Editorial

O altfel de abordare a crizei
Fundamentele sociale şi schimbarea modelului cultural
 

ALFRED BULAI

The article „Crises-a different approach” proposes a non-economic approach of the crisis as a social product relayed on social comparison, the perception of normative order and the way in which the cultural model works in our society.

Keywords: social crisis, normative order, cultural model, social construct of need, trust, relative deprivation

De mai multe luni bune se discută în spaţiul public despre criză. Acest subiect a intrat mai întâi în atenţia presei, cu referire la unele disfuncţionalităţi evidente ale pieţelor financiare, pentru ca mai apoi, o multitudine de specialişti să vină cu prognoze şi soluţii pentru administraţie, ca şi pentru ceilalţi actori implicaţi direct sau indirect în economie. În mod evident, lumea academică nu s-a lăsat aşteptată şi a intervenit cu modele de cercetare şi analiză, cu propriile perspective teoretice şi practice.

Ca de atâtea ori în spaţiul public, discursurile despre criză au devenit rapid foarte diverse, polisemice şi profund încărcate politic. Toată lumea porneşte de la evidenţele modului disfuncţional în care pieţele se comportă, insistându-se asupra aspectelor legate de sistemul financiar bancar. Marea majoritate a abordărilor de până acum au două surse de raportare. Pe de o parte, se iau în calcul disfuncţionalităţile sistemului de creditare din ţările dezvoltate, în mod conex tot ce presupune acest sistem, iar pe de altă parte, raportările se fac într-o dimensiune comparativă, istorică, luându-se ca referinţă crizele precedente, în primul rând, Marea criză din anii 30. Evident există o ciclicitate economică a crizelor şi, cel puţin politic şi social, nu poţi să nu te raportezi la cea mai mare criză economică modernă, măcar pentru pericolul potenţial al reeditării efectelor acesteia.

Dincolo de aceste surse de raportare, în funcţie de domeniul profesional al cercetătorilor şi analiştilor, se înregistrează o multitudine de raportări la criza actuală, pornind de la abordările strict financiare ale economiştilor şi ajungând până la abordări mai puţin economice, ale specialiştilor din domeniul social, politic ori cultural, ceea ce, am spune, este normal, dacă ne gândim doar la faptul că orice criză afectează sistemul social la nivelul mai multor paliere, independent de zona economică iniţială în care s-a declanşat criza.

Încă de la bun început doresc să precizez că există în acest moment în rândurile specialiştilor mai multe tipuri de definiţii şi implicit de abordări, care parţial intră în contradicţie unele cu altele. Mai mult, sensul conceptului central, acela de criză, nu este unul general aceptat, iar o analiză ştiinţifică a fenomenului poate că ar trebui să plece tocmai de aici. Mai mult, modul de abordare şi de cercetare a realităţilor economice este dependent de instrumentele utilizate în culegerea şi analiza datelor. Cu alte cuvinte, imaginea realităţii economice sau sociale depinde de indicatorii luaţi ca referinţă şi de sistemele de măsurare pe care le utilizăm. Tocmai de aceea nu există un numitor comun în definirea etapelor unei crize şi nici în privinţa determinării  momentului de început sau de sfârşit al acesteia.

În prezentul articol propun o abordare a crizei la un nivel teoretic elaborat într-o perspectivă noneconomică, mai precis, vă propun o abordare sociologică a acestui fenomen. Nu ne vom referi  însă doar la ceea ce uzual este numit „criză socială”, ca şi consecinţă posibilă a unei crize economice. Este evident faptul că efectele crizei economice pot genera şomaj, creşterea infracţionalităţii, scăderea nivelului de trai, mişcări sociale etc. Mai mult, am putea spune că, de regulă, ceea ce alarmează populaţia în legătură cu o criză economică este tocmai această dimensiune socială şi nu cea strict financiară sau economică. Ne vom raporta aşadar la criză în ansamblu, nu doar la dimensiunea sa socială.

Vă propun să pornim de la definirea conceptului, tocmai pentru că, aşa cum precizam, nu există o singură perspectivă de înţelegere a acestui fenomen, iar procesul în sine este destul de imprecis delimitat conceptual.

Să începem cu o întrebare de principiu care poate ghida un astfel de demers. Avem de a face în realitate cu o disfuncţionalitate a sistemului instituţiilor financiare şi economice sau pur şi simplu aşa funcţionează ele? Disfuncţionalitatea se referă la faptul că într-un sistem, într-o anumită situaţie, din multiple cauze, identificabile în principiu, anumite procese, economice în cazul nostru, nu mai funcţionează în modul predefinit normativ. Aşadar, la nivelul ordinii normative din sistem se produc dereglaje, adică apar comportamente economice ale indivizilor şi (prin extensie ale instituţiilor) care contravin regimului normativ predefinit. Altfel spus, actorii sociali, instituţii sau indivizi, nu mai se comportă potrivit unor norme formale sau informale, care erau respectate până în momentul crizei.

Putem însă pleca şi de la un alt model de raportare, de la ideea că în realitate aşa funcţionează sistemul, adică disfuncţionalităţile sunt un lucru care face parte din logica internă a sistemului. Avem astfel o ciclicitate cât se poate de funcţională, în sensul că momentul de criză nu este mai puţin funcţional decât cel de creştere, ciclicitatea incluzând astfel perioade de creştere sau de descreştere, care funcţionează însă în aceeaşi logică structurală şi în aceeaşi ordine normativă.

Dacă privim un sistem într-un registru temporal strict delimitat, atunci putem să înregistrăm anumite evoluţii ale unor indicatori ca reprezentând regula funcţionării sistemului. Dacă ne raportăm la un nivel superior (într-un registru temporal mai mare, sau al unui ciclu complet) atunci putem să observăm că evoluţia acelor indicatori este fluctuantă şi nu ascendentă. Spre exemplu, dacă măsurăm temperatura exterioară în România în registrul temporal al lunilor martie – aprilie - mai, putem trage concluzia că temperatura este tendenţial în creştere, să spunem, cu o medie de 0,2 grade Celsius pe zi. Astfel, putem ajunge la concluzia că în luna decembrie vom avea o medie a temperaturii de peste 60 de grade Celsius. Aşa cum experienţa ne arată, în Decembrie vom avea o temperatură medie mai mică şi nu mai mare decât în luna mai.

La fel şi în cazul crizei putem să spunem că avem disfuncţionalităţi astăzi la nivelul mecanismelor economice sau, dimpotrivă, că este absolut normal ceea ce se întâmplă. Aşa cum, în exemplul anterior, putem spune că este disfuncţional să avem o scădere a temperaturii (chiar dramatică) în decembrie faţă de tendinţa de creştere din primăvară sau, dimpotrivă, să considerăm acest lucru ca fiind normal.

Este clar că această ultimă abordare în cazul crizelor economice este greu de legitimat în spaţiul public şi cu atât mai puţin în cel politic, deoarece este foarte dificil de acceptat un model de analiză a realităţii economice care ne sugerează o logică de asumare a involuţiei, şi implict a problemelor generate de aceasta. Explicaţia publică de tip politic faţă de problemele sociale înregistrate este mai uşor de asumat în baza ideii că a apărut o situaţie specială, anormală în sistem, decât să ajungem la concluzia că aşa funcţionează sistemul nostru economic sau social.

Dacă mergem mai departe în acest mod de raportare putem să ne întrebăm ce anume reprezintă fundamentul şi totodată baza pentru generarea unor procese fluctuante la nivelul sectorului economic. Nu plecăm prin urmare de la ideea că cineva a greşit, că cineva a fraudat sistemul financiar sau că anumite modele teoretice, care au stat la baza unor decizii, au fost proaste, deşi este absolut normal să considerăm că la nivelul sistemului decizional din orice instituţie economică pot să apară probleme, că decidenţii pot genera dezechilibre şi de ce nu crize, totuşi, în analiza noastră vom ocolim în mod voit acest aspect, nu pentru că nu ar exista influenţe disfuncţionale în sistem datorate decidenţilor, sau slabei lor competenţe, ci pentru că suntem preocupaţi exclusiv de problema mecanismului în ansamblu.

Altfel spus suntem interesaţi în demersul nostru de fundamentul social al mecanismelor crizei, pentru că, în fond, fie că este vorba de producţie, de finanţare sau de consum avem de a face cu actori sociali, cu oameni care reprezintă, prin ceea ce produc sau consumă, economia.

Acum 150 de ani Marx pleca în analiza vieţii sociale de la ideea că orice societate poate fi caracterizată prin modul definitoriu în care îşi produce bunurile şi serviciile, iar în cazul capitalismului reperul logic fundamental al acestuia era nu acela doar de producere a bunurilor, ci în primul rând cel de maximizare a profitului. În mod evident, Marx a propus o simplificare a realităţii sociale şi economice, nicio societate neputând fi reductibilă la caracteristicile modului său de producţie. Cu toate acestea, teza potrivit căreia logica de acţiune a capitalului constă în maximizarea permanentă a profitului este corectă, deşi poate mult mai nuanţabilă în lumea contemporană.

Paradigma marxistă reducţionistă, cea care simplifică sistemul social la o singură dimensiune, cea economică, a fost permanent utilizată după Marx şi este foarte des întâlnită chiar şi în astăzi, paradoxal, modelul chiar şi de către cei care revendică poziţii opuse teoriei gânditorului german¹. Acest gen de abordare este prezent şi în foarte multe abordări teoretice ale crizei economice actuale. Atât timp cât un model teoretic de analiză reduce criza la o dimensiune strict financiară, sau economică, el rămâne un model de tip reducţionist, consonant cu paradigma marxistă. Trebuie să facem distincţie între paradigma marxistă, adică fundamentul explicativ reducţionist economic şi teoria economică marxistă. Faţă de aceasta din urmă există numeroase critici, raportări diferite sau chiar opuse, dar care rămân tot în paradigma marxistă.

Analiza pe care o propunem pleacă de la o paradigmă normativă non reducţionistă şi evident trans-economică şi de la un model al interacţiunilor sociale care pot fi atât de tip economic, cât şi noneconomic.

Ordinea normativă şi modelele culturale

Sistemul normelor care reglementeaza activitatea economică cuprinde normele formale şi informale care reglementează producţia, finanţarea şi consumul. Tot ce înseamnă piaţă, de la relaţia cerere – ofertă, la cele mai complicate sisteme de finanţare şi creditare, aparţin ordinii normative existente într-o societate la un moment dat. Printre aceste norme, există unele de maximă importanţă în economie, aşa cum sunt cele care stabilesc relaţiile dintre actorii economici, respectiv cele care reglementează contractul. Orice contract este o relaţie socială de încredere² pentru că el se bazează pe credinţa partenerilor că se vor respecta normele care reglementază sfera respectivă de activitate. În fapt, încrederea reprezintă evaluarea subiectivă a gradului de aşteptare a respectării sistemului normativ de către actori şi instituţii. În egală măsură, încrederea poate fi măsurată şi ca predictibilitate a acţiunilor actorilor sociali, indivizi sau instituţii, iar în cazul indivizilor, dincolo de norme, predictibilitatea poate fi definită şi ca aşteptări legitime de comportament într-o anumită situaţie socială.

Baza acestor aşteptări, în relaţiile interpersonale, poate fi dată şi de natura afectivă a relaţiei dintre subiecţi, fără a exista o sferă normativă propriu-zisă. În fapt şi această definiţie „afectivă” a încrederii poate fi asumată tot în spaţiul normativ, cel informal, pentru că, în fond, aşteptările într-o relaţie afectivă se bazează pe ceea ce cred oamenii că trebuie să se întâmple generic într-un anumit tip de cadru relaţional.

Sistemul social funcţionează optim atât timp cât încrederea în instituţii, în primul rând în instituţia contractului, ca şi încrederea în indivizii cu care se interacţionează în cadrul instituţiilor este mare. Ordinea normativă are în general o mare stabilitate, fiind caracterizată doar de de micro-schimbări, majoritatea imperceptibile.

Orice sistem de norme se schimbă însă în timp, pentru că ordinea normativă este un construct social care depinde de modul în care fiecare actor interpretează, se adaptează şi respectă normele. Aceste micro-schimbări permanente nu sunt perceptibile sau, chiar când sunt percepute, ele sunt privite uzual ca nonproblematice şi deci nu sunt interpretate negativ de către actorii sociali.

În situaţia în care, din cauze diverse, capacitatea de predictibilitate a acţiunilor celorlalţi scade dramatic, atunci scade încrederea în instituţii sau/şi indivizi. Nerespectarea normelor face ca modurile de acţiune generate normativ să fie puse şi ele între paranteze şi de aici situaţia de blocaj, tipică unui fenomen cum este cel al crizei.

De ce nu se mai respectă sistemul normativ la un moment dat? Există mai multe cauze. În primul rând, sistemul economic poate determina blocarea unor tipuri de activităţi şi încălcarea unor norme datorită unor caracteristici intrinseci ale sistemului, care nu mai permit continuarea acestor activităţi în baza normelor preexistente. În al doilea rând, dimensiunea anomică a unei societăţi conduce la slăbirea încrederii în sistemul normativ şi deci la încălcarea sistematică a normelor de producţie, consum sau finanţare. În al treilea rând, potrivit legii lui Thomas, simpla definire a pericolului încălcării sistemului normativ va conduce la efecte similare celor în care chiar se produc aceste încălcări. În fine, există posibilitatea ca unii actori sociali să nu mai poată respecta normele în baza unor constrângeri reale, cum ar fi cazul agentului economic care dă faliment şi nu îşi mai poate plăti creditul. Această ultimă cauză, limită, este valabilă într-un număr relativ mic de cazuri faţă de cee ce se crede la nivelul cunoaşterii comune.

Controlul cererii şi ofertei. Stimularea consumului

Acumularea resurselor este o caracteristica universală a fiinţei umane şi are la origine o condiţionare genetică. Formele pe care le-a îmbrăcat acest model comportamental au fost în istorie diverse, dar indiscutabil capitalismul a impus un model cultural care a maximizat această tendinţă. Economiştii consideră că, în cazul capitalului, activitatea economică constă într-un ciclu în care se produc bunuri şi servicii, iar pe piaţă, aceste bunuri se vând potrivit logicii cererii şi ofertei obţinându-se o valoare care, uzual, este mai mare decât valoarea capitalului investit. Această „plusvaloare”, cum o numea Marx, reprezintă profitul câştigat în ciclul economic respectiv, iar comportamentul raţional pe piaţă al investitorilor este acela de maximizare a acestei plusvalori.

La modul general, creşterea plusvalorii se poate face prin instrumente economice şi non-economice (respectiv, mijloace culturale sau normative). La nivel economic avem mai multe instrumente: în primul rând, comportamentul antreprenorial potrivit căruia se caută oportunităţi pe piaţă care aduc profituri mari (de regulă în condiţiile inexistenţei unei oferte semnificative de produse sau servicii într-un domeniu, sau prin afaceri care au costuri mici). În al doilea rând, se utilizează instrumente de finanţare care reduc durata ciclului economic, aşa cum este sistemul de creditare ce permite, pe de o parte, producţia independent de nivelul real al capitalului iar, pe de altă parte, la nivelul consumului, permite creşterea acestuia independent de banii reali deţinuţi de consumator sau de valoarea muncii sale.

Observăm că un rol esenţial în dinamizarea consumului şi implicit a producţiei îl au instituţiile financiare care creditează, atât producţia, cât şi consumul şi, prin urmare, ele capătă un rol important în controlul pieţii în putând influenţa atât cererea, cât şi oferta. Creditul este astfel un instrument de control al pieţii, exterior în fapt, atât producătorului, cât şi consumatorului. Din acest punct de vedere, actuala criză, probabil şi altele, sunt mai degrabă crize nu de supraproducţie, ci de supracreditare. Este evident că supracreditarea măreşte atât producţia, cât şi consumul, implicit astfel şi profitul. Mai mult, în acelaşi ciclu economic vom înregistra mai multe straturi ale profitului, pentru că o parte din dobânda la credite înregistrată ca şi cost de capitalist va fi, de fapt profit, pentru instituţia financiară.

Economiştii, în special cei liberali, consideră că piaţa liberă este instrumentul central care asigură stabilitatea economică, cel care poate tempera creşterea producţiei dincolo de volumul ofertei. În realitate acest lucru este adevărat doar parţial. Aşa cum am arătat, creditul influenţează atât producţia, cât şi consumul şi deci instituţiile finaciare pot dinamiza piaţa în afara logicii cererei şi ofertei, chiar dacă la rându-le sunt actanţi pe piaţa creditelor. Ele pot asigura creşterea producţiei, dar în egală măsură şi a consumului. Mai mult, creditarea asigură ca şi formulă tehnică de finanţare o oarecare independeţă între capital sau banii de pe piaţă şi volumul mijloacelor de producţie, bunurilor şi serviciilor existente care ar trebui să fie acoperite de volumul capitalului.

Creditele nu pot maximiza profitul independent de utilizarea unor mijloace non economice. Este vorba de trei factori importanţi în maximizarea producţiei, consumului şi implicit a profitului:
– Marketingul;
– Presiunile normative de pe piaţă şi modelul cultural;
– Intervenţia statului.

Marketingul reprezintă un instrument care ajută nu doar la o mai bună plasare a produselor pe piaţă, ci şi la o stimulare a vânzărilor dincolo de nevoia reală a actorilor din piaţă. Distingem astfel între nevoia reală de bunuri şi servicii şi nevoia construită social. Aceasta din urmă este construită prin mecanisme de marketing, este întotdeauna mai mare decât cea reală, iar în cazul crizelor ea asigură „balonul de oxigen” pentru situaţia dramatică a scăderii consumului. Altfel spus, deşi în orice criză scade nivelul de consum, această scădere este rareori periculoasă, ea rămânând uzual cu mult peste cota nevoii reale de bunuri şi servicii.

Dincolo de instrumentele de marketing, în orice societate există şi sunt promovate anumite modele culturale de consum, o parte din ele ca o consecinţă a unor campanii de marketing, deşi au mult mai multe cauze. Aceste modele impun norme de consum independent de nevoile reale ale consumatrilor şi vorbim astfel de consumul ostentativ de resurse, de modă, de consumul de prestigiu, de „perisabilitatea culturală” a produselor şi serviciilor, care duce la decalaje majore între uzura morală şi cea fizică a bunurilor. În egală măsură vorbim şi de modelul general cultural al societăţilor dezvoltate care dă o dimensiune ascendentă evoluţiei vieţii sociale. Altfel spus, modelul temporal potrivit căruia societăţile, comunităţile şi indivizii trebuie să se dezvolte necontenit, model care provine din paradigma evoluţionsită impusă de modernitate, validează de principiu noul în cultură şi, în producţia de bunuri şi servicii. Una din calităţile esenţiale ale produselor în lumea contemporană, independent de orice altceva, este aceea că sunt noi. Acest model cultural maximizează la rândul lui consumul şi implicit profiturile şi veniturile din societate.

Statul intervine în ecuaţia economică pentru că el este cel mai mare actor pe piaţă şi principalul beneficiar al activităţii economice. Statul impozitează profitul, dar el obţine resurse din aproape orice aspect al activităţii economice. Veniturile statului sunt dependente de nivelul producţiei şi al consumului, prin urmare intervenţia statului, indiferent de partidele sau grupările care îl conduc, merge tendenţial tot în direcţia maximizării producţiei, care, la acest nivel, o putem eticheta şi ca dezvoltare.

Modelul cultural şi în acest caz este cel al dezvoltării, al progresului, aceasta tendinţă evolutivă fiind considerată de obicei ca una din funcţiile majore al statului. Funcţionarea statului va merge astfel, întotdeauna, în direcţia maximizării profiturilor, iar intervenţiile regulatorii de diminuare a unor parametri ai producţiei sau/şi consumului sunt datorate exclusiv percepţiei unor pericole legate de costurile prea mari ale unor acţiuni sau activităţi economice. Acesta este motivul pentru care în condiţiile actualei crize statele s-au grăbit să facă exact ceea ce poate face un actor economic pe piaţă şi anume să crediteze activitatea economică. Deşi avem o criză de supracreditare statele au intervenit exact în aceeaşi direcţie alocând credite sau facilitând acordarea acestora.

Efectele modelului cultural al creşterii

Aşa cum am precizat mai devreme, societatea modernă a propus un model evoluţionist de reprezentare a lumii şi a societăţii. Mai mult, registrul temporal al vieţii sociale şi al vieţii individului în societate este unul evoluţionist, care asumă un sens ascendent al acestei evoluţii şi implicit o perspectivă negativă, minimizantă faţă de trecut, respectiv una pozitivă faţă de viitor. Din acest motiv ciclicitatea economică este privită social mult mai dramatic decât ar fi poate normal, tocmai pentru că ea încalcă un patern cultural general. O mare parte din definiţia negativă a crizei stă tocmai în faptul că noi asumăm ca normală evoluţia economică ascendentă, creşterea şi dezvoltarea, iar stagnarea sau recesiunea sunt privite ca un lucru „nenatural”, „anormal”. Este însă evident că anumite dezechilibre, sau pur şi simplu decalaje în sistemul economic pot fi recuperate doar prin reducerea acestora, iar acest proces compensatoriu este la fel de normal şi necesar ca şi cel de creştere.

În această ecuaţie mai intervine un aspect. Supracreditarea conduce la o creştere a standardelor reale de viaţă, dar şi a satisfacţiei faţă de calitatea vieţii, chiar dacă, în fapt, nu există acoperire în realitatea economică pentru nivelul consumului care asigură acele standarde. Cum este posibil acest lucru la nivelul unei întregi societăţi? Cum este posibil să putem cumpăra produse, să putem să ne asigurăm standarde de viaţă la un nivel mai ridicat decât cel pe care ni-l poate asigura valoarea noastră economică pe piaţă? Cum putem să deţinem bunuri şi servicii care să nu aibă acoperire în volumul şi calitatea muncii noastre, cea care ar trebui să ne asigure nivelul nevoilor de consum?

Un tip de răspuns este acela că sistemul financiar a devenit independent de economie. Altfel spus, din punct de vedere financiar producţia şi consumul au o dinamică diferită faţă de producţia şi consumul real din economie. Putem avea astăzi valorificarea unor produse înaintea tranzacţiei lor reale pe piaţă, putem avea consum înaintea de a avea finanţele necesare pentru a cumpăra produsele. Creditul este aici esenţial, mai ales că el, la rândul lui, înregistrează profit şi este subiect al creditării.

Dinamizarea sistemului financiar nu poate să treacă dincolo de un anumit prag faţă de nivelul evoluţiei economice fără a înregistra disfuncţionalităţi. Atât din punct de vedere al volumului (corespondenţa dintre masa monetară şi valoarea bunurilor şi serviciilor) cât şi ca dinamică de circulaţie. Banii, prin creditare, circulă mai rapid decât economia, iar diferenţa nu poate fi reglată decât în două modalităţi: volumul masei monetare este reglat prin inflaţie şi deflaţie, iar dinamica circulaţiei mesei monetare prin criză (recesiune) şi blocarea circuitelor economice.

La modul general putem privi criza ca un instrument care blochează sau, mai exact, atenuează sistemul de finaţare a producţiei şi consumului la un nivel corespondent dezvoltării economice. Ea reduce nivelul de producţie, de consum sau de dezvoltare, dar şi standardele de viaţă, supralicitate de instrumentele fiscale, la un nivel apropiat de nivelul real al economiei. Acest tablou simplu explică oricare criză ce are la bază un decalaj definit disfuncţional pentru sistemul în care apare. Creşterea şi dinamica economică şi financiară sunt temperate în criză ca un mecanism compensatoriu generat de un decalaj.

Acest lucru se face prin reducerea semnificativă atât a cererii cât şi a ofertei. Adică se finanţează mai puţin atât producţia, cât şi consumul. Din acest motiv, tendenţial, criza nu creează dezechilibre pe piaţă. Este însă evident că ea creează probleme, deoarece reducerea consumului si a producţiei nu este distribuită unitar, ci în funcţie de anumite caracteristici ale acestora. Suplimentar, în criză se asistă la o reducere a nevoii simbolice sau construite social, la un nivel apropiat de nevoia reală. Din acest motiv nici crizele sociale generate de criza finaciară nu pot avea, în prima fază, efecte marcante.

Prin urmare, la nivel economic, putem reduce cauzele crizei la modelul simplu al dezechilibrului între sistemul de finanţare şi sistemul economiei reale, şi pentru moment nu suntem interesaţi să intrăm în analize economice complexe care, dealtfel, ar trebui şi pot fi făcute de economişti. Chiar dacă apar astfel de dezechilibre, de altfel destul de dese, nu avem totuşi crize în sensul larg trans-economic de care vorbim, deoarece criza, din punctul nostru de vedere, presupune un mecanism valoric şi un fundament cultural mai larg. 

Aşa cum precizam mai devreme, criza socială, ca disoluţie a încrederii în instituţiile economice şi noneconomice, în primul rând în cele politice şi de control social, depinde de mai mulţi factori, majoritatea non economici. Ca mecanism social criza este un produs al modului în care actorii sociali definesc ordinea normativă a societăţii. Altfel spus criza ţine de modul în care actorii sociali se raportează la sistemul de norme care le reglementează acţiunile şi activităţile lor şi ale instituţiilor la care sunt parte. Avem o criză atunci când o mare parte dintre actorii sociali îşi definesc modul de funcţionare al regimului normativ ca fiind unul care excede aşteptările lor legitime şi se comportă în consecinţă. Aceasta înseamnă că avem criză abia din momentul în care disfuncţionalităţile sunt vizibile social şi se transformă în acţiuni sociale care încalcă sistemul normativ prestabilit.

Mecanismul fundamental de construcţie a acestui mod de raportare la realitate ţine de comparativitatea socială. Cu alte cuvinte, orice actor social se raportează permanent la alteri. Cu aceştia, un actor de referinţă, Ego, relaţionează fie direct, în cadrul relaţiilor interpersonale, fie indirect, ca în cazul alterilor semnificativi (actori ce ocupă spaţiul public şi faţă de care există o raportare relaţională simbolică). Compartivitatea se realizează pe trei dimensiuni:
– Pe baza percepţiei modului în care Alterii luaţi ca referinţă, faţă de Ego, respectă ordinea normativă;
– Pe baza percepţiei dinamicii evoluţiei standardelor de viaţă ale Alterilor faţă de Ego;
– Pe baza comparaţiei dintre percepţia nivelului standardului propriu de viaţă şi proiecţia subiectivă a acestuia, altfel spus decalajul dintre condiţiile de viaţă percepute şi cele aşteptate aşa cum o prezintă teoria frustrării relative.³  

Aceste trei dimeniuni asigură cele trei surse majore de insatisfacţie socială, care crează premisele crizelor sociale. În mecanismul crizei mai sunt prezente şi alte elemente însă care influenţează modul în care actorii îşi definesc criza şi acţionează. Enumerăm câţiva dintre acestea:
– Vizibilitatea sucesului social;
– Vizibilitatea eşecului social;
– Modelul cultural protradiţional sau proschimbare;
– Măsura anomiei sociale percepută de actorii sociali;
– Gradul de toleranţă faţă de abaterile de la ordinea normativă;
– Modul de definire a sferei egalităţii;
– Polarizarea reală din societate şi gradul ei de vizibilitate;
– Principiul atribuirii şi mecansimul explicativ al crizei;
– Durata presiunilor negative de pe piaţă.

Gradul de insatisfacţie depinde major de modul în care societatea, relaţional, comunitar sau mediatic propune comparaţii sociale cu modele de succes sau cu modele de eşec. Presiunea modelelor de succes maximizează frustrarea şi reduce suportabilitatea efectelor negative ale crizei. Modelul normativ poate acţiona şi el, la rândul lui, în direcţia reducerii sau creşterii insatisfacţiei. Astfel, un model dinamic creează aşteptări de dinamică a standardelor de viaţă şi a consumului la un nivel mult mai greu de atins în situaţii de criză. Cea mai mare parte a populaţiei nu are comportamente bazate pe valorizări ale spiritului antreprenorial social, adică de speculare a sistemului normativ şi a oportunităţilor, prin asumarea de comportamente în afara sau împotriva unor cadre normative. Din acest motiv percepţia unei societăţi anomice pentru cea mai mare parte a populaţiei maximizează procesul de negativizare a situaţiei sociale a indivizilor. În aceeaşi ordine de idei, orice sistem normativ, care funcţionează într-un cadru cultural de tip evolutiv asumă un anumit nivel al toleranţei faţă de încălcarea sistemului normativ. Acest nivel poate fi mai mare sau mai mic şi de aici tendinţa de valorizare a schimbărilor în registru negativ sau pozitiv.

Sfera egalităţii se bazează pe Legea celor egali. Aceasta spune că, în relaţiile directe cu ceilalţi, ne orientăm după principiul egalităţii, adică dorim să relaţionăm şi avem eficienţă maximă în relaţiile cu cei pe care îi percepem asemănători nouă ca status social. Sfera egalităţii poate fi foarte largă, atunci când Ego consideră pe majoritatea Alterilor ca având un status asemănător, sau foarte limitată, atunci când în societate există statuate cultural bariere sociale între straturile de organizare socială. Societăţile moderne au maximizat sfera egalităţii, prin chiar principile de bază ale culturii politice moderne. Cu cât sfera aceasta este mai largă, cu atât comparabilitatea are o bază mai mare, iar în condiţii de criză economică există potenţial o mai mare şansă de frustrare.

Polarizarea influenţează, la rândul ei, procesul de comparativitate, dar numai în măsura în care ea este vizibilă social. Atribuirea în schimb se referă la modul în care actorii sociali îşi definesc cauzele situaţiilor economice, ale crizei în ansamblu. Eroarea fundamentală de atribuire funcţionează şi aici în sensul în care, întotdeauna, evenimentele negative care ni se întâmplă vor avea cauze exterioare nouă, în timp ce realizările vor avea atribuite cauze interne. Atribuirea este însă importantă şi pentru că ea defineşte un spaţiu al legitimităţii situaţiei de criză şi a responsabilităţilor aferente. Acţiunile indivizilor sunt condiţionate fundamental de procesul de atribuire.

În fine, durata efectelor negative ale crizei duce la modificarea comportamentului faţă de aceasta şi generează o serie de etape standard de raportare la procesele de dezechilibru percepute de subiecţi. Alături de aceşti factori mai pot fi cu uşurinţă identificaţi şi alţii, însă în datele ei esenţiale o criză este condiţionată de valoarea acestor parametri.

Terapiile sociale la nivelul pieţei

Aşa cum am precizat la început, în condiţiile unei crize economice statele intervin, de regulă, în favoarea acesteia şi nu în direcţia reducerii ei, pentru că, la nivel politic presiunea este aceea de a menţine mecanismul în datele sale esenţiale, adică acele date care au condus legic la recesiune. Pe de altă parte, tot ca urmare a unor astfel de presiuni, statele, pentru că sunt conduse politic, caută să facă două lucruri:
– Să caute vinovaţi la nivelul unor indivizi, sau a unor evenimente particulare şi nu în modul de funcţionare al instituţiilor, ceea ce ar scădea încrederea în însăşi sistemul politic ca atare şi implicit ar putea conduce la o scădere a autorităţii actorilor politici;
– Să deformeze realitatea, mascând efectele negative care pentru guvernanţi ar genera invalidarea propriei activităţi, care nu poate rămâne fără urmări electorale sau politice. În cazul actorilor politici aflaţi în opoziţie tendinţa de deformare conduce adesea spre supralicitarea efectelor negative, dar tot în afara sferei referenţiale a sistemului, adică prin plasarea responsabilităţilor la un nivel strict politic legat de guvernanţi.

Statele au de regulă un registru simplu de intervenţie. Vor să preîntâmpine prăbuşirea sistemului financiar sau industrial, să îşi menţină status qvoul, să păstreze parametrii finanţării producţiei şi consumului, chiar dacă acest lucru ar putea fi contra-productiv. Intevenţiile uzuale sunt:
– Finanţarea, creditarea, naţionalizarea prin susţinerea financiară a unor instituţii bancare sau economice;
– Reducerea cheltuielilor bugetare ca măsură de prevedere în perspectiva reducerii veniturilor bugetare;
– Reducerea personalului care lucrează în sfera publică;
– Lansarea de politici pentru stimularea investiţiilor si dezvoltarea  economica;
– Găsirea unor ţapi ispăşitori pentru problemele sociale;
– Utilizarea instrumentelor de comunicare publică;
– Difuzia responsabilităţilor prin dinamica mărită a schimbărilor guvernamentale şi parlamentare.

Există două paliere de analiză ale acestor tipuri de intervenţii. La un prim nivel, al gestiunii crizei propriu-zise, pe de o parte, dacă ea este privită ca o echilibrare a sistemului economic nu trebuie făcut altceva decât să fie urgentat procesul. În general, pomparea de bani în sistem, mărirea mesei monetare, uşurarea sistemului de creditare sau alte măsuri de acest gen acţionează cel mai probabil contrar. Pe de altă parte, reducerea cheltuielilor poate fi o măsură bună, atât timp cât nivelul lor nu corespundea unei realităţi economice (statul este un actor economic ca oricare altul şi el şi-a permis probabil un nivel de consum mai mare decât puterea sa economică reală).

La al doilea nivel al analizei lucrurile se complică. Criza economică creează nemulţumiri, scăderi reale ale standardelor de viaţă, unele pot fi dramatice, determină alte dereglări în sfera economică legate de faptul că prăbuşirea producţiei sau consumului nu se face omogen şi echilibrat, iar atunci există efecte secundare care nu aparţin mecanismului crizei (ca mecanism de echilibrare), dar sunt generate de procesele economice din timpul crizei. Aceste disfuncţionalităţi pot crea crize sociale  în sensul avut de noi în vedere, în care neîncrederea în instituţiile statului poate deveni foarte mare şi de aici o proastă funcţionare a multor instituţii vitale şi nu doar a celor economice. Şi în acest caz statele au tendinţa de a interveni pompieristic, deoarece nici un guvern nu este pregătit să gestioneze crizele economice. Actul de guvernare presupune un aparat birocratic care funcţionează pe baza unui sistem normativ care este programat pentru situaţiile normale de creştere economică şi de dezvoltare şi care are capacităţi de reglare doar pentru dezechilibrele minore ale unor parametri economici sau finaciari. Din acest motiv reducerea cheltuielilor bugetare, ca şi reducerea personalului bugetar nu sunt în fapt măsuri neapărat optime sub aspectul efectelor lor pe piaţă. Statul este agentul economic cel mai protejat, el poate supravieţui mai uşor pe piaţă în condiţiile funcţionării proaste a acesteia şi este normal mai degrabă ca el să nu îşi diminueze calitatea de consumator decât să-şi accentueze calitatea de finanţator.

Mai mult, numărul de persoane care îşi pierd locul de muncă, (în orice criză vorbim de un nivel al şomajului crescut) determină apariţia unui factor negativ suplimetnar la nivelul vieţii sociale. Şansa ca instituţiile private să reducă numărul de şomeri este minimă, ele în condiţii de criză, fiind în majoritate mult mai vulnerabile decât statul. La nivelul lor întâlnim cel mult politici de îngheţare a creşterii numărului de angajaţi. Statul îşi poate permite însă să ţină angajaţii mult mai mult în sistem, chiar în condiţii de ineficienţă severă a acestora. Disponibilizarea lor măreşte numărul şomerilor fără ca aceştia să poată fi absorbiţi de piaţă. Mai mult, o parte masivă a acestor şomeri au competenţe care nu sunt solicitate pe piaţa privată şi deci ei nu prea au şanse să devină decât o masă de presiune care va accentua starea de criză. Nu putem merge mai departe fără a sublinia faptul că în numeroase cazuri guvernanţii operează pe piaţă, în sfera deciziilor anticriză cu o măsură dublă a moralităţii. Ei vorbesc de păstrarea locurilor de muncă din sfera privată şi de reducerea lor în sfera publică. Deşi şi unii şi alţii sunt cetăţeni la fel de contribuabili. În nici un caz şomerii publici nu sunt mai „normali”, decât cei din sfera privată. Mai ales că sprijinirea locurilor de muncă din sfera privată este în fapt o sprijinire directă a acţionarilor şi doar indirect, uneori discutabil, a salariaţilor şi locurilor lor de muncă. Pe piaţă însă, efectele negative ale şomajului nu ţin de zona de provenienţă a acestora.

Care sunt soluţiile eficiente de gestionare a crizelor sociale şi de guvernare în situaţii de recesiune economică?

Soluţiile atât pentru criza reală, cât şi pentru efectele sale conexe ţin de ceea ce numim inovaţie politică. Prima teză de la care plecăm este aceea că ieşirea din sfera evoluţiilor negative, a recesiunii economice şi a crizelor sociale nu se face prin intervenţii tradiţionale.

Două lucruri sunt esenţiale. Criza ca atare nu poate fi guvernată decât în direcţia urgentării proceselor de reechilibrare, a gestiunii modului în care sunt suportate social aceste procese şi, desigur, prin regândirea instituţiilor generatoare de dezechilibre.

Singura criză periculoasă este criza socială. Aşa cum am arătat, dezechilibrele economice, oricât de mari, nu duc obligatoriu la crize sociale. Mai mult, aceleaşi mecanisme economice pot avea efecte diferite în societăţi diferite. La nivel strict economic criza presupune pur şi simplu un mod de corijare şi reechilibrare a unui sistem. Criza economică sau financiară are costuri sociale fireşti, iar acestea pot fi distribuite extrem de eterogen în societate. Mai mult, corijările dintre componentele instituţiilor financiare şi economice pot creea alte dezechilibre pe anumite intervale de timp.

Ce ar presupune o posibilă gestiune a crizei sociale din partea statului? Din punctul nostru de vedere, aceste intervenţii ar necesita o lucrare separată iar din acest motiv nu vom încerca decât să punctăm, ca o concluzie a demersului nostru principalele modalităţi de intervenţie:
– În primul rând este necesară creşterea puterii statului la nivel simbolic şi de întărire a ordinii normative;
– Este necesară diminuarea rolului statului ca finanţator dincolo de nevoile impuse de funcţiile sale sociale;
– Creşterea solidarităţii sociale prin mecanisme prosociale şi în jurul clasei politice, prin impunera unui model al împărţirii echitabile a costurilor sociale ale crizei;
– Diminuarea politicilor de marketing care presează spre un consum excedentar posibilităţilor de cumpărare;
– Dinamică mare guvernamentală şi parlamentară, care ajută la disiparea responsabilităţii;
– Grăbirea proceselor specifice crizei;
– Protecţia socială a statului faţă de populaţie şi nu faţă de sistemul financiar;
– Păstrarea rolului statului de consumator şi angajator;
– Promovarea de proiecte care valorizează tradiţiile;
– Creşterea producţiei economice reale;
– Temperarea normativă a aşteptărilor pozitive faţă de economie;
– Creşterea consumului în programe culturale consonante cu temperarea modelului cultural de supraconsum, ca şi a celui anomic;
– Controlarea pieţii de către stat nu de către instituţiile financiare;
– Reconstruţia simbolică a spaţiului politic prin valorizarea unor componente ale vieţii sociale independente de profit şi de consum;
– Promovarea în comunicarea socială a modelelor de eşec şi nu de succes.

Trebuie să spunem că aceste măsuri pot fi însoţite şi de altele, care pot însă înregistra costuri mult prea mari în timp. Politica de găsire de „ţapi ispăşitori” sau de limitare a modelelor democratice de organizare socială a grupurilor antiguvernare sunt şi ele instrumente posibile care, în mod evident, ridică nişte riscuri majore.

Deşi nu insistăm asupra etapizării proceselor de criză, care au un mecanism complex, însă trebuie să spunem că durata de manifestare a recesiunii şi a dezechilibrelor determină un registru dinamic al atitudinilor actorilor sociali, de regulă în direcţia radicalizării. O criză poate fi trecută relativ uşor, dar poate, în condiţiile în care se manifestă pe perioade mari de timp, eventual cu un cumul de factori favorizanţi, să producă schimbări majore la nivelul fundamentului cultural al societăţii, al ordinii normative din societate, schimbări dramatice care nu vor însemna doar reechilibrarea economiei, a producţiei sau a consumului, ci redefinirea nomelor fundamentale, şi a modelelor culturale ale vieţii sociale. Este absolut cert că soluţiile care vor fi asociate cu rezolvarea crizelor vor fi valorizate şi vor fundamenta o nouă ordine normativă, care ar putea să pună în discuţie absolut tot ceea ce astăzi considerăm normal: creditul, dezvoltarea, democraţia, circulaţia mărfurilor, marketingul, egalitatea etc. Nu este obligatoriu să se întâmple acest lucru, dar niciodată, în istoria sa, umanitatea, în urma unor crize economice, militare sau de altă natură nu s-a întors la situaţia anterioară acestora, ci la una care a diferit mai puţin sau mai mult, dar întotdeauna în câteva dimensiuni esenţiale.