Politică externă

Schimbarea numită Obama
O evaluare ideologică de ambele părţi ale Atlanticului 
 

Iulia Serafimescu
Octavian Manea

This article aims to briefly review the major foreign policy consequences generated on both sides of the Atlantic by the election of the new president of the United States-Barrack Obama. What kind of a foreign policy should the U.S. put forward? Which is the role of America in this brave new multipolar world? What should be the European answer? We argue that in a time of scarce economic and military resources, a time of strategic overextension, a neoconservative foreign policy is definitely not an option. The alternative seems to be the returning to the liberal institutionalism and the multilateralism of the 1990s as a way of doing business in the world: through the international institutions.

Keywords: leveraged superpower, neoconservatorism, wilsonianism, responsibility to protect, unilateralism vs. effective multilateralism

La 20 ianuarie 2009, administraţia Obama şi-a început mandatul în condiţiile celui mai defavorabil context geostrategic pe care l-a cunoscut America de la preşedintele Warren G. Harding până astăzi; este o realitate strategică complet nouă, ceva cu care niciodată înainte vreun politician american nu a fost nevoit să se confrunte. Pe scurt, în cuvintele lui Wess Mitchell, Obama a moştenit „o superputere înlănţuită” (a leveraged superpower) şi în acelaşi timp supraextinsă¹. Resursele Statelor Unite sunt absorbite simultan de două campanii de stabilizare şi state-building extrem de costisitoare (Afganistan şi Irak); Washingtonul se confruntă cu o Rusie potenţial revizionistă hotărâtă să-şi reafirme statutul de mare putere prin recunoaşterea unei sfere legitime de influenţă geopolitică (nou proclamata doctrina Medvedev pe fondul războiului din Georgia); asistăm la o creştere a tensiunilor tradiţionale dintre Pakistan şi India, pe fondul incapacităţii Islamabadului de a-şi controla efectiv anumite părţi ale teritoriul suveran, efectul fiind exportul de instabilitate în statele vecine (atacul de la Mumbai); totodată ascensiunea puterilor emergente (a statelor BRIC) determină declinul capacităţii Occidentului de a modela dinamicile sistemului internaţional; creşterea instabilităţii în Orientul Mijlociu pe măsură ce Iranul este tot mai aproape de deţinerea armei nucleare. Tuturor acestor tendinţe negative, li se adaugă poate cea mai gravă recesiune economică prin care a trecut America din 1929, plus o datorie publică de 10 trilioane de dolari. Ce este de făcut? Ce rol trebuie să-şi asume America în această lume nouă? Îşi mai permite America să finanţeze angajamente strategice supra-extinse? Sau să desfăşoare o politică externă hiperactivă care ambiţionează schimbarea statu-quo-ului şi transformarea politicii internaţionale?  

Noile condiţii structurale constrâng Washingtonul la o reevaluare radicală a priorităţilor. De altfel Barack Obama a câştigat alegerile pe o platformă care promitea un divorţ radical de politica externă de orientare neoconservatoare.

Neoconservatorismul şi doctrina Bush

În sensul său cel mai profund, neoconservatorismul este o convingere care descrie un voluntarism de tip leninist: „they believed that history can be pushed along the right application of power and will”². Elitele neoconservatoare şi-au construit propria naraţiune asupra cauzelor sfârşitului Războiului Rece: America a triumfat pentru ca a crezut cu consecvenţă într-o idee – în democraţia liberală. Pentru neconservatori prăbuşirea Zidului Berlinului echivala cu Sfârşitul Istoriei. De aici convingerea că pot împinge istoria decisiv într-o anumită direcţie. Colapsul Uniunii Sovietice şi aşa numitul moment unipolar ofereau Americii oportunitatea de a răspândi în lume democraţia. Era de fapt o ajustare a clasicului obiectiv wilsonian (to make the world safe for democracy) la imperativul unei lumi unipolare: a face lumea mai sigură prin răspândirea democraţiei. În acest moment voluntarismul leninist cuplează cu teoria păcii democratice (credinţa că democraţiile nu luptă una împotriva celeilalte) generând convingerea că guvernământul democratic ar trebui răspândit în întreaga lume. Pentru elitele neoconservatoare, America nu poate fi sigură decât într-o lume a democraţiilor; lumea ideală a Americii (lumea în care securitatea Statelor Unite este asigurată în sens maximal) devine paradisul kantian al păcii democratice. Neoconservatorismul afirmă o politică internaţională revoluţionară, cu alte cuvinte o voinţă politică de răsturnare a statu-quo-ului internaţional prin utilizarea puterii unipolare în scopul construirii păcii democratice.

11 septembrie 2001 devine fereastra de oportunitate care impune discursul neoconservator ca filozofie operaţională a administraţiei George W. Bush-aşa numita doctrină Bush. Dar ce înseamnă aceasta doctrină Bush, codificată în cele din urmă în Strategia de Securitate Naţională a Americii din 2002? Care sunt componentele sale esenţiale? Stephen Krasner (director de „policy planning” şi un foarte apropiat consilier al Condoleezzei Rice) identifică 2 ingrediente majore: pe de o parte se afirmă necesitatea perpetuării hegemoniei Statelor Unite; pe de altă parte, democratizarea şi răspândirea democraţiei devin esenţiale în asigurarea pe termen lung a securităţii Statelor Unite. Argumentul susţinut de toti reprezentanţii administraţiei era următorul: terorismul transnaţional este produsul regimurilor opresive din lumea arabă. Pe termen lung, singura modalitate de a răspunde eficient acestei ameninţări înseamna a trata cauzele originare care produc terorismul transnaţional, cu alte cuvinte America trebuia să susţină democratizarea lumii³.

Se pare ca la numai o săptămână după tragicele atacuri de la World Trade Center, preşedintele George W. Bush ar fi spus: We have an opportunity to restructure the world toward freedom, and we have to get it right. Această convingere este internalizată şi de prima Strategie de Securitate de după 11 septembrie şi care are rolul de a formula generic obiectivele administraţiei în noul context: „Today, the United States enjoys a position of unparalleled military strength and great economic and political influence. The US will use this moment of opportunity to extend the benefits of freedom across the globe”⁴. Misiunea nu era doar aceea de a face lumea mai sigură pentru democraţie, ci pur si simplu aceea de a face lumea mai democratică. America îşi afirma voinţa de a-şi folosi puterea unipolară pentru a crea o balanţă de putere în favoarea libertăţii. Convingerea că securitatea Americii depinde de supravieţuirea şi expansiunea libertăţii în alte părţi ale lumii devine laitmotivul oricărui discurs de politică externă în perioada post 9/11: „The survival of liberty in our land increasingly depends on the success of liberty in other lands. The best hope for peace in our world is the expansion of freedom in all the world. America’s vital interests and our deepest beliefs are now one”⁵.

Fatalmente, problema de fond a neoconservatorismului nu rezidă doar în faptul că este o platformă ne-sustenabilă economic (pentru că în mod evident resursele Americii sunt pur şi simplu finite), dar momentul neoconservator a lăsat America mai puţin sigură; a aruncat America în clasica dilema de securitate specifică relaţiilor internaţionale: politicile de maximizare a securităţii Statelor Unite au produs o diminuare profundă a securităţii acelor state ameninţate de obiectivele anti-statu-quo ale Washingtonului. Revoluţionarismul afirmat al Washingtonului a plasat statele interesate de conservarea statu-quo-ului într-o stare de profundă insecuritate. Eroarea neoconservatorilor este aceea că nu recunosc în celelalte puteri ale sistemului actori raţionali cu interese legitime, altele decât cele ale Washingtonului. De aici o imposibilitate structurală de a se negocia cu un Washington care acţionează într-o logică neoconservatoare. Nu se poate negocia cu o putere revoluţionară, pentru că în mod structural este o putere insaţiabilă (imposibil de satisfăcut pentru că vrea totul); nu i se pot oferi condiţii care să o mulţumească. O putere revoluţionară nu caută acomodarea sau compromisul. Fatalmente prin natura sa neoconservatorismul rămâne o revoluţie permanentă, consecinţele sale fiind o Americă mai puţin legitimă şi mai izolată în sistemul internaţional: „Aceasta este diferenţa dintre noi realişti neoconservatori. Noi vom căuta întotdeauna compromisul, vom fi flexibili, vom ceda, vom lucra asupra unor poziţii echilibrate. Esenţa Realismului ca filozofie a relaţiilor internaţionale este echilibrul. Noi propunem o cale de mijloc. Un neoconservator pur, nu va fi niciodată rezonabil. El nu va căuta să reconcilieze interesele legitime ale celorlalţi pentru că nu crede în ideea de reconciliere. O vede ca pe o slăbiciune. Pentru a înţelege logica neoconservatoare trebuie să îl înţelegem pe Napoleon. De fapt nu le putem oferi termeni care să îi mulţumească. Sunt imposibil de satisfăcut”⁶.

Wilsonianismul incipient al adminisratiei Obama

Cum se prezintă astăzi moştenirea neoconservatoare? Un răspuns la această întrebare a fost dat în iulie 2008, de Center for a New American Security (CNAS), un foarte influent think tank din Washington DC într-un raport intitulat Strategic Leadership: framework for a 21st Century National Security Strategy. Autorii constată că astăzi, statura internaţională şi poziţia strategică a Americii au atins un minim istoric iar mulţi dintre aliaţi  îi contestă motivele şi metodele. În aceste condiţii se impune redefinirea rolului global al Americii. Generic ei pledează pentru reîntoarcerea la o logică a Războiului Rece, care a asigurat succesul leadership-ului Statelor Unite: „Succesul leadership-ului Americii în timpul Războiului Rece a rezultat în mare parte din faptul că SUA şi-a promovat interesele naţionale în aşa fel încât acestea reuşeau să avanseze în acelaşi timp interesele multor alte state, prin angajamente de tipul NATO sau prin alte alianţe, prin crearea unor instituţii globale şi regionale”⁷. Puterea americană devine legitimă pentru celelalte state numai atunci când este exercitată prin intermediul alianţelor şi al unor instituţii care servesc nu doar interese exclusive ale Statelor Unite, ci reuşesc să promoveze obiective ale comunităţii internaţionale.

Raportul CNAS şi această recomandare în special, sunt extrem de reprezentative pentru filozofia de politică externă a noii administraţii, în primul rând pentru că marea majoritate a semnatarilor săi deţin posturi cheie în echipa Obama: Susan Rice (cea care a prefaţat raportul CNAS este astăzi Ambasadorul SUA la ONU), Anne Marie Slaughter (directorul departamentului de „policy planning” al lui Hillary Clinton), Michael McFaul (director pentru Afaceri Eurasiatice în National Security Council), James Steinberg (adjunct al Secretarului de Stat, Hillary Clinton) şi Ivo Daalder (foarte probabil viitorul Ambasador al SUA la NATO). Prezenţa lor în poziţii influente pare să contureze, cel puţin la nivel programatic, direcţiile majore, şi de fapt logica de ansamblu a politicii internaţionale asumate de administraţia Obama.

Analizând convingerile operaţionale ale celor care compun echipa din jurul noului Secretar de Stat, Hillary Clinton, putem identifica 2 elemente pe care aceştia le au în comun:
1. Toţi sunt wilsonianişti. Ce înseamnă acest lucru pentru filozofia de politică externă a noii administraţii? Este foarte posibil să asistăm la o ruptură majoră cu doctrina războiului preventiv, cruciadele militare de democratizare ale sistemului internaţional, sau unilateralismul programatic al primei administraţii George W. Bush. Pe de altă parte parte, o administraţie wilsonianistă înseamnă în mod fundamental o Americă, care în interacţiunea cu sistemul internaţional va afirma o nouă stilistică a guvernării: va conduce prin intermediul instituţiilor internaţionale. Pentru wilsonianişti aceasta este singura cale pentru a corecta deficitul de legitimitate şi autoritate lăsat în urmă de neoconservatori; singura metoda de a restaura încrederea în obiectivele şi puterea Americii. Se poate spune că ne întoarcem la filozofia afirmată după 1945, când Statele Unite şi-au asumat o agendă care ambiţiona furnizarea către sistemul internaţional de bunuri publice de natură politică, economică şi de securitate, angajându-se totodată să funcţioneze în interiorul unui sistem comun de reguli şi instituţii. Obiectivul central era consolidarea unui set global de reguli şi instituţii care să avanseze interesele pe termen lung ale membrilor societăţii internaţionale. La fel şi astăzi unul dintre obiectivele majore administraţiei Obama va fi acela al utilizării instituţiilor internaţionale de tipul ONU sau NATO în scopul promovării unor valori şi norme comune societăţii statelor. Spre exemplu, nu cu foarte mult timp în urmă, James Steinberg (astăzi numărul doi în Departamentul de Stat şi adjunctul lui Hillary Clinton) susţinea că NATO reprezintă (datorită capacităţilor sale militare unice) un bun public global care ar trebui pus în serviciul unor interese de securitate mai largi - precum sprijinirea operaţiunilor validate de Consiliul de Securitate sub capitolul VII.
2. Toţi susţin doctrina responsabilităţii de a proteja. Această normă reformulează natura conceptului de suveranitate, definind-o nu doar ca drept, ci şi ca responsabilitate a fiecărui stat de a-şi proteja cetăţenii. Atunci când un stat eşuează în această misiune, este de datoria comunităţii internaţionale să intervină şi să-şi asume această responsabilitate, inclusiv prin utilizarea forţei militare. Doctrina responsabilităţii de a proteja a fost codificată în rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite din septembrie 2005 şi asumată explicit de către Consiliul de Securitate prin rezoluţia 1674, din 28 aprilie 2006: „Fiecare stat are responsabilitatea de a-şi proteja popoarele de genocid, crime de război, epurare etnică şi crime împotriva umanităţii. Această responsabilitate presupune a face tot ceea ce este necesar pentru a preveni astfel de crime, inclusiv incitarea lor, prin mijloacele potrivite şi necesare. Acceptăm această responsabilitate şi vom acţiona în conformitate cu aceasta”⁸. Totodată, în aceeaşi rezoluţie se afirmă responsabilitatea comunităţii internaţionale de a acţiona prin intermediul Consiliului de Securitate, şi în acord cu Capitolul VII din Cartă, în caz că mijloacele paşnice nu sunt suficiente iar autorităţile naţionale eşuează să-şi protejeze popoarele. Din acest moment, „o suveranitate greşit utilizată, în sensul eşecului de a îndeplini această responsabilitate, poate deveni o suveranitate negată”⁹, spunea Anne-Marie Slaughter în 2005.

Cuplând cele două elemente identificate putem obţine una dintre cele mai importante orientări probabile ale administraţiei Obama (cel puţin aşa ne arată o analiză atentă a credinţelor programatice aparţinând unora dintre membrii săi cei mai importanţi) - wilsonianismul intervenţionist. Astfel, este foarte posibil ca, în cazul unui nou eşec de suveranitate - precum în Darfur sau Rwanda, SUA să pledeze la nivelul instituţiilor internaţionale pentru implementarea doctrinei responsabilităţii de a proteja.

De cealaltă parte a Atlanticului, Europa propune multilateralismul eficace

„Schimbarea Obama” a declanşat un entuziasm general în rândul ţărilor europene. Cu toate că liniile directoare ale politicii externe americane faţă de Europa în contextul noii administraţii abia încep să se contureze iar entuziasmul poate părea deocamdată lipsit de bază raţională, Europa se bucură în esenţă de faptul că America a primit un nou nume, a fost, în fapt, rebotezată. Statele Unite încetează să mai fie identificate la nivel european cu Geoge W. Bush, cu o administraţie şi o ideologie neoconservatoare, iar asupra noului nume care înseamnă America sunt proiectate aspiraţiile europene centrate în jurul ideii de multilateralism.

Multilateralismul ca modus operandi este apanajul unei lumi post- Război Rece, fiind susţinut de europeni în mod oficial încă din 2003 - an de încercare pentru relaţiile transatlantice, când Strategia Europeană de Securitate identifica într-un sistem multilateralist eficient singura opţiune pentru a asigura securitatea şi prosperitatea într-o lume cu ameninţări dar şi cu pieţe globale. După opt ani de guvernare după principii neoconservatoare însă, perioadă în care America a fost prea puţin inclinată spre multilateralism şi destul de insensibilă la frustrarea partenerilor europeni, Uniunea va trebui să aducă mult mai mult decât entuziasm într-o relaţie transatlantică care se vrea bazată pe un multilateralism eficace. Aceasta deoarece o abordare realistă a sistemului internaţional arată că preferinţa pentru multilateralism este dăunătoare din moment ce constrânge libertatea de acţiune a actorilor (în special în ceea ce priveşte marile puteri). În plus, în practică, sunt considerate acţiuni multilaterale eforturile colective depuse de exemplu în vederea impunerii de sancţiuni, operaţiunile de menţinere a păcii sau folosirea în mod colectiv a forţei¹⁰, de multe ori multilateralismul fiind identificat în mod incorect cu organizaţiile internaţionale. Organizaţiile multilaterale nu beneficiază însă de putere de tip independent şi chiar mai mult decât atât, marile puteri îşi asigură interesele în cadrul acestui tip de organizaţie printr-un statut special, care conferă drepturi speciale (de exemplu, dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU). Astfel, devine clară viziunea americană asupra a ceea ce constituie multilateralism: „movement toward greater openness, greater nondiscrimination of treatment, and more extensive opportunities to realize joint gains. It does not include endowing multilateral organizations with extensive autonomy”¹¹.

În acest context, există două argumente pe care europenii le pot aduce unei Americi nostalgic unilateraliste (în cazul în care administraţia Obama ar avea astfel de nostalgii), ambele fiind legate de ideea de guvernare globală. Cel mai puternic argument este însăşi natura sistemului internaţional din prezent, un sistem din ce în ce mai multipolar, cu ţări care vin puternic din urmă şi cu ameninţări imposibil de gestionat unilateral, de către un singur actor. În subsidiar, la nivel internaţional, încercarea Statelor Unite de a-şi reduce nivelul angajamentelor, în special a celor de securitate, trebuie să meargă în paralel cu determinarea actorilor beneficiari ai acestor angajamente de a acţiona în vederea maximizării propriei securităţi; astfel, acest tip de efort presupune multilateralism, denumit chiar de fostul Secretar de Stat american Madeleine Albright „burdensharing”¹².

În ultimă instanţă decantat chiar din experienţa construcţiei europene, multilateralismul nu este înţeles de europeni drept o modalitate de a echilibra, a limita sau chiar de a se opune unor actori internaţionali puternici, ci mai degrabă ca o metodă optimă de a face faţă provocărilor globale¹³. Într-o nouă relaţie transatlantică, acest lucru se traduce prin necesitatea ca de ambele părţi ale Atlanticului să fie luaţi în calcul toţi actorii din sistem, deoarece globalizarea ne arată că nu mai suntem singuri: „The balance of power is shfting rapidly from West to East, from North to South, from the national to the local, and the global […] The others count, from Astana to Beirut, from Ouagadougou to Pristina”¹⁴.

În mod concret, reinventarea unui multilateralism eficace înseamnă pentru europeni reinventarea instituţiilor prezente în spaţiul internaţional. O trecere de la G-8 la G-14, reforma Consiliului de Securitate al ONU ş.a.m.d. sunt necesare deoarece aceste instituţii trebuie să răspundă provocărilor unei epoci pentru care nu au fost create, iar caracterul reprezentativ al acestor instituţii este o precondiţie a legitimităţii acţiunilor lor. Imperativul reformei instituţionale derivă astfel din necesitatea de a atrage noile puteri (de tipul BRIC) într-un sistem normativ de tip euro-atlantic, iar acest lucru nu poate fi realizat în lipsa unei relaţii transatlantice puternice. În continuarea argumentului, este greu de închipuit că puterile emergente vor putea fi determinate să joace după reguli prestabilite doar în virtutea atracţiei pe care ar putea-o exercita un sistem axiologic euro-atlantic. Ele trebuie stimulate în acest sens, iar viziunea europeană asupra acestor stimulente este una care priveşte mai degrabă dimensiunea economică („carrots”) decât pe cea militară („sticks”), îmbrăţişată adesea de Statele Unite: astfel, o ofertă europeană care are la bază o iniţiativă franceză priveşte reforma sistemului de la Bretton Woods şi stabilirea unui sistem echitabil şi eficient de guvernare economică globală¹⁵.

Agenda euro-atlantică, aşa cum poate fi dedusă până în acest moment în urma unor discursuri cheie ale diverşilor oficiali americani (un exemplu ilustrativ este discursul vice-preşedintelui american Joe Biden la a 45-a Conferinţă privind Politica de Securitate, de la München) şi la nivel european în documente precum Raportul privind Implementarea Strategiei Europene de Securitate din decembrie 2008 („Providing Security in a Changing World”), conţine aceleaşi elemente, aranjate însă într-o ordine diferită de partenerii transatlantici. Dacă pentru Statele Unite prioritatea în termeni de securitate este Afganistanul, pentru Europa ea pare să fie relaţia cu Rusia, vârful unui triunghi care are la bază pe de o parte securitatea energetică (sau independenţa energetică) şi de cealaltă parte necesitatea de a soluţiona conflictele îngheţate din spaţiul CSI.

Modul în care Rusia speculează dependenţa mai mare sau mai mică a statelor europene de resursa de gaz, precum şi reacţia violentă relativ la percepţia de confiscare a „străinătăţii apropiate”, i.e. în conflictul georgian, înseamnă pentru Europa necesitatea de a răspunde unei politici de putere. Deşi de fiecare dată când Rusia vorbeşte cu accente de Război Rece soluţia este identificarea unei noi forme de dialog¹⁶, la Washington acest dialog comportă mai multe voci europene. Germania preferă o abordare mai degrabă „de includere” a Rusiei, iar potenţiale măsuri dure luate împotriva Moscovei (blocarea aderării la OMC sau excluderea din G-8) ar putea genera tensiuni semnificative în relaţia transatlantică, în ceea ce priveşte Berlinul.¹⁷ Franţa a folosit criza georgiană pentru a ieşi la rampă cu o „declaraţie de putere” europeană care a minimizat rolul diplomaţiei americane iar relaţia sa cu Rusia este afectată în mare măsură şi de tensiunea din relaţia franco-germană. Cele care nu sunt extrem de convinse de potenţialul unei „Europe a Apărării” propuse de francezi sunt însă statele Europei Centrale, care aşteaptă de la administraţia americană o decizie în ceea ce priveşte amplasarea scutului antirachetă şi care se tem de ascensiunea militară a Rusiei. În opinia unor analişti¹⁸, aceste state doresc o reîntoarcere la orientarea tradiţională a NATO către apărarea teritorială, respectiv apărarea frontierei estice a NATO împotriva unei potenţiale agresiuni ruseşti.

Într-un an care marchează 60 de ani de existenţă NATO, un discurs european fragmentat reclamă faptul că această instituţie nu mai poate fi în centrul unei relaţii transatlantice ce vizează o problematică impresionantă, de la schimbările climatice şi până la intervenţia din Afganistan. În plus, NATO trebuie să funcţioneze acum în complementaritate cu o „Europă a Apărării”, ale cărei avantaje incontestabile sunt capacitatea de a apela la o combinaţie de capabilităţi civile şi militare şi de a acţiona în afara sferei de angajament a NATO. Viziunea franceză actuală, care răstoarnă un lung şir anterior de perspective gaulliste, este aceea că nu există şi nu trebuie să existe concurenţă între proiectul apărării europene şi NATO. Astfel, Franţa îşi pregăteşte astfel reîntoarcerea în sistemul de comandă militară integrată al NATO (există semne că ar dori să facă acest lucru la Summitul NATO din aprilie de la Strasbourg-Kehl) în timp ce susţine un proiect european al apărării subminat de unii aliaţi europeni: Marea Britanie se opune de exemplu înfiinţării unor centre de comandă europene autonome, independente de NATO.

Punct central al agendei de politică externă americană, angajamentul din Afganistan pune la încercare atât capacităţile NATO cât şi relaţia transatlantică, deoarece Europa pare prea puţin pregătită să materializeze multilateralismul pe care îl predică: „There will be some token response to an appeal from the U.S. administration. But it will only be a token response. […] there’s not a single European country that wants to see more of its troops go to Afganistan. In many of them, it is a question of how long they will continue to be involved.”¹⁹ Franţa a contribuit la efortul aliat din Afghanistan cu încă 700 de militari în 2008 şi pune imposibilitatea de a mai angaja trupe în teatrul de operaţiuni afgan pe seama unui efort semnificativ pe care trebuie sa-l susţină în Africa. Alegerile din septembrie din Germania cel mai probabil vor determina amânarea unei decizii de a trimite noi trupe în Afganistan, această decizie fiind pe fond nepopulară. În acest context, europenii ar putea avea în vedere un sprijin concretizat prin operaţiuni axate pe dimensiunea de reconstrucţie şi dezvoltare, precum şi de susţinere a pregătirii unor componente funcţionale ale statului de drept.

O sumă de alte provocări, de ordin strategic (răspunsul care trebuie dat Iranului în ceea ce priveşte agenda sa nucleară; criza economică şi implicaţiile asupra comerţului) sau punctuale (situaţia preluării de către statele europene a prizonierilor de la Guantanamo) urmează să pună la încercare entuziasmul european faţă de noua administraţie americană. Dincolo de plăcuta retorică a multilateralismului eficace, Europa va trebui să-şi asume în mod concret responsabilităţi asociate guvernării globale, iar acest lucru va pune la încercare exact parteneriatul transatlantic care se cere acum reinventat.

„Responsabilităţile cetăţeniei globale continuă să ne unească. Americanii şi europenii deopotrivă vor trebui să facă mai mult, nu mai puţin… este singura cale de a proteja securitatea noastră comună”, spunea Obama, în toamna anului trecut, în faţa a 200.000 de berlinezi. Cum va răspunde o Europă, aflată în plina recesiune economică, unei administraţii americane care îi spune că are nevoie de mai mulţi soldaţi europeni în Afganistan, şi că fiecare stat NATO trebuie să cheltuiască cel puţin 2% din PIB pentru a menţine capacităţile expediţionare ale Alianţei? Îşi vor relaxa statele europene restricţiile politice menite a limita autonomia operaţionala a trupelor dislocate in Afganistan? Sunt pregătiţi europenii să desfăşoare misiuni de contra-insurgenţă, asumându-si totodată o distribuţie echitabila a riscurilor şi costurilor operaţionale în Afganistan?

De răspunsurile la toate aceste întrebări depinde angajamentul principial al administraţiei Obama faţă de utilizarea instituţiilor internaţionale ca instrumente de avansare a unor interese generic euroatlantice. Afganistanul este un astfel de test. Iar miza este însăşi credibilitatea NATO. Europenii trebuie să aleagă: vor o alianţa eficientă care să răspundă ameninţărilor secolului XXI, sau o alianţă orientată spre Războiul Rece? Finalmente un eventual eşec al NATO în Afganistan ar putea genera o victimă colaterală majoră: decredibilizarea multilateralismului.

Iulia Serafimescu - Masterat în Relaţii Internaţionale (2007), Universitatea Bucureşti; licenţă în Ştiinţe Politice (2005), Universitatea Bucureşti.
Octavian Manea - Masterat în Relaţii Internaţionale (2007), Universitatea Bucureşti; licenţă în Ştiinţe Politice (2005), Universitatea Bucureşti.

 sus