Aspecte ale crizei

Cine va ieşi câştigător din criză?

 

mircea bostan

This economic crisis concerns everyone, because everyone is affected by it. We try to look for the few winners and we find out that economic national champions will be also winning champions of the crisis.

Keywords: crisis, protectionism, national champions, interventionism, market, companies

Introducere

Despre criza economică actuală se scrie enorm şi se poate crea chiar un sentiment de saturaţie. Dar dacă ţinem însă cont de ceea ce declara Adrian Vasilescu, că două dintre scenariile luate în calcul de BNR,  prevăd o durată a crizei de la 5-6 până la 20 de ani¹, analizele făcute parcă nu par îndeajuns de numeroase.

Conform lui Eamonn Butler, directorul „Adam Smith Institute” de la Londra, criza are originea în 1977, când preşedintele american Jimmy Carter a promulgat legea „anti-redlining”, prin redlining înţelegându-se refuzul creditorilor de a împrumuta oamenii săraci pentru a îşi cumpăra locuinţe. Creditorii au fost obligaţi să facă împrumuturi riscante, împrumuturile „subprime”. Multe bănci au dat faliment până în 1985 când statul a preluat datoriile, sporind artificial dimensiunea băncilor. După 11 septembrie 2001, Federal Reserve a scăzut dobânda de la 6,25% la 1%, iar băncile, cumpărând bani de 6 ori mai ieftin, s-au grăbit să ofere şi mai multe credite.² Având bani din credite de la bănci, din ce în ce mai multă lume cumpăra case, rezultatul fiind o creştere a preţului caselor. Pentru a cumpăra case noi, erau necesare credite mai scumpe, mai riscante, generându-se astfel o spirală a creditelor riscante. Riscul a fost împărţit sub forma unor pachete financiare complexe, dar a fost şi mascat astfel. Creditele erau obţinute prin ipotecarea de locuinţe, iar când debitorii nu au mai putut plăti, creditorii, adică băncile, le-au luat casele şi au încercat să le vândă pe piaţă. Oferta de case la vânzare a crescut, preţul, evident, a scăzut, iar piaţa imobiliară s-a prabuşit. Băncile nu şi-au putut recupera datoriile, datorită faptului că fie nu puteau vinde casele în proprietate, fie, dacă le vindeau, scădeau preţul sub valoarea la care au fost ipotecate. Şi atunci au început problemele, rezultatul fiind criza economică de acum.

Criza economică aduce în primul rând panică. Consumatorii şi companiile au tendinţa de a opri investiţiile, extinderile, de a înceta externalizările, de a încerca să stopeze cheltuielile, realizând ei cât mai multe activităţi. Statele se închid între propriile graniţe, protejându-şi la maxim economia, competitivă sau nu. Protecţionismul începe să înflorească, cu toate eforturile Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Statul începe să verse bani în economie. Cine va lua cei mai mulţi din banii statului, acela va câştiga cel mai mult, în condiţiile crizei .

Noutăţile aduse de criză pentru marile companii

Aşa cum susţine Rothband, schimbul este energia vitală, nu numai pentru economie, ci şi pentru întreaga lume³. Blocarea fluxurilor economice la graniţa statelor prin politici comerciale va crea, bineînţeles, învingători şi învinşi. Întrebarea este cine se va adapta mai bine noilor condiţii de piaţă generate de criză şi va ieşi mai puternic după terminarea ei. Motivele pentru care statul intervine ţin în general de două aspecte: unul social, ce presupune anularea tensiunilor sociale pe termen scurt şi mediu la nivelul societăţii, prin păstrarea sau crearea unor locuri de muncă şi unul de siguranţă, prin păstrarea unor sectoare din economie ce ţin de siguranţa statului. Companiile ce au un astfel de potenţial, social sau strategic, sunt cunoscute drept „campioni naţionali”. Ele sunt ajutate cel mai mult de către stat. În condiţiile unei crize economice, când, în general, întreaga economie naţională este ajutată, aceste companii sunt şi mai mult sprijinite.

Ajutor de la criză

„Campionii naţionali” sunt cei care aduc banii pentru bugetul statului, liniştea socială, prin locurile de muncă numeroase pe care le oferă, puterea politică şi financiară prin reţeaua comercială ce o deţin, prestigiu naţional prin produsele lor. Aceste companii necesită o atenţie specială din partea statului în caz de criză, deoarece falimentarea lor bruscă ar duce la însemnate tensiuni sociale, datorită anulării tuturor avantajelor menţionate mai sus. Statul intervine, în aceste condiţii, pentru sprijinirea „campionului”, fără a avea un criteriu de competitivitate al companiei. Nu contează că acea companie falimentează pentru că nu poate fi competitivă cu noile reguli ale pieţei generate de criză. În condiţiile turbulenţelor create de criză şi lipsei unor predicţii solide, statul nu poate alege un alt „campion naţional” din mers şi trebuie să-l susţină pe cel prezent. Mai mult, în condiţiile unui stat în plină criză economică, influenţa marilor companii este şi mai puternică în luarea deciziilor economice. Se crează prin această conjunctură o susţinere puternică a statului pentru marile companii naţionale. De exemplu, statul german oferă 2.500 de euro pentru achiziţia unei maşini noi, dacă cea veche este scoasă din circulaţie, sprijinindu-se astfel industria auto⁴. Franţa a acordat un împrumut de 6 miliarde de euro către Renault şi Citroen, cu condiţia să nu disponibilizeze angajaţi⁵. Acest lucru conţine două aspecte negative importante: consolidarea poziţiei companiei mari pe piaţa internă, cu ajutor de la stat, în detrimentul unor companii locale, poate chiar competitive la nivel extern şi, prin creşterea artificială a competitivităţii companiei, încetinirea procesului de reformă internă necesar „campionului naţional”, în condiţiile venirii crizei.

Dar nu numai statul adoptă acest model naţionalist (corolar teoriilor keynesiene, prin investiţiile făcute de stat direct în economie), ci şi companiile. Dan Şucu sesiza, în Business Magazin din 4-10 februarie 2009, accentuarea unui comportament economic de tip naţionalist al companiilor străine prezente pe piaţa română, prin care acestea se protejează între ele⁶. Măsurile protecţioniste depăşesc astfel graniţele statelor şi apar la un nivel mult mai complex.

Efecte ale crizei pentru marile companii

Prin dimensiunea lor, companiile mari iau mult mai mulţi bani ca ajutor de la stat decât companiile mici, ceea ce le sporeşte rezistenţa la criză şi oportunităţile pentru dezvoltare post-criză, deoarece utilizează mai puţine resurse interne pentru a face faţă crizei. Dimensiunea lor poate conduce chiar la primirea unui ajutor direct din partea statului, aşa cum este cazul Peugeot sau Citroen, în detrimentul altor competitori.

Criza a condus deja la falimentarea a numeroase companii (de exemplu, reliefează Constantin Tampiza în Business Magazin, din 4-10 februrie 2009, în România a apărut următoarea situaţie: unui transportator banca i-a închis linia de finanţare, acesta a intrat în incapacitate de plată, furnizorul i-a stopat livrările, iar transportatorul a intrat în faliment⁷). Chiar dacă cererea a scăzut, companiile mari câştigă cotă de piaţă luând locul celor care au dat faliment. Prin acest efect se recâştigă procente importante din piaţa internă, putându-se ajunge până la monopol. Acest lucru conduce la o creştere a influenţei marilor companii în luarea deciziilor statului şi atragerea de noi resurse de la stat. Se creează astfel un cerc vicios, în defavoarea economiei naţionale, dar în favoarea companiilor mari.

Criza economică împinge companiile la inovare. Având susţinere de la stat, resurse care ar fi mers către rezistenţa la criză pot fi menţinute la departamentele de cercetare-dezvoltare, creând avantaje importante în faţa competitorilor. Criza va înteţi lupta pe piaţă pentru clienţi, iar inovarea poate reprezenta un avantaj competitiv semnificativ. Când peste tot companiile intră în general în defensivă, luând măsuri de contracarare a crizei, o ofensivă cu un produs inovator poate aduce procente noi în cota de piaţă.

Noile realităţi economice cer investiţii enorme, iar eşecurile pot fi catastrofale. În privinţa predicţiilor, este important pentru companii să descopere schimbarea cât mai devreme posibil, pentru a putea maximiza timpul de răspuns pe care îl pot utiliza. De la ani, acurateţea predicţiilor s-a redus la luni şi săptămâni⁸. Criza scoate la suprafaţă managerii competenţi, filtrând pe cei incompetenţi, dezvoltând astfel un management mai calificat.

Nu în ultimul rând, criza determină o fidelizare mai mare a salariaţilor. În condiţiile lipsei locurilor de muncă, angajaţii vor deveni mult mai dedicaţi companiei. Costurile cu salariile, la rândul lor, pot scădea. Dar poate apărea şi alt efect: atragerea în companie a specialiştilor din companii care au dat faliment, îmbunătăţind astfel resursa umană a companiei.

Sintetizând câteva din efectele prezentate mai sus, observăm că firmele mari vor deveni şi mai mari şi mai puternice. Acest lucru nu face decât să continue o tendinţă actuală. În secolul al XXI-lea se observă, din ce în ce mai mult, o creştere a dimensiunii companiilor la nivel internaţional. Vom prezenta câteva cauze. Se urmăreşte, în primul rând, maximizarea profitului, ceea ce înseamnă şi sporirea dominării şi puterii politice, adică influenţă în luarea măsurilor economice, creând astfel avantaje decisive în faţa competitorilor. Pentru realizarea unui profit cât mai mare, o pârghie este costul minimal de producţie. Costul de producţie are în componenţă factorul muncă. Dimensiunile mari ale firmei permit existenţa unei forţe financiare ce oferă posibilitatea firmei de a schimba locul de producţie în funcţie de costul mâinii de lucru. Pentru a înţelege amploarea fenomenului, precizăm că doar în Statele Unite ale Americii se estimează de către Forrester Research o externalizare de 3,3 milioane de locuri de muncă, reprezentând salarii de 130 de miliarde de dolari, până în 2015⁹.

Posibili câştigători

Ca orice schimbare, criza economică va aduce câştigători şi învinşi. Argumentele prezentate anterior susţin că unii dintre câştigătorii crizei vor fi marile companii, „campionii naţionali”. Având de partea lor statul, ce le aduce bani suplimentari, în condiţiile unei penurii pe piaţă a acestora, ce duce chiar la arierate¹⁰, companiile mari se pot întări în condiţiile crizei, pe seama celor care au dat faliment. În loc să genereze un nou val de inovare, pentru a face faţă crizei, companiile mari se vor bate pe banii de la stat. Protecţionismul darnic al statului se va întoarce¹¹. Va fi interesant de observat reacţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a Uniunii Europene în faţa valului de subvenţii, mai mult sau mai puţin directe.

Dar statul nu numai că va subvenţiona, va şi încerca să-şi protejeze economia prin măsuri protecţioniste. Nu vom discuta în cuprinsul articolului de faţă despre utilitatea protecţionismului. Vom menţiona doar reducerea la absurd pe care o face Rothband în cazul protecţionismului,¹² întrebându-se de ce, dacă există protecţionism la nivel de stat, nu există protecţionism şi la nivel de regiuni. Sau, chiar mai departe, reducând la absurd, la nivel de familii. Nu se poate face acest lucru pentru că ar duce la foamete. Nu putem produce singuri tot.

Companiile mari vor încerca acest lucru. Având bani, cotă de piaţă, sprijin de la stat, acces la pieţe externe restricţionat, acestea se vor întări pe piaţa internă. După criză, ele vor ieşi cel mai repede pe pieţele externe, pentru că vor fi cel mai puţin afectate. Marile companii, „campionii naţionali”, vor fi câştigătorii crizei.

mircea bostan - Student în anul 3 la Facultatea de Ştiinţe Politice, S.N.S.P.A., Bucureşti.

 sus