Josef Joffe, Uberpower: The Imperial Temptation
of America
W.W. Norton, New York, 2006
Überpower este modul în care autorul american de origine germană Joseph Joffe caracterizează puterea fără precedent a Statelor Unite ale Americii la începutul acestui secol în cartea sa Uberpower: The Imperial Temptation of America. Autorul inventează un nou termen pentru definirea puterii şi poziţiei Statelor Unite în cadrul sistemului internaţional alăturand cuvantul german über (care se traduce prin supra, super, puternic sau mai presus) şi cuvântul englez power – putere. Astfel America nu este doar o simplă mare putere, ci Marea Putere sau Supra Puterea acestui început de secol.
Această descriere este parţial inspirată de caracterizarea făcută Statelor Unite de către Hubert Vedrine, fost ministru de externe al Franţei: „Statele Unite ale Americii este dominantă pe toate planurie: economic, tehnologic, militar, financiar lingvistic si cultural. Nu a existat nimic asemănător până acum.” Discrepanţa această între SUA şi celelalte state are un dublu efect: pe deoparte America este practic invulnerabilă la un atac venit din partea altui stat şi pe de altă parte puterea americană este impredictibilă şi considerată o ameninţare pentru ceilalţi actori din politica internaţională.
Nu putem discuta însă despre provocarea puterii americane făra a avea în vedere caracteristicile ei. Din punct de vedere material SUA rămăne cea mai bogată naţiune din lume cu un PIB de 13,84 de trilioane de dolari, deţine cea mai puternică şi mai bine echipată armată din lume capabilă să fie desfăsurată oriunde în lume şi al cărui buget militar este mai mare decât suma bugetelor de apărare ale statelor Uniunii Europene. Populaţia americană este în creştere, depăşind în acest moment cifra de 300 de milioane de locuitori, fapt datorat atât sporului natural cât şi a emigraţiei. Cantitatea uriaşă de putere acmulată de Statele Unite precum şi poziţia sa geografică o face aproape invulnerbilă atacurilor venite din partea altor state membre al sistemului internaţional. Practic singurul mod efectiv în care existenţa SUA poate fi ameninţată este un atac nuclear masiv, dar care s-ar dovedi în acelasi timp sinucigaş pentru iniţiatorul său, datorită ripostei arsenalului nuclear american. În ciuda acestei invulnerabiltăţi de facto în faţa ameninţărilor simetrice, 11 septembrie 2001 a demonstrat o vulnerabilitate majoră a Statelor Unite în faţa ameninţărilor asimetrice.
În general Statele Unite ale Americii poate fi caracterizată ca o mare putere benignă, în ciuda cantităţii imense de putere acumulată, SUA nu ameninţă existenţa altor actori din cadrul sistemului şi nu caută, ca Marile Puteri din trecut să cucerească teritoriile altor state. Acest ultim fapt nu înseamnă neapărat ca puterea SUA nu este percepută ca o ameninţare sau cel puţin privită cu o oarecare îngrijorare. Discrepanţa dintre puterea şi capabilităţie SUA şi celalte state reprezintă un dezechilibru major de putere şi în acelaş timp unic în istoria relaţiilor internaţionale. Asemenea dezechilibre de putere sau apariţia unui potenţial hegemon era corectată în mod tradiţional prin crearea unei coaliţii internaţionale capabile să readucă sistemul internaţional în echilibru. Majoritatea războaielor moderne, începând cu Războiul de 30 de ani şi încheind cu Al Doilea Război Mondial au fost războaie purtate pentru menţinerea echilibrului de putere şi împiedicarea apariţiei unui hegemon. În cazul Statelor Unite în ciuda dezechilibrului manifest de putere creat, nu există încă nici un fel de coaliţie/alianţă care să readucă echilibrul sistemului internaţional. Această situaţie se datorează pe de parte existenţei armelor nucleare, ce face declanşarea unui conflic militar general improbabilă şi pe de altă parte imposibiltăţii celorlalţi actori de a contrabalansa în mod eficient puterea Statelor Unite.
În ciuda unei retorici active a unor actori internaţionali majori legate de creearea unei lumi multipolare, configuraţia sistemului internaţional de la sfârşitul Războiului Rece până în prezent a fost unipolară. S-a încercat balansarea puterii americane în mod indirect prin mijloace conceptuale (promovarea multilateralismului), simbolic prin încheiare de parteneriate strategice între China şi Rusa pentru a-şi arată nemuţumire şi opoziţia faţă de politica SUA, tentative de a izola Statele Unite în cadrul organizaţiilor internaţionale, refuzul de a legitima acţiunile SUA prin refuzul de a vota iniţiativele SUA în cadrul forurileor internaţionale sau de a contribui cu forţe armate sau alte mijloace la intervenţiile americane, contrabalansare prin organizare reprezentată de poziţia comună a Franţe, Germaniei şi a Federaţiei Ruse în cazul Operaţiunii Iraqi Freedom şi în final lovirea directă a puterii americane prin atacuri de natură teroristă, tactică utilizată de Al Qaeda.
Problema puterii americane în acest moment nu ţine neapărat de vitalitatea ei materială. SUA continuă să fie dominantă atât în termeni economici cât şi militari, iar această situaţie va tinde să continue timp de cel puţin o generaţie. Josef Joffe identifică nevoia formulării unei strategii care să consolideze această putere şi să o facă acceptată de către ceilalţi membri ai sistemului internaţional. Problema nu este deci cantitatea, ci calitatea puterii. În acest sens Joseph Joffe propune o strategie care combină trei elemente: balansarea ameninţărilor (balancing), crearea de alianţe redundante care să facă din Statele Unite naţiunea indispensabilă pentru securitatea lumii (bonding) şi în final construirea de instituţii şi arene politico-economice internaţionale care, în opinia autorului, să transforme „rivalii în parteneri şi să împiedice transformarea aliaţior în inamici.” Pe lângă toate acestea, SUA trebuie să fie capabilă să furnizeze în cadrul sistemului internaţional bunuri publice. Aceste bunuri publice internaţionale sunt în principal susţinerea unui cadru stabil de securitate internaţională şi susţinerea economiei globale. Scopul acestei strategii de politică externă propuse de autor este de a construi un anumit consens global şi de a conferi legitimitate puterii americane.
Noţiunea de legitimitate în cadrul sitemului internaţional este complexă şi uneori tinde să fie confundată cu legalitatea. Legitimitatea ţine de o combinaţie a trei elemente: influenţa sau capacitatea de convinge alţi actori de justeţea, credibilitatea sau necesitatea unor acţiuni, diplomaţia sau modul în care un stat îşi conduce şi administreză afacerile externe şi în final recunoaşterea de care se bucură în cadrul sistemului internaţional. Legitimitatea mai poate fi înţeleasă şi drept capacitatea de a-i face pe ceilaţi să-ţi îndeplinească voinţa fară a fi nevoie să utilizezi mijloace coercitive. Pentru Josef Joffe principală problemă a politicii externe americane este reprezentată de uriaşa discrepanţă dintre nivelul de urias putere acumulat în raport cu ceilalţi membrii ai sistemului internaţional şi legitimitatea scăzută a acesteia în percepţia lor.
Tentaţia imperială a Americii,a doua parte a titlului acestei lucrări indică consecinţă discrepenţei de putere dintre Statele Unite ale Americii şi ceilalţi membrii ai sistemului internaţional: utilizarea de către SUA a puterii şi capabilităţilor sale împotriva inamicilor şi rivalilor săi fără a se consulta cu alte state, fie ele aliate sau doar partenere, cu ignorarea şi/sau afectarea intereselor legitime ale acestora. Originea tentaţiei imperiale nu stă doar în cantitate de putere acumulată în timp de Statele Unite, de asemenea ea nu poate fi atribuită doar unei anumite ideologii prezente în spaţiul public american. Tentaţia imperială este o expresie a excepţionalismului american şi îşi are originile în doctrina democratică pe care a fost clădită SUA. Unul dintre Părinţii Fondatori, William Jeferson consindera la începutul secolului XIX că viitorul tinerei republici ţine de creearea în emisfera vestică a unui imperiu al libertăţii. Pentru politica externă americană excepţionalsimul american a însemnat cel puţin la nivel retoric respingere politicii de putere (vezi cele 14 puncte ale preşedintelui Woodraw Wilson), promovare libertăţilor individuale, a liberului schimb dar şi extinderea teritorială spre vest sub doctrina Manifest Destiny sau eliminarea puteriilor coloniale europene din emisfera vestică prin Doctrina Monroe.
Tentaţia imperială este totuşi o cale periculoasă de a avansa interesele Statelor Unite în lume. Chiar dacă în momentul de faţă Statele Unite sunt unica Mare Putere în cadrul sistemului internaţional nu înseamnă că este şi omnipotentă. Unilateralismul deşi util în anumite situaţii, nu poate fi baza unei politici externe coerente pe termen lung. Cooperarea şi o anumită predictibilitatea a acţiunilor Statelor Unite reprezintă o bază reală pentru menţinerea puterii americane pe termen lung. Coerciţia şi utilizarea forţei, deşi instrumente de politică externă prezente în arsenalul tuturor statelor şi utilizate cu predilecţie de marile puteri, nu pot crea un climat de securitate propice Americii. Percepţia puterii americane ca fiind bazată pe forţă şi coerciţie şi având un caracter impredictibil va avea ca rezultat creşterea opoziţiei faţă politica externă americană, îi va indepărta pe aliaţii tradiţionali ai Americii, va compromite recrutarea de noi aliaţi şi va duce la apariţia unor noi rivali.
Totuşi trebuie avut în vedere că strategia propusă de Josef Joffe, chiar dacă aparent bine fundamentată, ignoră un element esenţial ce ţine de dinamismul sistemului internaţional. Ceea ce trebuie avut în vedere în cazul de faţă este echilbrul puterii, sau mai bine spus absenţa unui echilibru al puterii. Strategia imaginată de autorul american are ca ultim scop legitimarea şi menţinerea puterii americane actuale şi integrarea ei într-un cadru internaţional care să o facă acceptabilă şi benefică pentru ceilalţi actori din sistem. Această strategie ignoră apariţia unui rival, a unui pretendent care nu acceptă ordinea creată de SUA şi este hotarât să o răstoarne. Acest rival pe deoparte trebuie să fie capabil să provoace puterea americană şi pe de altă parte trebuie să fie capabil să impună propria ordine globală. Chiar dacă SUA ar face tot ce i-ar sta în putinţă pentru a-şi consolida puterea, nimic nu garantează apariţia unui stat sau a unei alianţe care să conteste puterea americană.
În ciuda avantajelor militare, economice şi politice de care se bucură Statele Unite, posibilitatea apariţiei unui competitor strategic reprezintă cea mai mare ameninţare pe termen lung pentru puterea americană. O dată apărut un asemenea competitor două scenarii sunt posibile, fie Statele Unite confirmă în cadrul conflictului cu rivalul său faptul că este cel mai puternic stat din sistem, fie va fi forţătă sa abdice din această poziţie. În prezent nu există încă un stat sau o alianţă de state care să conteste puterea americănă în mod efectiv. Există în schimb posibili rivali cum ar fi China, India, Uniunea Europeană şi Rusia. Aceştia în ultimii ani au acumulat cantităţi importante de putere, dar sunt încă prea slabe să conteste puterea SUA. De asemenea această acumulare de putere s-a făcut într-un mediu internaţional dominat de SUA şi au beneficiat implicit de efectele dominaţiei americane: pace relativă la nivel global şi cresterea treptată a prosperităţii. Aceste ultime două variabile ar putea acţiona în favoare Statelor Unite, rivalul sau rivalii trebuind să fie capabili să ofere cel puţin acelas nivel de securitate şi prosperitate în cadrul sistemului internaţional pentru a lua locul Americii.
Cartea lui Josef Joffe oferă o perspectivă interesantă şi originală asupra puterii Statelor Unite şi a politicii sale externe. Meritul autorului american constă nu numai în evaluarea politicii externe americane, ci în oferirea unei strategii coerente pentru politica externă americană în viitorul apropiat. Autorul demonstrează ca posedă o cunoaştere profundă a problemelor internaţionale ale momentului combinată cu întelegerea atât caracterului puterii Statelor Unite, cât şi a capacităţilor altor actori majori din cadrul sistemului internaţional.
George Vişan
