democraţia în funcţie de cinci criterii care să se aplice unui proces de conducere pentru ca acesta să fie democratic: participaea efectivă, egalitatea la vot, dobândirea unei înţelegeri luminate, controlul asupra agendei şi cuprinderea adulţilor⁴. Democraţia reprezentativă şi-a schimbat în ultimul deceniu aspectul. Rămânând reprezentativă, din punct de vedere al centrului de decizia, ea devine tot mai mult participativă în formularea agendei şi a tipului de soluţii posibile pentru problemele punctuale. Conceptul „do it your self politics” este tot mai prezent, nu mai poate fi ignorat şi a devenit parte din legislaţia ţărilor democratice, care includ consultarea între etapele obligatorii ale procesului de formulare a politicilor publice⁵. Din perspectivă teoretică se pune întrebarea în ce măsură criza economică poate să motiveze decizii luate în absenţa participării, a consultării, a înţelegerii membrilor comunităţii, de către experţi angajaţi în birocraţie sau de oamenii politici.

Privind doar o mică serie de decizii pe care Guvernul României le-a luat pentru a contracara criza economică, măsuri care până în acest moment s-au concentrat în special asupra aparatului de stat, a propriei birocraţii şi a funcţiei publice, trebuie să observăm că recesiunea economică devine o motivaţie pentru încălcarea unor norme politice şi administrative ce ţin de natura democraţiei liberale moderne: transparenţa instituţională, stabilitate administrativă.

În ceea ce urmează vom prezenta o scurtă grilă comparativă, deja îndelung comentată, incluzând măsurile anticriză luate în Statele Unite, Germania şi România. Reluarea cel puţin parţială a strategiei americane din epoca New Deal pare a fi cea mai populară dintre soluţiile de contracarare a crizei, cea mai apropiată de respectul cetăţeanului, a bunăstării şi a opiniei sale. Pe de altă parte, în România, strategia preferată este una de protecţie a statului şi a indicatorilor săi macroeconomici împotriva propriilor cetăţeni şi, pentru început, împotriva propriilor angajaţi.

Statele Unite au hotărât alocarea unei sume totale de 825 de miliarde de dolari pentru contracararea crizei. O treime din această sumă reprezintă reduceri de taxe alocate ţintit către familiile cu venituri mici, iar două treimi sunt cheltuieli guvernamentale, concentrate spre asigurări şi asistenţă socială, educaţie, sănătate şi administraţie. În infrastructură se vor investi 90 de miliarde de dolari, în sectorul energetic 54 iar în cercetare 16. Administraţia de la Washington speră că acest program va duce la crearea a peste 3 milioane de locuri de muncă în următorii doi ani, majoritatea dintre ele oferite de stat pentru a contracara şomajul din sectorul privat, chiar dacă deficitul bugetar estimat este de 7% din PIB.

Germania se apropie chiar mai mult decât Statele Unite de modelul lui Franklin D. Roosevelt. 18 miliarde de euro urmează a fi investiţi în infrastructură, impozitele pe veniturile mici şi contribuţiile la fondurile de asigurări sociale urmează să scadă, atât pentru angajaţi, cât şi pentru angajatori. Totuşi sumele alocate de Guvernul berlinez sunt relativ mici şi putem anticipa că nu vor fi suficiente pentru a contracara efectele crizei la nivelul naţiunii. Germania îşi asuma deja un deficit bugetar mai mare de 3%, care este limita în zona euro, dar Bruxellesul accepta această abatere, tocmai pentru că ea este îndreptată către menţinerea nivelului de trai şi a stabilităţii.

La Bucureşti am desenat cu greu un program de măsuri împotriva crizei: achitarea datoriilor guvernului, reducerea achiziţiilor de bunuri în sectorul public, neimpozitatea profitului reinvestit, capitalizarea CEC şi Eximbank, care va permite acestor bănci să acorde credite actorilor din economia naţională şi respectiv exportatorilor. Dar plătirea datoriilor şi reducerea cheltuielilor sunt măsuri de politică economică normală, şi nu reprezintă măsuri de contracarare a crizei.

Ceea ce atrage atenţia sunt însă măsurile ce privesc fiscalitatea şi funcţia publică. Mărimea contribuţiilor obligatorii la asigurările sociale creşte, creând presiune suplimentară asupra cetăţenilor angajaţi, principalii contribuabili. Pe de altă parte sectorul public, şi mai ales administraţia birocratică sunt ameninţate de reduceri semnificative de personal şi venituri, ceea ce nu poate face decât să scadă puterea de cumpărare şi să crească şomajul.

În ansamblu, toate aceste măsuri ne conduc la concluzia că statul şi guvernul sunt în acest caz mai preocupaţi de propria existenţă abstractă, de diminuarea deficitului bugetar şi a cheltuielilor, decât de bunăstarea cetăţenilor români. În acelaşi timp ţinta măsurilor anticriză americane şi europene sunt în mod evident cetăţenii, asigurarea bunăstării lor, a stabilităţii social şi a asistenţei sociale.

După cum deja am amintit, atitudinea românească tinde să erodeze valoarea reprezentării, sentimentul cetăţeniei şi statul de drept, esenţiale pentru stabilitatea regimului politic democratic. Referindu-se la politicienii români Daniel Barbu scria în 2005: „în ochii lor politica democratică nu este o metodă de reprezentare a societăţii, ci doar o tehnică de constituire a guvernului şi distribuţie a poziţiilor dominante în stat.”⁶ Un asemenea tip de orientare, către resursele publice, în dauna politicilor publice având ca subiect cetăţeanul, afectează democraţia şi statul de drept. Drepturile fundamentale ale cetăţeanului sunt alienate, mai ales dacă privim cetăţenia din perspectiva lui T. H. Marshall şi includem printre drepturile fundamentale drepturile sociale⁷, care sunt caracteristice statului bunăstării şi pe care democraţia secolului al XXI-lea nu le mai poate nega. Birocraţia şi statul de drept sunt afectate, pentru că instituţiile sunt destabilizate, supuse schimbării şi mutabilităţii, când ar trebui să fie teoretic structuri bazate pe reguli fixe şi pe stabilitate⁸.

Una dintre cele mai importante critici la adresa instabilităţii birocratice care este în acest an motivată de criza economică este corupţia şi clientelismul politic. Dar „dacă presa nu le-ar oferi politicienilor subiectul salvator al corupţiei, aceştia s-ar afla în stânjenitoarea situaţie de a trebui fie să tacă... fie să spună toţi acelaşi lucru, într-atât de asemănătoare sunt programele lor”⁹. Ne lipseşte astfel, în afara criticilor, programul, soluţia coerentă de schimbare.

Theodore J. Lowi observa că departe de a destabiliza statul american, programul anticriză al preşedintelui F. D. Roosevelt a determinat o nouă etapă în istoria politică americană: o nouă epocă centrată pe stat. Bazat pe investiţii publice masive, pe întărirea birocraţiei şi cheltuieli care au generat în afara locurilor de muncă şi o cotă importantă de corupţie politică şi economică, New Deal a reprezentat soluţia coerentă şi consecventă pentru depăşirea crizei economice. Dar ceea ce persistă încă după încheierea şantierelor publice prin care guvernul federal a creat locuri de muncă este o forţă fără precedent a nivelului federal al puterii americane¹⁰.

Ceea ce este pedagogic din experienţa New Deal pe care o reia Lowi este tocmai atenţia acordată cetăţenilor şi stabilităţii pe termen lung a birocraţiei, şi importanţa mai mică acordată indicatorilor macroeconomici care se referă la economia naţională pe termen scurt.

IRINA BUJDER - Masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus