Aspecte ale crizei

Preliminarii epistemologice la teoria crizei 

 

dan pavel

In this article, the author questions Samuel Huntington`s thesis on the fact that each wave or stream of democratization was generally followed by an ebb-tide of democratization. The question, which is more and more often put by scientists in the field, is whether the new world economic crisis is or not an expression of this ebb-tide, whose effects will bring forth the end of the capitalist era and of liberal democracies. Along the article, the author analyses the crises and the recessions that democracies encountered in time, reaching in the end the conclusion that there is no other option but wait for this crisis to end, in order to be able to explain it. Still, we have in hand the possibility of foreseeing its evolution on the basis of fragmentary illustrations and bygone teachings.

Keywords: economic crisis, wave/ebb-tide of democratization, recession, liberal democracies

În perioada modernă, au fost extrem de rare ocaziile cînd elitele, masele, indivizii şi naţiunile au ajuns la consens şi certitudini. Paradoxul celei mai relativiste epoci moderne, cea actuală, este că trăim un moment al consensului şi certitudinilor. El se leagă de faptul că actuala criză financiară şi economică mondială zdruncină serios baza economică a lumii globalizate. Criza globală a decimat micile afaceri şi marile corporaţii, băncile cele mai solide şi economiile ţinute de unii sub saltea. Mai rău, state care în urmă cu un an doi făceau obiectul unor studii de caz pentru reuşitele în creşterea economică şi crearea prosperităţii generale sunt acum ameninţate cu falimentul. Când o uzină sau o bancă dau faliment pare firesc, dar falimentul statelor poate să genereze efecte în lanţ care sunt imprevizibile. Certitudinea crizei naşte însă o incertitudine care zdruncină încrederea experţilor, liderilor politici, a colectivităţilor şi indivizilor: va provoca actuala criză sfârşitul capitalismului şi al democraţiilor liberale? Să fie semnele actuale confirmarea validităţii tezelor implicite ale lui Samuel Huntington cu privire la faptul că fiecare val sau flux al democratizării a fost urmat de un contraval sau de un reflux al democratizării?¹ Ar însemna că după al treilea val al democratizării urmează cel de-al treilea contraval. Sunt multe similarităţi între perioada actuală şi perioada interbelică. Marea Criză de atunci, recesiunea, combinată cu crizele politice din diferite ţări democratice, au condus către radicalizarea unor categorii largi ale populaţiei, precum şi către „disperarea” unor reprezentanţi ai elitei intelectuale, pe care s-au bazat experimentele politice fasciste şi naziste². La rândul lor, contradicţiile dintre aceste forţe radicale şi statele care rămăseseră democratice au condus către cel de-al doilea război mondial. Iar deznodământul celui de-al doilea război mondial a permis extinderea regimurilor totalitare criminale comuniste în Europa Centrală şi de Est, dar şi în China.

Adevăratele megacrize sunt rezultatul combinaţiei dintre crizele politice, crizele economice şi cele geopolitice. Cine crede că actuala criză este doar economică se înşeală profund. Una dintre ipotezele explicative ale acestui text este că asistăm la convergenţa dintre o criză politică veche de cîteva decenii, o criză geopolitică creată de dezechilibrul din securitatea lumii, care a intervenit pe neaşteptate în 1991, peste care se suprapune acum o criză economică gravă, care la rîndul ei este reduplicarea unor crize financiare sau economice mai vechi. Le voi examina pe rînd.

Criza democraţiilor liberale - care cunoscuse în 1968 momente dramatice, mai ales în SUA şi Franţa – a rămas multă vreme în plan secund datorită tensiunii enorme create de Războiul Rece. Deficienţele democraţiilor liberale au provocat nemulţumiri mai ales în baza socială a politicului nonliberal. Cine examinează fără prejudecăţi critica democraţiilor liberale, parlamentare, reprezentative făcută de gânditori fascişti, nazişti, bolşevici, comunişti, naţionalişti, islamişti, anarhişti, antiglobalişti ş.a.m.d. observă că în toate acestea şi în fiecare în parte există un „nucleu raţional”. Teoreticieni ai democraţiilor liberale (dintre cei care şi-au păstrat spiritul critic) admit că democraţiile liberale au eşuat în promisiunea lor de construcţie instituţională făcută pe baza unor principii generoase, ceea ce i-a condus către formularea tezei că „democraţia se află (din nou) în vremuri întunecate”³. Pentru cei care au fobii faţă de explicaţiile teoretice ale ştiinţei politice (fără să ştie că teoriile acesteia sînt descriptive, empirice) poate să se uite la datele concrete din sondajele de opinie făcute în toate democraţiile consolidate ale lumii. La noi, unii ziarişti superficiali invocă faptul că a scăzut în sondaje încrederea cetăţenilor în instituţiile democraţiei (Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, partide politice). Este fals. Nu a scăzut, pentru că a fost de la bun început o lipsă de încredere. La început, oamenii nici nu înţelegeau despre ce este vorba în democraţie. Au avut şi aşteptări enorme, supraexagerate, iar tot ceea ce s-a petrecut i-a dezamăgit. Pentru că erau necesari nişte „ţapi ispăşitori” dezamăgirea s-a revărsat asupra politicienilor aleşi şi a instituţiilor democratice. În schimb, în ţările occidentale această încredere în cele mai importante instituţii ale democraţiei a existat, iar creşterea încrederii s-a datorat consolidării democratice a respectivelor instituţii. Dar între timp au intervenit o serie de evenimente, circumstanţe, iar această încredere este în scădere peste tot⁴. O examinare „ţară cu ţară”, completată de un studiu de comparative politics, poate arunca lumină asupra unor tendinţe, cauze, consecinţe, detalii care îmi confirmă teza. Scăderea încrederii conduce la scăderea participării la alegeri, dar şi la diminuări semnificative ale altor tipuri de participare politică. Iar scăderea participării în alegeri conduce la alterarea reprezentatitităţii. Prin reprezentarea unui număr tot mai redus de cetăţeni, prin reprezentarea tot mai palidă a intereselor unor segmente sociale, profesionale, generaţionale, sexuale, regionale, scade şi legitimitatea instituţiilor democratice. Reinventarea continuă a corupţiei, influenţa unor grupuri naţionale şi transnaţionale de crimă organizată, creşterea spectaculoasă a imigraţiei, mai ales din ţări fără tradiţii democratice sau unde simpatia pentru fundamentalismul islamic terorist este nedisimulată, conferă noi dimensiuni crizei politice a democraţiilor occidentale. Mă opresc aici, pentru că restul argumentelor merge pe aceeaşi logică.

După prăbuşirea regimurilor comuniste şi a URSS, a început să se manifeste o criză geopolitică fără precedent. Din punct de vedere strategic, nu s-au prăbuşit doar nişte regimuri politice, ci mai ales alianţa politică-militară care era rivala NATO („Pactul de la Varşovia”), precum şi una dintre cele două supraputeri ale lumii (URSS). Pentru prima dată în istorie, trăim într-o „lume unipolară”, în care nu mai există decît o singură supraputere, SUA⁵. În ciuda bunelor intenţii americane, legate de promovarea societăţii deschise, capitalismului şi democraţiei liberale, dezechilibrul geopolitic a creat tensiuni cu toate puterile regionale ale lumii. După 9/11 septembrie şi intervenţiile militare americane din Afganistan şi Irak, resentimentele, ura şi împotrivirea faţă de SUA au crescut enorm. S-au creat premisele ca dintr-o situaţie de „primul în lume”, cel mai respectat, America să ajungă la „cel mai urât” stat din lume. Ceea ce specialiştii au denumit „the Bush Revolution in Foreign Affairs” a condus la înlocuirea arhitecturii multilateraliste a instituţiilor internaţionaţionale cu o strategia unilateralistă, inventată de gânditori strategici obsedaţi de ideea că singura supraputere a lumii trebuie să scape din constrângerile comunităţii internaţionale („America Unbound”) şi să-şi urmărească interesele vitale. Premisa filosofică a neoconservatorismului, împărtăşită însă şi de teoreticienii democraţiei din jurul revistei Journal of Democracy şi a lui National Endowment for Democracy, este că democraţia este o valoare universală, de unde şi imperativul strategic american de a sprijini, chiar şi prin metode precum „regime change”, răspândirea democraţiei în întreaga lume. Această premisă a fost pusă la îndoială de către Huntington în alte faimoase scrieri ale sale, care - după ce au fost violent contestate - au revenit în centrul atenţiei chiar din ziua atacării turnurilor gemene de la World Trade Center din New York. În momentul actual, datorită situaţiei de criză, încă nu avem vreun răspuns clar, bazat pe realitatea din ţările unde a avut loc schimbarea de regim, la dilema între democraţie ca valoare universală şi ipoteza conflictului civilizaţiilor. Criza geopolitică este definită de contradicţiile dintre interesele singurei supraputeri şi interesele tuturor celorlalţi actori importanţi sau mai puţin importanţi, de scăderea dramatică a relevanţei instituţiilor internaţionale, precum şi de dilema cu privire la universalitatea democraţiei vs. „conflictul civilizaţiilor.”

Cât priveşte criza financiară şi economică globală, indiferent de magnitudinea şi durata ei, impactul va fi diminuat sau mult întărit în funcţie de modul în care cele trei crize se vor amesteca. Se poate demonstra cu argumente puternice şi exhaustive faptul că actuala criză este cea a unor forme economice disfuncţionale, a unui anumit tip de capitalism. Din aceasta nu decurge însă consecinţa că ne confruntăm cu o criză care va pune capăt definitiv capitalismului. În plus, trebuie reamintit faptul că tabuurile statului minimal, nonintervenţionismlui guvernamental, „mâinii invizibile” au fost încălcate fără probleme, chiar cînd încă George Bush jr. se mai afla în funcţie la Casa Albă. Iar exemplul său a fost rapid urmat de alte ţări. În plus, spre deosebire de alte crize, există instrumente de protecţie oferite de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Uniunea Europeană sau Comisia Europeană. Cât de eficiente vor fi măsurile anumitor guverne, precum şi ale organismelor internaţionale, urmează să aflăm.

Dacă ar fi să ne luăm după Iliescu şi Chavez, după islamo-fascişti, nostalgici comunişti, neoanarhişti, anticapitalişti sau antiglobalişti, este sfîrşitul lumii moderne. O nouă apocalipsă. Unii dintre ei jubilează, dar cu gînduri contradictorii: fie că ne reântoarcem la comunism, fie că Jihadul să profite de prăbuşirea democraţiilor liberale, dar şi a unor state nedezvoltate, pentru ca să ocupe părţi importante din „teritoriile necredincioşilor.” Epoca în care Fukuyama proclama într-un best-seller politologic şi filosofic un alt „sfârşit al istoriei” şi triumful democraţiilor liberale pare să fie departe⁶. Cert este că actuala criză îi afectează pe toţi. Imunitatea conferită de faptul că unii nu cred nici în capitalism, nici în democraţie, nu le este de nici un folos. Unii spun că încă nici n-a început criza cu adevărat, alţii că deja a trecut ceea ce era greu⁷, iar criza va mai dura puţin, iar altora nu le mai ajung degetele de la mâini ca să socotească cît mai durează. Au sărăcit miliardarii lumii. Ziariştii scriu despre asta, cu o nedisimulată bucurie şi fac tot felul de socoteli cu privire la „cam cît a mai rămas” din averea lui Bill Gates sau a sponsorului lui Chelsea, rusul Roman Abramovici. Ca şi cum diminuarea cu 30% sau scăderea la jumătate a unei averi de miliarde ar fi o mare nenorocire. Dar mai grav este că au sărăcit zeci sau poate chiar sute de milioane de oameni din categoria acelora pentru care orice diminuare a averii poate fi fatală. Este adevărat că a scăzut dramatic încrederea oamenilor în capitalism şi democraţie. Deocamdată, cînd sunt o mulţime de exagerări, iar alte aspecte nu sunt încă luate în considerare sau nu sunt percepute, orice estimări ale pierderilor cauzate de criză nu sunt decît parţiale. Dar asta se întîmplă de vreo cincizeci de ani încoace. Pentru a contracara criza ori măcar efectele ei, pe termen scurt sau lung, ar trebui să o putem înţelege, să o putem explica. Ştim noi oare cu adevărat ce înseamnă criza mondială? Există vreo teorie a crizei care să ne poate scoate din impas?

Oamenii vorbesc tot timpul despre criză, dar fiecare individ şi/sau comunitate se referă la altceva. De obicei, ei vorbesc despre o realitate particulară şi care îi afectează doar pe ei, ca indivizi, ca familie, ca locuitori ai cutărui cartier, sat, oraş, comitat/judeţ, zone, ţări, oraş, continent. Şi se referă mereu la ceva diferit. Oricum, indiferent la ce se referă, sîntem tot timpul în criză. În fiecare an se vorbeşte despre o criză sau alta. Unele crize sînt scurte (cum ar fi criza lui Manchester United din ultimul meci cu Liverpool), unele crize durează câteva decenii (cum a fost criza din perioada Războiului Rece), iar altele o viaţă de om (cum sunt crizele maritale). Tipologia crizelor este practic infinită, pentru că un individ sau o comunitate pot trece de-a lungul vieţii printr-o multitudine de crize, succesive sau concomitente. Pentru prima dată însă cei mai mulţi locuitori ai planetei vorbesc despre sau sînt afectaţi de unul şi acelaşi lucru: criza economică şi financiară mondială.

Despre crize au scris mulţi, fie descriindu-le în mod sugestiv, cum fac ziariştii ori scriitorii sau memorialiştii, fie analizîndu-le cît mai amănunţit, precum sociologii, economiştii, politologii, demografii, specialiştii în intelligence, studii strategice, consilierii maritali ori liderii politici sau conducătorii militari. În plus, imaginile despre diferite crize aduc detalii şi amănunte concrete dintre cele mai diverse şi mai spectaculoase. Baza factuală, empirică a crizelor este enormă. Nu există însă o teorie a crizei. Oricum, nu una în sensul de grand unifying theory, o teorie unificatoare, care să ni le explice pe toate. Necesitatea unei asemenea teorii este un imperativ practic, nu doar unul cognitiv, dar cu toate acestea nu avem o teorie a crizei.

Din punct de vedere epistemologic, o teorie unificată a crizei, marea teorie, este imposibilă. Teoria crizei este necesară, dar imposibilă. Cauzele sunt multiple. Iar fiecare cauză este de fapt un obstacol. Analiza acestor cauze-obstacol ne conduce inevitabil către limitele condiţiei umane.

Nu există nici o minte umană capabilă să prelucreze cantitatea cvasiinfinită de date cu privire la toate crizele. Iar factorul timp este şi mai limitativ. O viaţă de om nu ajunge pentru parcurgerea tuturor textelor care s-au scris despre crize ori pentru parcurgerea imaginilor fotografiate sau filmate. Ca să elaborezi o teorie explicativă cu privire la crize, ai nevoie de descrierea tuturor crizelor. Să presupunem însă că aceste obstacole ar putea fi surmontate prin mijloace tehnologice sau teologice. Progresele uimitoare ale ştiinţei şi tehnologiei de după cel de-al doilea război mondial au adus noi şi noi generaţii de computere, cu performanţe de stocare şi calcul ieşite din comun. Cu ajutorul acestor unelte, oamenii au surmontat obstacolele care ţin de viaţa lor scurtă sau de capacitatea limitată de stocare a informaţiilor. Poate fi conceput un superprogram pentru un supercomputer pentru a duce la bun sfârşit primul pas al cercetării – adunarea informaţiilor. Ar fi vorba despre colectarea datelor existente cu privire la toate crizele cu care s-au confruntat diferitele comunităţi, din diferite perioade istorice, de pe toate continentele. La fel procedează şi serviciile de intelligence ori marile universităţi de cercetare, centrele de calcul şi laboratoarele de cercetare ale marilor companii. Culmea este că asemenea computere chiar există, iar altele şi mai performante sînt anunţate. Asemenea instrumente intelectuale nu au mai stat niciodată la dispoziţia oamenilor.

Concret, oficial, cel mai mare computer din lume sau mai bine zis computerul cu performanţele de calcul şi cu rapiditatea cea mai mare din lume a fost realizat de către compania americană IBM, fiind botezat Blue Gene/L, şi a fost instalat în Laboratorul naţional Lawrence Livermore, al Departamentului Energiei din SUA, la sfârşitul anului 2008. Noul tip de computer a atins performanţa uluitoare de 70,72 teraflopi. Un „teraflop” înseamnă un trilion de calcule (operaţii matematice) pe secundă. Supercomputerul poate efectua peste 70 trilioane de calcule într-o singură secundă! Rolul acestui supracomputer este în principal de a monitoriza rezervele nucleare americane. Cu ajutorul acestui supracomputer, oamenii de ştiinţă americani stabilesc parametrii sau cerinţele optime de securitate şi fiabilitate ale stocurilor de arme nucleare ale SUA, fără a mai fi nevoie de efectuarea unor teste nucleare subterane. Computerul mai are şi multe alte destinaţii. Un alt supracomputer se numeşte Columbia şi se află în dotarea Centrului de Cercetări al NASA, din California, şi are o putere de 51,87 teraflopi. El este folosit pentru modelarea misiunilor de zbor, pentru cercetări în domeniul climei şi ingineriei aerospaţiale. Tot IBM urmează să contruiască pînă în 2011 pentru guvernul american un alt „cel mai rapid computer din lume”, sistemul Sequoia, care va depăşi puterea de procesare combinată a primelor celor mai performante 500 de computere din lume. Respectivul computer rulează deja în teste viteze „pentaflop” - echivalentul a o mie de trilioane de calcule pe secundă. Spuneam că oficial acestea sunt cele mai puternice computere. Neoficial însă, cel mai puternic computer din lume este la National Security Agency (NSA), cea mai mare agenţie de intelligence din lume, care prelucrează datele venite de la sateliţii americani de spionaj şi se pare că monitorizează convorbirile telefonice, comunicaţiile prin e-mail, operaţiunile financiare din toată lumea, ş.a.m.d⁸.

M-am restrîns cât am putut la referinţe de acest tip, însă concluzia este una revoluţionară în istoria cunoaşterii umane: au fost cu mult depăşite limitele umane legate de capacitatea rapidă de stocare şi prelucrare a informaţiei. Un asemenea computer poate stoca şi prelucra mai multă informaţie decât în mileniile anterioare de acumulare culturală. Oricât de mult ar creşte capacitatea computerelor prezentului şi viitorului, tot nu se poate însă realiza o teorie unificată a crizei. De ce? După cum a rezultat din exemplele de mai sus, computerele prelucrează informaţia din diferite domenii, extrem de complexe. Metodologic, analiza crizelor din domenii diferite şi perioade diferite se face cu metode extrem de diferite. Mai mult, cele mai grave crizele ale secolului XX (cele două războaie mondiale, revoluţia bolşevică, Marea Recesiune, revoluţia nazistă, Gulagul, Holocaustul, căderea imperiilor coloniale, prăbuşirea regimurilor comuniste) nu au fost niciodată explicate integral şi satisfăcător. În legătură cu fiecare există ipoteze explicative şi teorii complementare sau contradictorii.

Ca şi în Vechiul Testament, prin ridicarea Turnului Babel, savanţii încearcă în mod inconştient să imite sau chiar să întreacă modelul divin al omniscienţei. Doar că actuala încercare nu are nimic mitologic în ea. În schimb, are dimensiunea negativă a teodiceei. Revenind la ipoteza marii ipoteze explicative, imposibilitatea ei derivă din argumentul logic cu privire la faptul că nu este posibilă nici inducţia completă, nici măcar inducţia incompletă, pentru că nu avem teorii explicative satisfăcătoare pentru nici unul din marile evenimente ale ultimului secol, cel mai bine documentat din istorie. De fapt, inducţia este imposibilă în domeniul teoriilor explicative, pentru că fiecare dintre ele operează cu concepte diferite, care nu pot fi înseriate. Pentru evenimentele din secolele anterioare, adică pentru cea mai mare parte a istoriei umanităţii, posibilitarea unor asemenea teorii explicative este şi mai redusă. Încercarea de a înţelege criza financiară şi economică globală poate fi făcută doar dacă cercetătorii îşi propun obiective modeste, cum ar fi analiza unor factori care acţionează în anumite ţări sau regiuni, ori înţelegerea unor aspecte economice

Faptul că nu putem explica integral actuala megacriză, din care criza financiară şi economică reprezintă doar o parte nu este neapărat o apocalipsă a cunoaşterii. Criza financiară şi economică globală se înscrie în categoria fenomenelor complexe. Teoriile moderne ale complexităţii⁹ se ocupă de fenomene din natură, societate, meteorologie, ştiinţele sociale, astrologie, computere, comunicaţii, prin folosirea unor metode precum modelarea sau simularea. Sînt metode virtuale. Condiţia desfăşurării cu succes a unor asemenea experimente este cunoaşterea tuturor factorilor, a variabilelor independente. Este un cerc vicios. Vrem să explicăm fenomene pe care nu le cunoaştem. Sau pe care le cunoaştem doar parţial. Pentru a le cunoaşte avem nevoie de instrumente sau concepte adecvate, care nu există, pentru că nu avem experienţe anterioare comparabile. Utilitatea unei teorii complexe ar fi una de ordin anticipativ, apriorică. Dar cunoaşterea, care în cazul fenomenelor complexe este parţială, nu poate fi decât aposteriorică. Cu alte cuvinte, nu avem altă alternativă decât să aşteptăm sfîrşitul crizei, pentru a o putea explica. Avem însă posibilitatea de a întrevedea câte ceva, pe baza unor explicaţii parţiale şi a unor învăţăminte din trecut.

După cum am văzut, sunt mai multe întrebări care îşi aşteaptă răspunsurile. Una dintre posibilităţi se leagă de o altă caracteristică a modernităţii: extraordinara amplificare a ritmului în care se petrec fenomenele din jurul nostru. Cea mai veche teorie socială – teoria schimbării sociale – se vede confruntată cu cele mai noi provocări. Noi trebuie să înţelegem într-un deceniu ceea ce în alte perioade se putea înţelege doar în câteva generaţii. Este aceasta un progres sau o criză a cunoaşterii?