|
|
|
Recenzie
Ce fel de stat este Uniunea Europeană?
John P. McCormick, Weber, Habermas, and the
Transformations of the European State.
Constitutional, Social, and Supranational Democracy
Cambridge University Press, Cambridge, 2007, 301 p.
Ţine de domeniul evidenţei că, în ultimii ani, literatura savantă dedicată evoluţiei Uniunii Europene a ajuns la proporţii considerabile. Totuşi, în câmpul destul de arid al studiilor despre natura U.E. autorii care îşi propun să construiască nici mai mult nici mai puţin decât o „filozofie critică a istoriei de inspiraţie hegeliană” (p. 15) sunt fără îndoială apariţii excentrice. Devine astfel limpede cum, prin amploarea şi ambiţiile cercetării, studiul lui John McCormick, profesor de ştiinţă politică la Chicago University, constituie una dintre cele mai provocatoare contribuţii care se alătură acestei bibliografii.
Întrebarea la care încearcă să schiţeze un răspuns McCormick poate fi formulată astfel: în ce măsură statul de drept şi democraţia sunt compatibile cu instituţii supranaţionale de tipul celor care alcătuiesc Uniunea Europeană? Cu alte cuvinte, reuşeşte oare U.E. să combine atât statul de drept (Rechtsstaat) – creaţie a secolului al-XIX-lea cât şi democraţia (Sozialstaat) – produsul eminent al secolului trecut, într-o nouă formă politică? Dacă ar fi să-l credem pe McCormick, o astfel de interogaţie nu poate fi purtată decât în cadrul unei teorii generale asupra modernităţii. În consecinţă, pentru a fi capabili să înţelegem Uniunea Europeană în această lumină, merită să observăm maniera în care Max Weber, la începutul secolului XX, şi Jurgen Habermas, în scrierile sale recente, au reuşit să surprindă, fiecare în felul său, apariţia unui nou tip de stat pe scena istoriei europene.
Autorul consacră primele trei capitole (pp. 1-126) comentării acelei secţiuni din Wirtschaft und Gesellschaft - compusă în intervalul 1908-1920 şi publicată pentru prima oară în 1922 - în care Weber se ocupă de sociologia dreptului. Critica lui McCormick ţinteşte perspectiva pe care sociologul german a dezvoltat-o la adresa modernităţii, văzută ca un proces perpetuu de raţionalizare şi birocratizare. De vreme ce modernitatea este exclusiv rodul „dezvrăjirii” vechiului regim, minusul unei astfel de viziuni istorice „lineare” pare să fie incapacitatea de a sesiza orice schimbare de ordin calitativ în interiorul prezentului. Acesta este motivul care îl face pe Weber să vorbească, atunci când analizează noul tip de stat care luase naştere în Germania la sfârşitul secolului al-XIX-lea, despre o „întoarcere la feudalism”. Pe scurt, teza lui McCormick este că, din pricina privirii de ansamblu asupra lumii moderne, Weber tinde să vadă în statul wefare nu un pas decisiv înainte, ci din contră, o regresie spre un timp trecut, dominat de acea autoritate patrimonială pe care statul liberal a reuşit să o elimine. Desigur, Weber încerca să înţeleagă noua menire care îi revenea dreptului în interiorul Sozialstaat-ului. În burghezul secol XIX, statul de drept funcţiona după o logică non-intervenţionistă – legea răspunzând următorului imperativ: dacă se întrunesc condiţiile x, statul va lua măsurile y. (p. 53) Astfel, Rechtsstaat-ul era capabil să opereze o distincţie riguroasă între stat şi societate, între sfera publică şi spaţiul privat. Scopul acestui stat „de drept” era combaterea arbitrariului şi protejarea proprietăţii private cu preţul păstrării asimetriilor de putere, avere, prestigiu şi cunoaştere pe care le suporta societatea secolului XIX. Mai simplu spus, Rechtsstaat-ul nu avea nimic de spus, de pildă, în faţa exploatării copiilor în mine. Nu este de mirare că un contemporan perspicace şi oarecum exagerat putea nota, la mijocul veacului, că statul de drept reprezintă un adevărat „Eden din care au fost izgonite drepturile omului şi ale cetăţeanului.”1
Realitatea care se întindea sub ochii lui Weber la începutul veacului XX era cu totul alta de vreme ce, sub presiunea partidelor politice socialiste, a sindicatelor şi a Bisericii, din ce în ce mai multe aspecte ce ţineau, nu cu mult timp în urmă, de sfera privată erau deja reglementate prin intermediul dreptului public. Statul welfare prăbuşeşte categoriile conceptuale utilizate de statul liberal, linia care delimita societatea de stat devenind din ce în ce mai neclară. Pentru a relua o constatare făcută celebră de Carl Schmitt, un weberian autentic, în Sozialstaat legea nu mai este deloc produsul dezbaterii desfăşurate în limitele raţiunii, devenind în schimb rezultatul negocierilor, uneori violente, purtate între diferite grupuri din societatea civilă şi stat. Pe cale de consecinţă, ca ghid al procesului legislativ, interesul a luat locul adevărului. Această stare de fapt îl determină pe Weber să descrie noul stat în termenii cu care obişnuia să caracterizeze arhitectura statală a Europei feudale. Indinstincţia ce se năştea între public şi privat împreună cu efervescenţa în care se găsea societatea l-au făcut pe Weber să creadă că demiterea Rechtsstaat-ului era echivalentă cu reînvierea autorităţii patrimoniale de extracţie feudală. (p. 81) Este meritul lui McCormick că nu ezită să menţioneze cum o întreagă generaţie de weberieni conservatori, în frunte cu Schmitt, au utilizat această matrice conceptuală pentru a critica Republica de la Weimar. Disoluţia Rechtsstaat-ului a fost cel mai acut resimţită în rândul liberalilor austrieci. La sfârşitul anilor ’20, Ludwig von Mises, terifiat de ascensiunea social-democraţilor în Austria natală, celebra cămăşile negre mussoliniene pentru gestul eroic de a reprima sindicatele şi Stânga italiană în general. Astfel, pentru că a salvat, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp statul de drept şi proprietatea privată, „meritul fascismului va dăinui veşnic în istorie.”2 După război, cel mai strălucit discipol misesian, Hayek, va vedea, la rândul său, în statul bunăstării o nouă „servitute.” Fireşte, nu toţi contemporanii lui Weber au perceput în această manieră evoluţia către statul social. Spre exemplu, în Anglia un grup de gânditori ce îi cuprindea, printre alţii, pe J.N. Figgis şi Harold Laski au aplaudat pluralismul social dezvoltat în jurul unui stat din ce în ce mai dispus să se implice în treburile societăţii ca pe o justă revenire la o lume corporatist-medievală.
Ultimele trei capitole (pp. 126-287) cuprind o exegeză idiosincratică a întregii opere habermasiene, accentul căzând pe relaţia întreţinută de gânditorul german cu posteritatea lui Max Weber. Contextul intelectual în care Habermas îşi compune Sfera publică este dominat de dezbaterea între Ernst Forsthoff – unul dintre cei mai mari jurişti ultraconservatori germani, un apărător al Rechtsstaat-ului – şi Wolfgang Abendroth – gânditorul politic social-democrat căruia Habermas îi dedică teza de habilitation. Miza disputei, la care şi Strukturwandel der Öffentlichkeit încearcă să ofere un răspuns, este următoarea: cum pot fi diminuate inegalităţile produse şi întreţinute de capitalism astfel încât să rămână intacte libertăţile clasice pe care secolul XIX le-a consacrat în forma statului de drept? Pe scurt, stafia lui Weber încă bântuia Germania post-belică. Ca şi în cazul lui Weber, John McCormick pare convins că Habermas este ignorant în privinţa tipului de stat care se dezvoltă sub numele de Uniunea Europeană. Şi asemeni lui Weber, originea miopiei pare să fie filozofia istoriei în care a început să creadă Habermas odată cu anii ‘70. Mai precis, McCormick îl invocă pe Lukács - gânditorul care l-a înţeles cel mai bine pe Weber, al cărui elev a şi fost – pentru a explica modul în care Habermas abandonează treptat metodologia neo-marxistă pe care a îmbrăţişat-o în tinereţe pentru a-l urma pe Weber. Fireşte, o astfel de opţiune este, în primul rând, una de ordin strict filozofic, lui Hegel fiindu-i preferat Kant. În al doilea rând, pare să creadă McCormick, modernitatea înţeleasă prin lentilele lui Weber nu este capabilă să îngăduie transformări structurale – „a qualitative leap forward”. În consecinţă, dacă „bătrânul” Habermas nu vede în Uniunea Europeană decât un Sozialstaat gigant este pentru că, în viziunea neo-weberiană a filozofului german, modernitatea nu permite rupturi categorice. Viitorul nu poate lua decât forma unui prezent uşor alterat, nimic mai mult. Desigur, McCormick este îndeajuns de perspicace pentru a nota contradicţiile din opera lui Habermas. Astfel, dacă citim cu atenţie Sfera Publică putem observa că tipul de continuitate pe care Habermas nu oboseşte să îl sublinieze între statul welfare şi U.E. nu a funcţionat în cazul trecerii de la statul de drept la statul social. În trena acestei constatări, am putea deduce că noul tip de stat pe care îl reprezintă Uniunea Europeană în prezent este, la rândul său, esenţialmente diferit faţă de Sozialstaat-ul care l-a precedat în ordine cronologică. Fireşte, asta ar presupune să fim convinşi că schimbarea socială în modernitate ia mai degrabă calea rupturii şi a discontinuităţii decât a progesului linear. Asemeni lui Weber, concluzionează McCormick, Habermas este incapabil să sesizeze schimbările structurale pe care obiectul său preferat de studiu din ultimii ani, Uniunea Europeană, le traversează.
În spaţiul restrâns al Concluziei (pp. 288-294) autorul se decide, în sfârşit, să dezvăluie ce fel de stat este U.E. Pentru că nu este nici un stat de drept, nici un stat-providenţă de mari dimensiuni şi nici măcar o combinaţie între cele două, Uniunea este o nouă formă de stat pe care o putem numi, fie şi provizoriu, Sektoralstaat. Fireşte, din lipsa materialului empiric „statul sectorial” nu poate fi încă evaluat: „I harbor no illusions about outpacing Minerva’s owl or even preempting its flight by offering insights into a sociopolitical configuration like the Sektoralstaat before its full consolidation.” (p. 25) Totuşi, cel puţin o caracteristică generală se poate, la limită, descrie. Astfel, Europa pare să fie împărţită în sectoare autonome, care au libertatea de a-şi fixa agendele de priorităţi şi de a executa politici publice în afara unui control guvernamental strict. Cu alte cuvinte, în noul stat - sau mai degrabă în noile micro-state „policy Europes” - dezbaterea publică devine imposibilă. În final, McCormick este un europesimist de vreme ce observă cum Europa acumulează, pe măsură ce se dezvoltă, un deficit de „publicitate” – a lack of accountability. Nu în zadar îşi încheie McCormick studiul cu un faimos citat din Hegel: „Die Geschichte aber haben wir zu nehmen, wie sie ist; wir haben historisch, empirisch zu verfahren.” Într-adevăr, pentru a sesiza noutatea
Sektorialstaat-ului trebuie să luam istoria aşa cum este, procedând empiric.
NOTE
1 Observaţia aparţine lui Karl Marx şi este citată de Etienne Balibar în „Propositions on Citizenship”, Ethics, vol. 98, nr. 4, 1988, p. 724.
2 Ludwig von Mises citat în Perry Anderson,
Spectrum. From Right to Left in the World of Ideas, Verso, Londra, 2005, p. 13.
Adrian Grama
sus
|
|
