Politică externă

Schimbarea strict nominală a mandatului prezidenţial rus
 

IRINA ZAMFIRESCU

This article intends to give an accurate view on the economic and political Russian framework. The analysis tries to expose the main mechanisms behind Vladimir Putin’s administration, as well as the changes that Medvedev’s mandate brought to the administration. The article concentrates on Russia’s political and economical capabilities, that define it either in terms of a great power or a vulnerable state, as well as the degree of social security it provides for its citizens.

Keywords: social security, democratization, political change, Russian political tradition

Rusia relansează competiţia pentru a submina structura actuală unipolară a lumii. Aflată în continuu proces de redefinire şi restructurare a structurilor instituţionale interne, Rusia îşi trasează politicile externe cu scopul clar de a redobândi statutul unei mari puteri. Acestea sunt afirmaţii uzuale în cadrul dezbaterilor publice cu privire la străduinţele lui Vladimir Putin de a construi neoimperialismul rusesc.

Iar dezbaterile publice prilejuite de Rusia sunt frecvente. Fie că este vorba de politica agresivă faţă de statele din străinătatea apropiată, fie că este vorba de ostilitatea faţă de organizaţiile internaţionale ori de modul în care instrumentează resursele energetice, cursul acţiunilor acestui stat au tulburat ordinea firească a relaţiilor internaţionale. Prin deciziile politico-administrative, Rusia a fost un factor care a modelat agenda publică a relaţiilor internaţionale. Mult mai vocală şi mai concisă în acţiuni, foarte des criticată pentru radicalismul reacţiilor la problemele pe care le-a întâmpinat, este din nou o variabilă incertă.

Comportamentul Rusiei este unul raţional în termenii paradigmei realismului politic. Îşi maximizează profitul prin exploatarea maximă a resurselor. Astfel că, în linia acestui argument, şantajul energetic de care este acuzată, devine justificat. Însă acest lucru nu o face un stat puternic, ci doar unul care poate vulnerabiliza alte state.

Un stat puternic este un stat dezvoltat economic, un stat cu instituţii publice democratice, cu o practici birocratice şi administrative democratice. Indicii şi parametrii securităţii societale trebuie să confere cetăţenilor un mediu socio-economic optim pentru dezvoltarea individuală.

Un stat puternic găseşte punctul de echilibru între soft şi hard power şi utilizează, întotdeauna raportat, la un context concret, modalităţile de dialog optime cu restul statelor.

Pentru a determina în ce măsură Federaţia Rusă se poate replia trebuie să cumuleze toate acestea de mai sus. Astfel că este necesară o analiză care să coreleze toate aceste aspecte şi care, sintetizate, să dea măsura unei puteri mondiale.

Pentru a determina coerenţa internă, o direcţie de dezvoltare conformă cu dezideratele democratice care ar implica o evoluţie proprie unui stat consolidat este necesară o analiză a situaţiei politice şi economice a Rusiei. Modalitatea în care este decis uzul de principala resursă economică, petrolul şi gazele naturale, descrie linia de dezvoltare a două dintre direcţiile Rusiei: este vorba, pe de o parte, de maximizarea profitului conform cu o dezvoltare sustenabilă şi raţională şi, pe de altă parte, de modalitatea de a gestiona relaţiile internaţionale, facilitate de tranzacţiile cu aceste resurse.

O coroborare a tuturor acestor factori va descrie o mare putere. Măsura în care Rusia se dezvoltă pe aceste linii este măsura în care îşi poate juca acest rol pe care şi-l arogă.

„Orientarea Rusiei, o ţară imensă cu o tradiţie îndelungată de conducere centralizată, a fost întotdeauna stabilită de lider – fie el ţarul, şeful Biroului Politic sau preşedintele”¹. Cutumiar, populaţia rusă este obedientă.

Ani întregi după prăbuşirea Uniunii Sovietice, atât liberalii Rusiei, cât şi occidentalii au sperat că oamenii eliberaţi vor forma republici democratice care respectă legea. Însă regimul Putin s-a opus acestui lucru, reformând o Rusie la fel de tăcută şi de sfioasă. Aceasta este în fapt consecinţa alimentării de către Putin a unei constante şi longevive raportări a populaţiei la o Mamă Rusie. Aflată în situaţia de a se elibera de sub o administraţie care de secole a luat deciziile pentru el, poporul rus nu a ştiut să importe un model de comportament şi să îşi creeze astfel o conduită democratică. În lipsa unei astfel de formule a societăţii civile, Rusia este în continuare definită în termenii unui stat autoritar. Însă, aşa cum Kissinger susţine „nu consider statul rus unul dictatorial. Un vot din partea populaţiei de 64,3% pentru Putin indică faptul că există o parte importantă a populaţiei care nu a votat pentru acesta”². Dar aceasta este situaţia înainte de mandatele lui Putin. 8 ani sub regimul lui, Rusia a deprins noi „obiceiuri”.

Acest comportament rezidă în principal în 2 factori. Lipsa de informare cauzată de manipularea mass media este unul dintre factorii care, prin faptul că instrumentalizează realităţile conform cu scopurile oportune la administraţiei, descrie o realitate conform cu un model utopic. Un act bine coordonat de la Kremlin, încercările de lua poziţie împotriva administraţiei centrale este taxată uneori chiar cu viaţa³. Pe de altă parte, imposibilitatea de a controla efectiv administraţia centrală şi de a fi, aşa cum o democraţie o impune, aceasta reprezentantul poporului, imprima dezinteresul pentru scena politică. Reacţie firească în termenii unui comportament conform unui calcul cost beneficii, acolo unde o voce nu se aude, aceasta încetează să încerce să mai fie vocală.

„La momentul scrierii acestei lucrări, perspectivele democratice sunt încă incerte, şi nici nu este clar că faptul că o Rusie chiar democratică va urma politicii de natură să conducă la stabilitatea internaţională”⁴.

Andrew Jack vorbeşte de un „amestec total postmodern de epoci ruseşti diferite”. Se face referire aici la reintroducerea însemnelor statului rusesc din vremurile sale sovietice. „Sondajele de opinie au arătat că oameni obişnuiţi aprobă aceste opţiuni, indicând mai ales că populaţia trăieşte într-o confuzie totală faţă de propriul trecut”⁵. Aceasta este modalitatea prin care populaţia rusă a înţeles să importe formele democraţiei. Confuză şi căutând un lider care să îi îndrume, au văzut în imaginea liderului de la Kremlin noua autoritate care îi va îndruma şi şi-au asumat-o ca atare, lipsiţi de ceea ce democraţia ar fi trebuit să le imprima – cultul autorităţii. Au fost reluate obiceiurile iconice, portretul lui Putin devenind, asemănător liderilor sovietici, sufocant de prezent. Mai mult, „la fel cum tenisul a devenit pe vremea lui Elţîn sportul preferat al elitei Rusiei, interesul lui Putin pentru schi a făcut ca acest sport să devină popular în rândul personalităţii de vârf ruseşti. Criteriu pentru investiţiile naţionale a definit astfel gustul preşedintelui, oamenii de afaceri investind major în dezvoltarea staţiunilor de schi. Grila personală de ierarhizare şi valorificare a preşedintelui a devenit planul economic de investiţii al unui stat. „Părea că există o generaţie dispusă şi dornică să reînvie vechile reflexe”⁶.

Starea de fapt a unui stat în faza de protodemocraţie

Cetăţenilor incă li se refuză un serviciu public onest. Administraţia este în mod endemic afectată de corupţie. Astfel că, în cvasitotalitatea lor, serviciile publice sunt dependente de practici care sunt clasate ca fiind de corupţie.

The Economist clasează corupţia ca fiind una dintre singurele, cele mai longevive şi stabile „instituţii”. Este o caracteristică a majorităţii sectoarelor de activitate economică, judiciar, servicii sociale, politicul – toate acestea sunt afectate de corupţie, aceasta devenind însăşi norma după care ele funcţionează.

Un studiu al Transparency International acordă Rusiei 2,1 puncte din 10, fiind a treia după Bangladesh şi Kenya. În ceea ce priveşte sumele tranzacţionate în Rusia pentru mită – aproximativ 20% din PIB, mai precis 300 de miliarde de dolari. Sumele vehiculate ca şi mită pentru un om de afaceri sunt acum, conform think thankului INDEM, sunt până 130.000 de dolari. Mai mult, Forumul Economic Mondial, citat de Council on Foreign Affairs, a făcut un clasament mondial pe probleme de corupţie. Rusia a fost clasată astfel: pe locul 85 din 106 în ceea ce priveşte „favoritismul în cadrul deciziilor oficiale”, locul 84 din 102 pentru „independenţa justiţiei” şi pe locul 88 din 108 pentru „protejarea proprietăţii particulare”⁷.

Instituţionalizarea mitei a determinat configurarea acesteia într-o practică firească. În ciuda faptului că trei sferturi din populaţia Rusiei admite conştiinţa faptului că în Rusia există un grad foarte ridicat al corupţiei, sondajele de opinie arată că majoritatea populaţiei ruse nu are o atitudine critică cu privire la aceste practici. În special populaţia tânără, cu atât mai îngrijorător, nu găseşte aceste practici ca fiind în fapt o ilegalitate. Mai mult, la nivel lexical s-a făcut o distincţie între sumele pe care indivizii le acordă benevol, ca şi „recompensă” pentru aceia din administraţie care fac viaţa mai uşoară şi acele sume care sunt pretinse în mod uneori chiar agresiv, de către birocraţi.

Numeroşi oameni de afaceri americani sunt sceptici în ceea ce priveşte afacerile în Rusia. Deşi companiile sunt simţitor mai puţin afectate de ilegalitate, acum trebuie să facă faţă unui nou inamic „adevărata mafie … statul”.

Relaţia dintre stat şi cetăţeni este cauza principală pentru care această situaţie persistă. „Motivul pentru care această corupţie persistă nu este acela că poporul rus este în mod genetic programat să mituiască, ci pentru că statul încă îi vede precum nişte vasali mai curând decât stăpâni”⁸. Democraţia a fost importată ca fiind un model optim de management al unui stat, economia se doreşte a fi în circuitul mondial, însă punctele elementare ale instituirii unei democraţii reale sunt sfidate prin comportamentul arogant al autorităţilor.

Relaţia dintre autorităţi şi cetăţeni este una echivalentă cu şef – subaltern. Analiza The Economist pune această raportare menţinerea mentalităţii sovietice. În condiţiile în care administraţia este constituită preponderent din foşti membri ai KGB care au fost reinstalaţi în funcţii publice odată cu mandatul lui Putin, el însuşi membru KGB. Atitudinea acestora provine din modul în care se concept în raport cu populaţia: „noua nobilime a Rusiei”.        

Recunoaşterea de către administraţia centrală a problemei corupţiei a fost verbalizată atât de Vladimir Putin, cât şi de succesorul lui, Medvedev. Însă interpretând discursul acestora cu privire la problema corupţiei, problema pare să fie una care îi copleşeşte şi depăşeşte pe cei doi politicieni. Putin afirma: „Oriunde te duci, trebuie să dai mită; inspecţiile tehnice, ecologiştilor, ginecologilor. Peste tot. Ce oroare!”.

Tendinţa Rusiei este aceea de a prioritiza, la nivelul politicilor centrale, modelul relaţionării externe, în timp ce reformarea internă, aspectele ce ţin de securitatea societală, configurarea unui spaţiu intern coerent şi consecvent cu scopurile unor democraţii pot fi clasate în sfera unor externalităţii pozitive.

Extrem de important, teoretic, la nivelul democratizării şi al funcţionării unui stat conform cu aceste reguli sunt reprezentanţii unei mase critice⁹ la adresa administraţiei, alta decât opoziţia politică. Termenul utilizat este acela de intellighentia. Aceştia reprezintă o masă de indivizi angrenaţi în activităţi care stimulează diseminarea culturii, grup care este format din intelectuali şi grupurile sociale din proximitatea acestora.

„Intellighenţia contemporană a Rusiei nu se află doar în stare de repaus, ci este chiar laşă”¹⁰. Cauzele pentru care actualii reprezentanţi sunt mult mai puţin vocali sunt bidimensionale. Pe de o parte este vorba de riscul la care onestitatea cu privire la actul de guvernământ (aici este relevant cazul jurnalistei Anna Politovskaya) şi, ceea ce în fapt ameninţă însăşi statutul acestei categorii şi ameninţă reconstrucţia democratică a Rusiei, nostalgia reprezentanţilor de a retrăi vremurile socialiste, acelea care le asigurau bunăstare financiară şi statut social.

Alexander Solzenitsyn a criticat aspru intellighenţia contemporană. Principala acuză pe care a adus-o acestora a fost aceea „de a fi eşuat în atribuţia lor vitală – aceea de vorbi în numele populaţiei suprimată de un stat autoritarist”¹¹. Mai mult decât faptul de nu-şi fi îndeplinit mandatul civic, aceştia au ales să se alăture guvernanţilor. O poziţie comodă, care le asigură un statut după care au tânjit şi care însă nu îi exonerează de la vina de a-şi fi trădat mandatul.

Un sumar inventar al elementelor ce compun statul construieşte imaginea statului rus din vremea URSS: administraţia este înţesată de siloviki, imnul şi însemnele naţionale sunt acelea sovietice, curţi de judecată corupte şi lipsa unei prese libere. Responsabilul pare a fi preşedintele statului, însă lipsa unei opoziţii, unei atitudini critice, a unei voci comune care să reclame abaterea de la normele democratice a facilitat instaurarea unui regim nu foarte diferit de cel comunist.

Vulnerabilitatea intellighenţiei ruseşti este traductibilă în statusul social şi măsurată în recompense financiare. Paradoxal, vocile acelora cu adevărat reprezentanţi ai intellighnţiei, conform cu definiţia, sunt mute în Rusia. Un exemplu este acela al jurnalistei ucise în circumstanţe neclare. Însuşi Putin reclamă lipsa unui beneficiu efectiv al muncii jurnalistei la viaţa politică ori socială a Rusiei. „Putin, din păcate, avea dreptate. Ţara era aproape surdă la vocea ei”¹²

În ciuda evidentelor lacune, Rusia este un stat cu o libertate mult mai mare decât în vremea URSS. „Nimeni nu a dat comanda de a sta pe spate şi toată lumea este deja pe pământ”¹³ susţine Merietta Chudakova. Analiştii vorbesc de o autocenzură a presei, o prudenţă dusă la extreme care autosaboteaza proiectul democratizării.

Rusia Putinofila

În ciuda succesului intern al lui Putin, Rusia rămâne un stat cu probleme majore la nivelul securităţii societale. Serviciile publice sunt lipsite de performanţă, pe alocuri sunt chiar disfuncţionale. Putin a consolidat controlului Kremlinului asupra sectoarelor cheie ale economiei, iar miliardarii au ajuns sub influenţa acestuia.

O analiză simplistă a reformării statului rus sub Putin poate fi descrisă în termenii restaurării unui stat neo-sovietic, restaurând puterea sa prin limitarea puterii celorlalţi.

Rusia lui Putin este un experiment inedit şi, în mod cert, irepetabil pentru un alt stat. Mecanismele de guvernare impun imposibilitatea de a numi statul Rus o democraţie. Mai curând este vorba de o autocraţie multicoloră: sunt amestecate idei din guvernarea sovietică cu multe plăceri materiale ale vieţii capitaliste. Forme de represiune nu mai sunt unele generalizate, se face uz de ele cu maximă atenţie şi se urmăreşte maximum de profit ca şi rezultat al utilizării lor.

Vladimir Putin a fost un vector radical de schimbare. Reconstrucţia statului rus a fost şi rămâne crucială în condiţiile în care de aceasta depinde şi relaţionare cu spaţiul internaţional. Dar societatea internaţională se îndoieşte de capacitatea Rusiei de a crea un stat care să poată coopera cu succes cu alte societăţi moderne pentru soluţionarea comună a unor probleme care priveşte ambele părţi.

În ciuda creşterii economice rapide şi a transformării sociale, „instituţiile ruseşti nu devin nici mai moderne şi nici mai eficace, doar mai corupte”¹⁴. În ciuda stabilităţii pe care Rusia o afişează, aceasta este lipsită de un fundament imperativ necesar al unor instituţii puternice.

Bidemensionalitatea evoluţiei statului Rus este aplicabilă şi pentru mandatele lui Putin şi reconstrucţia statului sub coordonarea acestuia. Regenerarea economică a Rusiei a fost incredibilă, încurajându-se în acest fel investiţiile străine în Rusia. Societatea rusă şi economia acesteia se îndreaptă spre standardele moderne. Însă, paradoxal, sistemul politic este din ce în ce mai îndepărtat de tendinţele democratice.

Dimitri Trenin, un scriitor de origine rusă, citat în studiul lui Pierre Hassner Russia’s Transition to Autocracy¹⁵, este bucuros de ceea ce se întâmplă la nivel intern: faptul de a fi un stat capitalist, în ciuda lipsei de democraţie, va crea o clasă de mijloc care, în mod firesc, va impune instaurarea unei domnii a legii. Astfel, după mai bine de un deceniu de la dizolvarea statului autoritar, naţiunea rusă se bucură de potenţialul democratic pe care Rusia îl are.

Pierre Hassner cataloghează guvernarea lui Putin ca fiind „autoritaristă, cu o serie de trăsături fasciste, şi rămâne sub suspiciunea de a fi inspirat o serie de acte criminale”¹⁶.

„De ce este atât de greu de susţinut punctul de vedere optimist atunci când te confrunţi cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al ţării, nu a reuşit să-şi depăşească originea şi să înceteze să se poarte ca un locotenent colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă şi acum de „aranjarea” concetăţenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertăţile, aşa cum a făcut-o şi înainte în cariera sa”¹⁷.

Libertăţi izolate de exprimare

Libertatea presei este un concept abstract pentru Rusia, ca multele altele, importat dar fără un suport naţional. Creşterea economică şi tehnologică facilitează apariţia a noi canale media, însă administraţia este foarte vigilentă şi preîntâmpină situaţia în care unul dintre aceste canale se va constitui în surse alternative de informare. „Eliminarea formelor de pluralism importante a devenit unul dintre cele mai importante obstacole în calea reconstrucţiei post-sovietice”¹⁸.

Vladimir Putin a convertit mecanismele mass media în vectori de comunicare şi de metamoforzare a realităţii. Realitatea este preluată şi cosmetizată conform cu scopurile de conjunctură ale liderului. Ştirile par a fi adevărate comunicate de presă ale guvernului, iar jurnaliştii, o adevărată echipă de promovare a imaginii preşedintelui şi guvernului¹⁹. Editor şef în cadrul unei redacţii de ştiri a unui post radio, Vladimir Potanin povesteşte pentru The Economist: „în 2000 Vladimir Putin s-a întâlnit cu toată redacţia şi ne-a spus: trebuie să mă ajutaţi. Reformele nu sunt populare şi sunt dure. După asta puteţi face ce vreţi , dar momentan lucraţi în sprijinul binelui Rusiei. Eu am spus slujba noastră nu este aceea de a ajuta, ci de a raporta. El a răspuns că nu este suficient”. Libertatea presei este condiţionată de un preact al manipulării opiniei publice astfel încât imaginea preşedintelui să se detaşeze de măsurile pe care le găseşte a fi nepopulare. Într-un stat democratic, libertatea presei este o recompensă izolată. Interesant este cum Putin identifică conservarea propriei imagini în termeni nealteraţi cu binele Rusiei. In extenso, binele Rusiei devine binele preşedintelui, iar acesta este, întâmplător, Putin. Jusitificarea acestui mecanism? Nici una.

„Cel mai mare teritoriu, cel mai rece loc, cele mai mari bogăţii, cele mai crude reguli de pe lume: un teritoriu cu trăsături extreme provocă viziuni extreme”²⁰. Preşedintele Putin este văzut ca un lider autoritar care a efectuat represiuni majore asupra mass media şi a libertăţii de exprimare. Un lider care şi-a consolidat puterea prin implantarea în aparatul central a oamenilor din fostele agenţii secrete şi prin convertirea celor două camere ale Parlamentului în apanaj pentru a duce la final planurile sale în mod necondiţionat. Putin îşi vrea statul pe care îl conduce a fi unul puternic, asta însemnând un corolar format din putere economică, stabilitate politică şi respect internaţional.

 
„Canonizarea” politică şi socială a lui Putin

Henry Kissinger justifică popularitatea lui Putin, în Rusia, prin momentul în care acesta şi-a făcut apariţia. Era vorba de un moment critic în evoluţia Rusiei, involuţie fiind cuvântul mai potrivit. „În acelaşi timp îl apreciază pentru faptul de a fi reconfigurat locul Rusiei pe scena internaţională”²¹. Descrierea pe care o face lui Putin trasează imaginea unui lider care, într-adevăr, încearcă să instaureze un regim capitalist, lipsit de democratizare: „este foarte inteligent, foarte concentrat la subiectul pe care îl discută şi foarte familiarizat cu aspectele ce ţin de politica externă. Nu face nicio încercare să te cucerească cu farmecul lui personal. Este o combinaţie de detaşare, o inteligenţă de apreciat, îndemânare strategică şi naţionalism rus”.

În articolul Russia’s uneasy handover din 1 martie 2008, analiştii de la The Economist prezintă motivele pentru care este liderul considerat salvatorul Rusiei. Astfel, pe de o parte este vorba de stabilitatea politică pe care a adus-o în Rusia, ulterior regimului lui Boris Yeltsin. Apoi, a impus pacea în Cecenia şi în Caucazul de Nord. A reuşit să impună din nou statul ca şi putere mondială de care trebuie să se ţină cont şi, nu în ultimul rând, creşterea economică şi o acută creştere a standardelor de viaţă.

Democraţia instituită şi întreţinută de Putin este în mod abuziv numită aşa. Sfera ei de cuprindere şi mecanismele de funcţionare sunt cu totul şi cu totul diferite de acelea din Europa Occidentală, de exemplu. Astfel că, dacă pe timpul mandatului lui Yeltsin a existat, spre exemplu, libertatea presei ori dezbaterile publice libere, acum acestea sunt inexistente. Pe de altă parte însă, acea perioadă a fost lipsită de domnia legii, privatizarea s-a făcut în mod abuziv, preponderent înspre oligarhi, puterea şi corupţia familiei Yeltsin a transformat pretinsa democraţie într-o farsă. Putin a construit un regim autocratic în numele restabilirii ordinii şi a unei dictaturi a legii. „Strategia predominantă a încercat să menţină aparenţele în ceea ce priveşte democraţia, în timp ce golea instituţiile de conţinutul lor”²².

Dar democraţia nu poate fi negociată. Termenii în care aceasta se poate manifesta sunt inalterabili, iar orice intervenţie în mecanismele dovedite a fi cele care funcţionează optim sunt o încălcare a democraţiei. Dacă aceste încălcări sunt convertite în reguli constante de funcţionare ale unui regim, acela nu mai poate fi definit în termenii unui regim democratic funcţional.

Un concept central al sistemului creat de Putin este termenul de siloviki. Definiţia acestui termen – un cuvânt rusesc „care poate fi tradus cu băieţii puterii, aici incluzându-se membri ai forţelor armate şi alte servicii de securitate. Acest grup reprezintă o masă omogenă de indivizi a căror principală trăsătură o reprezintă obedienţa faţă de o rădăcină comună, ajungându-se astfel până la prim poliţie politică”²³.

Serviciul de Securitate Federal este succesorul KGB. În aceste condiţii, proporţia covârşitoare a membrilor acestui serviciu este format din foşti KGB-işti²⁴. Conform unei cercetări menţionate de The Economist, un sfert din birocraţii Rusiei sunt siloviki.

Una dintre principalele probleme este modul în care siloviki definesc puterea. Puţin flexibili, aceştia nu au adoptat acest concept cadrului aşa zis democratic. Practicile de spionaj şi de abuz al puterii, implantarea acestora în firmele mari şi arestările abuzive acolo unde voinţa celor din conducere nu este conformă cu voinţa statului îndepărtează investitorii străini şi afectează astfel economia naţională.

Raţionalitatea unui management cost-beneficii este înlocuită cu un reflex al coordonării de tip planificare centrală, beneficiile urmărite legitimând orice cost, indiferent de caracterul de legal ori abuziv. „Ştiu cum să desfiinţeze o companie ori să confişte proprietăţi. Dar nu ştiu cum să conducă o afacere. Folosesc forţa pentru simplul fapt că nu cunosc o modalitate alternativă de a rezolva lucrurile”²⁵

Instituţiile statului, sub coordonarea acestor oameni, prin abuzurile şi mecanismele de funcţionare care sunt limitate şi condiţionate doar de Vladimir Putin, au ajuns să deseneze un nou tip de stat. „Dacă pe vremea comunismului KGB era un stat în stat, acum acesta a ajuns însuşi statul”²⁶.

Structura administraţiei centrale, prin fiecare din verigile ei, se raportează la preşedintele Putin. Principalii vectori de control inseraţi de Putin în sistemul de guvernământ sunt Igor Sechin, care controlează activitatea de legiferare şi supraveghează problemele economice, şi Viktor Ivanov, responsabil pentru persoanele implicate în administraţia locală şi centrală. Un rol foarte important îl are adjunctul primului ministru, Sergei Ivanov, un fost ministru al apărării. Toţi aceşti oameni sunt indivizi care au lucrat în cadrul serviciilor de contrainformaţii.

Structura agenţilor se păstrează, astfel că acum copiii foştilor agenţi KGB urmează Academia SSF din Moscova. Mai mult, sunt încurajate căsătoriile între aceştia. Se cristalizează o nouă castă.

Principiul de plasare în grupul trădătorilor propriei ţări pare a fi acelea al raportării faţă de Vest. Un membru al Serviciului de Securitate Federal justifică moral crima comisă împotriva Annei Politovskaya prin aportul pe care l-a adus societăţii internaţionale cu articolele sale. „Nu ştiu cine a ucis-o, însă articolele sale au fost folositoare presei din vest. A meritat ce a primit”²⁷. La nivel oficial, acest tip de comportament, care să oprime orice încercare de a vorbi împotriva statului, este admisă. Astfel că este admisă punerea sub supraveghere a oricărei persoane care are o atitudine critică faţă de guvernul de la Kremlin.

Conform Olgăi Kryshtanovskaya, sociolog rus, „siloviki reprezintă acea parte a Rusiei care a pierdut cel mai mult din procesul de democratizare. Erau persoane privilegiate în timpurile sovietice, erau deasupra legii. Vor o întoarcere la ceea ce este drept, ceea ce în ochii lor se traduce ca fiind un stat ferm care le acordă o serie de privilegii”²⁸.

Una dintre temerile majore rezidă în puterea pe care aceştia o au din perspectiva statutului special asigurat de însuşi Putin. Acum sunt la fel de puternici şi de lipsiţi de constrângeri precum în vremurile regimului sovietic.

Criza economică este o oportunitate pentru noi abuzuri şi surse de îmbogăţire pentru siloviki. The Economist, în numărul din 29 noiembrie 2008 prezintă mecanismul prin care aceştia vor intra în posesia unor companii. Noile entităţi care vor rezulta din criza economică vor fi „nici de stat, nici private, mai rău – opace”. Vor fi preluate de firme cvasi-de stat care sunt conduse de oameni afiliaţi Kremlinului.

Putin şi-a făcut din protecţia economică şi politică a acestor siloviki, conform analiştilor The Economist, o prioritate. Fie că vor apela la inspectorii de taxe din cadrul SSF, fie, ceea ce este cel mai probabil că se va întâmpla, se va constitui un sistem pin care aceştia vor prelua, în colaborare cu statul, companiile şi profitul va reveni sectorului privat, iar datoriile sectorului de stat.


Medevedev: Putin reloaded

Momentul decisiv în ceea ce priveşte alegerile din Rusia a fost în Decembrie 2007. Vladimir Putin a numit pe Medvedev pe succesorul lui. Ceea ce a urmat a fost firesc: Dimitry Medvedev a fost ales preşedinte. Popor cu o cultură socială deficitară, a preluat mesajul ca atare de la fostul preşedinte. Aceştia văd în Putin un lider ce a restabilizat economia Rusiei şi a reconfigurat raportul de forţe internaţional astfel încât Rusia să conteze din nou. Astfel că era firesc să fie ales Medvedev, acela care a primit din partea lui Putin votul de încredere şi care, în noua configuraţie, urma să îl instaureze pe Vladimir Putin premier. Firescul a devenit realitatea cotidiană.

Optimismul în ceea ce-l priveşte pe Medvedev rezidă în lipsa unor origini compromiţătoare. Este primul preşedinte post sovietic fără nicio legătură cu KGB.

„Libertatea este mai bună decât non-libertatea” este sinteza convingerilor sale. În ceea ce priveşte programul lui electoral, a declarat că va aplica această convingere la libertăţile individuale, economice şi ale presei.

Medvedev va fi în fapt interfaţa lui Putin, acela că va implementa planurile deja elaborate de acesta. În fapt, Medvedev este improvizaţia gândită de acesta pentru a se supune limitelor constituţionale. Putin se afla în incapacitatea de a beneficia de un nou mandat ... nominal!

O analiză asupra evenimentului fastuos de numire a noului preşedinte realizată de The Economist²⁹ subliniază persistenţa unei dileme: „cine este acum responsabil de Rusia?”. Este pentru prima dată în istoria Rusiei, conform analiştilor, când un preşedinte rus finalizează un mandat într-un moment de popularitate maximă. Însă, aşa cum reiese din declaraţia purtătorului lui de cuvânt „Medvedev va fi şeful statului. Dar bineînţeles că Putin nu pleacă nicăieri. În calitatea de prim ministru, el va implementa politicile pe care le-a stabilit de-a lungul a 8 ani de mandat”.

Vladimir Putin şi-a asigurat viitoarea funcţie şi lărgirea prerogativelor prin modificări constituţionale care acum or să îi faciliteze accesul la pârghii care, în mod tradiţional, nu erau accesibile primului ministru.

Cetăţenii ruşi au înţeles necesitatea mecanismelor democratice. În ciuda sesizării unei sfidări a acestor cadre dezirabile, opinia publică confirmă neîncrederea cu privire la un mandat efectiv al preşedintelui nou ales. Într-un studiu ce a urmărit încrederea într-un mandat real al lui Medvedev, deşi 47% dintre intervievaţi au numit ca şi necesar ca preşedintele nou ales să dispună de putere reală, doar 22% sunt de părere că acest lucru este posibil.

Atitudinea societăţii civile faţă de această situaţie pare să se înscrie în atitudinea tipică a unui popor căruia îi este refuzat exerciţiul democratic minim şi imperios necesar al participării publice – de ce să ne facem griji? Va fi decis pentru noi oricum!

Politicile externe - de la şi la versus

Mesajul lui Medvedev despre starea naţiunii, primul discurs în calitate de preşedinte, a fost şi o declaraţie îndreptată împotriva SUA: acesta s-a suprapus, ca şi interval orar, cu discursul lui Barack Obama, primul după câştigarea alegerilor. Medvedev a făcut o sinteza a principalelor evenimente pentru Rusia, iar dintre acestea, a catalogat ca fiind cele mai importante - războiul din Georgia şi criza economică. „Pentru ambele, SUA este responsabilă”³⁰. Remedierea relaţiilor dintre Rusia şi SUA, conform lui Medvedev, este responsabilitatea administraţiei americane.

Reacţia ostilă a Rusiei la adresa societăţii Occidentale poate fi justifica de şocurile prin care acest stat a trecut în mai puţin de 2 decenii: pierderea unei părţi a teritoriului, disoluţia URSS, criza economică din 1998, uriaşa creştere a diferenţelor dintre cei bogaţi şi cei săraci, lărgirea NATO, prezenţa trupelor SUA în Asia Centrală şi posibilitatea ca Ucraina şi Georgia să se alăture NATO.

„Evoluţia politicilor lui Putin duce Rusia într-o direcţie greşită. În loc să fie un exerciţiu propedeutic pentru instaurarea democraţiei sau pentru un rol mai realistic şi constructiv în relaţiile internaţionale, pare mai mult a se îndrepta înspre autoritarism în ceea ce priveşte politica naţională, şi sursă de probleme în scena internaţională”³¹.

„SUA nu trebuie să confunde politica externă faţă de Rusia cu încercarea de a prescrie procese istorice. Este important să ne stabilim ierarhia de priorităţi. Restructurarea situaţiei domestice a Rusiei nu poate fi atinsă prin utilizarea unui şablon american”³². Cu toate acestea, recunoaşterea din partea lui Bush a faptului că Rusia este în retragere faţă de normele democratice. SUA au fost implicate în procesul de monitorizare a alegerilor din Rusia, iar neregulile observate acolo au fost unele grave. Astfel că, începând cu imposibilitatea contracandidaţilor lui Medvedev de a apărea într-o campanie televizată şi ajungându-se până la imposibilitatea din partea organizaţiilor nonpartizane de a participa la procesul de numărare a voturilor, au fost sesizate de către observatorii SUA o serie de alte devierii de la firescul unui proces electoral. Cu toate acestea, guvernele din vest trebuie să ţină cont de faptul că eforturile de a mediatiza activităţile organizaţiilor de observare a alegerilor au fost în trecut clasate de administraţia centrală drept interferenţe în afacerile interne ale statului ori, mai rău, chiar activităţi de spionaj. Iar opinia publică a fost convinsă de asta.

Atacurile teroriste din 2001 au forţat o apropiere între aceste două state. Probleme precum combaterea terorismului, lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă ori problemele de mediu impun, prin natura lor, cooperare pentru soluţionarea lor. Însă dezvoltarea ulterioară a relaţiilor la nivelul Rusiei şi SUA a dovedit faptul că cooperarea este una doar de conjunctură, iar un parteneriat real şi longeviv este condiţionat de interese care să transceadă relaţia tensionată tradiţională dintre ele. Reprezentanţii Washingtonului şi ai Kremlinului au folosit în mod optimist termenul de parteneriat strategic, însă cooperarea nu poate fi decât una punctuală, cu o delimitare temporală clară.

„Relaţia dintre SUA şi Moscova va părea diferită pentru fiecare dintre părţile implicate, bazată pe principii şi aşteptări diferite”³³. În fapt politica externă a Rusiei este deficitară la nivelul unui plan concertat şi coerent cu privire la modul de a se raporta la societatea internaţională. Mai mult, în analiza Council on Foreign Relations Rusia apare ca un stat care prezintă o unică trăsătură comună în ceea ce priveşte relaţionare cu statele occidentale: „un spirit de competiţie din ce în ce mai acerb”.

Rusia se doreşte din nou un imperiu. Mai mult, Putin doreşte recunoaşterea internaţională ca şi putere a statului pe care îl conduce. Kissiger reiterează momentul pe care presa l-a catalogat drept ridicol: declaraţia lui Bush cu privire la ochii lui Putin: „m-am uitat în ochii lui Putin şi am descoperit un suflet compatibil”. Relaţia dintre Putin şi Bush este o relaţie de amiciţie şi asta pentru că Bush a recunoscut statului de partener egal al omologului rus şi eligibilitatea statului rus de a se constitui într-un partener al SUA.

Rusia a inventat un concept de securitate, folosit strict de ei. ”Rusia este sortită să aibă un interes de securitate special în ceea ce ea denumeşte străinătate apropiată – republicile fostei URSS, spre deosebire de limitele vechiului imperiu. Însă pacea mondială cere ca acest interes să fie satisfăcut fără presiuni militare ori intervenţie militară unilaterală”³⁴. Astfel că, în ciuda delimitărilor geografico-politice, Rusia resimte, supraveghează şi încearcă să coordoneze aceste state. Acesta este motivul pentru care se simte sufocată de NATO şi pentru care lărgirea alianţei prin cuprinderea acestor teritorii este în fapt interpretat ca un asalt asupra lor.

Pe plan internaţional Rusia este din ce în ce mai vocală şi mai vizibilă. Războiul din Georgia este unul dintre cele mai recente evenimente care au mărit vizibilitatea acestui stat. Acest asalt este interpretat, de majoritatea analiştilor politici, ca o declaraţie de putere. Rusia transmite un mesaj: încă poate şi în mod cert vrea să îşi recapete statutul de mare putere. În acest punct al discuţiei este utilă inventarierea şi prezentarea stării actuale a forţelor armate ruseşti. Capabilitatea militară a Rusiei este „prea slabă în comparaţie cu NATO, însă suficient de puternică pentru a-şi speria vecinii”³⁵.

Situaţia armatei ruseşti este delicată: forţelor armate ruseşti le lipseşte echipamentul special pentru a vedea pe timp de noapte, sisteme de radio care să funcţioneze în mod corect, lipsa de coordonare dintre trupele de la sol şi cele aeriene. Sumele investite în armata rusească sunt vizibil inferioare acelora investite de statul american în acest domeniu.

Din cauza acestor deficienţe majore şi a pentru a facilita ceea ce în definitiv poate fi tradus ca reinstaurare a unui imperiu rus, Medvedev a anunţat pentru la anul sumele care vor fi investite în acest sector: anul viitor (2009) va fi investit cu 27% mai mult decât în anul precedent. Însă este puţin probabil ca aceste investiţii să fie eficiente, conform cu spusele lui Alexander Golts, un expert în apărare. Acesta susţine: „armata rusească este o gaură neagră în care banii pur si simplu dispar”³⁶.

Inconvenientul deficienţelor la nivel de capabilităţi militare este depăşit la nivelul autorităţilor ruseşti prin maximizarea efectelor pe care acestea le au. Utilitatea unui lucru este conferită de modul în care reuşeşte să răspundă unor necesităţii imediate. Astfel că, în ciuda deficitului de armament modern ori a unuia într-o formă tehnică optimă, acesta îşi justifică eficienţa prin capacitatea „de a speria statele sărace ale fostei Uniuni Sovietice”. Mai mult, dovedind o mentalitate simplistă, Pavel Felagenhauer rezumă discuţia cu privire la armament bifând funcţia primară şi suficientă, pentru el – dacă acesta poate ucide, este eficiente.

Recunoaşterea Rusiei ca şi actor important pe scena relaţiilor internaţionale a fost materializată prin instituirea Consiliului NATO-RUSIA. Însă a devenit problematică menţinerea existenţei acestui organism internaţional, în condiţiile în care parteneriatul ar trebui să se bazeze pe principii democratice, să împărtăşească o perspectivă comună asupra problemelor de securitate majore şi să fie pregătite şi capabile să coopereze pentru a preîntâmpina provocările comune. În studiul Russia’s Wrong Direction: What the United States Can and Should Do însuşi fundamentul pe care acest parteneriat este reclamat a fiind impropriu. Astfel că motivul pentru care s-a născut acest consiliu a fost ca NATO să liniştească Rusia cu privire la extinderea NATO. Or, „încercarea de a acorda confort psihic nu este suficientă pentru a consolida un parteneriat solid care să funcţioneze pe baza unor interese comune”.

În ceea ce priveşte securitatea, în mod imperativ Statele Unite ale Americii trebuie să îşi extindă cooperarea cu Rusia pentru a împiedica actori internaţionali definiţi ca fiind periculoşi de la a-şi achiziţiona materiale, tehnologii şi arme foarte periculoase. Spre exemplu, în condiţiile în care Rusia este singura putere majoră care este implicată în cooperarea nucleară cu Iran.

Cel mai important de la periferia Rusiei este China. Astfel că această zonă, în funcţie de configuraţia politicilor comune se poate constitui fie într-o zonă omogenă politic, având în vedere regimul politic autoritarist, sau un bloc militar.

Relaţia economică prilejuită de tranzacţiile cu armament dintre Rusia şi orice stat care se poate constitui în potenţial cumpărător scapă de sub controlul şi politicile de vânzare ale armamentului stabilite de SUA şi Uniunea Europeană. Comerţul cu armament înspre China, spre exemplu, a fost restricţionată de pieţele de armament din Occident, însă pentru Rusia aceasta este o piaţă irezistibilă.

În ceea ce priveşte comerţul cu armament, tema Rusiei care decide unilateral pieţele de desfacere a armamentului este recurentă. Astfel că, spre exemplu, în 2006, în ciuda unui embargo pe care SUA l-a stabilit împotriva statele din America de Sud producătoare de petrol, Rusia a vândut Venezuelei armament³⁷.

China este alternativă pentru NATO. Această organizaţie se extinde, însă Rusia nu este printre statele potenţial membre. În mod firesc, se caută o alianţă care să contrabalanseze NATO, astfel că s-a ajuns la posibilitatea unei alianţe cu China.

Federation of American Scientists³⁸ face o analiză cu privire la costurile şi beneficiile pe care înglobarea Rusiei în NATO le-ar presupune. Astfel că din punct de vedere geostrategic, extinderea NATO fără a include Rusia asumă o dilemă de securitate atât pentru Rusia, cât şi pentru vest. Rusia are două posibilităţi: ceea ce în relaţii internaţionale este numit bandwagoning. Aceasta asuma ca statul care este supus unor ameninţări să încerce o alianţă tocmai cu statele sursă ale acestor ameninţări. Aplicarea acestui model a avut ca şi consecinţe finalizarea războiului rece. Pe de altă parte, alternativa este aceea de a se ascunde. Ascunderea nu ar fi una sfioasă, ci mai mult o autoizolare bazată pe convingerea unei forţe nucleare majore. A treia variantă pare însă variata optimă pentru Rusia. Aceasta presupune căutarea unui partener cu ajutorul căruia să consolideze o unitate care să contrabalanseze Vestul. Analiştii susţin că, în ciuda unui istoric al unor relaţii nu tocmai optime între aceste două state, ruşilor le repugnă în mod natural ideea de a avea inamici pe două fronturi.

Cum ar arăta un parteneriat între China şi Rusia? Pentru Rusia, economia în plină expansiune a Chinei şi cele 1,2 miliarde de locuitori reprezintă o contrabalansare preţioasă pentru NATO. Pe de altă parte, China ar avea un partener cu 150 de milioane de cetăţeni, cu resurse naturale bogate, cu un Produs Naţional Brut de aproximativ o trăime din acela al Chinei, cu o tehnologie militară care, în ciuda inferiorităţii nete faţă de vest, rămâne, conform analiştilor de la Federation of American Scientists, cu un potenţial major în ceea ce priveşte ulterioara dezvoltare a sectorului militar.

În The European Neighbourhood policy³⁹ : „Relaţiile Uniunea Europeană – Georgia se bazează pe Convenţia pentru Parteneriat şi Cooperare care pune bazele liberalizării şi cooperări în ceea ce priveşte o serie de arii de activitate. Uniunea Europeană este cel mai mare donator în ambele zone de conflict Abkhazia şi Osetia de Sud”. Astfel că, alături de legăturile energetice dintre Rusia şi Uniunea Europeană, această zonă suscită un interes comun pentru Uniunea Europeană şi Rusia. În aceste condiţii, conflictul dintre Rusia şi Georgia din această vară a alterat relaţiile dintre aceste două unităţi politice.

Ulterior conflictului, pe 1 septembrie 2008, Uniunea Europeană a convocat o şedinţă în care a fost discutată modalitatea de abordare a acestei probleme. Decizia finală a fost aceea de a nu iniţia noi discuţii pentru stabilirea unor posibile parteneriate până când Rusia nu îşi va retrage trupele din Georgia.

Lipsa unui răspuns concertat şi a unei atitudini unitare a statelor Uniunii Europene în ceea ce priveşte conflictul din Georgia readuce în faţă discuţia cu privire la omogenitatea reală a acestui organism suprastatal. Statele care au cerut o reexaminare a relaţiilor cu Rusia, o reevaluare şi o refundamentare a viitoarelor abordări a problemelor comune sunt Marea Britanie, Polonia, Statele Baltice şi Suedia. Celelalte state sunt mai precaute – plasează problema mai mult în sfera diplomaţiei. Învinovăţesc Georgia, pe care o vede precum un protejat iresponsabil al SUA, pentru izbucnirea războiului şi critică lipsa de diplomaţie a Rusiei în ceea ce priveşte recunoaşterea independenţei celor 2 provincii. Însă concluzia fermă a necolaborării reprezintă un răspuns comun a celor 27 de state, lucru pe care analiştii de la The Economist îl găsesc demn de admiraţie.

Însă pentru Uniune „este mai uşor să ofere ajutor pentru reconstrucţie zonelor afectate decât să pedepsească Rusia”⁴⁰ .

Reacţia Rusiei la aceste măsuri ale vestului a fost una rezervată, încrezătoare în superioritatea ei în orice tip de relaţie din care ar fi exclusă. Medvedev a declarat „G8 va fi practic nefuncţional în afara Rusiei”. În ceea ce priveşte îngheţarea relaţiilor cu NATO, cel care pierde cel mai mult din asta este organizaţia nord atlantică, în condiţiile în care Rusia şi-ar retrage sprijinul din Afganistan.

Relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană sunt preponderent economice. Interdependenţele dintre acestea obligă la soluţionări diplomatice şi constrânge ambele părţi la cumpătare în ceea ce priveşte declaraţiile ostile ori măsurile drastice pentru soluţionarea unor situaţii de criză.

Mâna dreaptă a lui Vladimir Putin, Igor Shuvalov, ocupând funcţia de vice premier, descrie o apartenenţă comună a statelor Occidentului şi a Rusiei la un set de valori şi de aspiraţii. Iar faliile dintre aceste două unităţi se datorează intereselor. Deci fondul este unul comun, însă contextele sunt acelea care produc o diferenţiere de direcţii: „Prietenii rămân prieteni până când începe procesul de împărţire al banilor. Aceste state au nevoie de acces la resurse şi pentru a le obţine sunt pregătiţi să apeleze la orice modalităţi, inclusiv la acuzaţiile conform cărora Rusia are un set de valori diferit. Tot ceea ce Rusia face este să îşi apere interesele”.

Definiţia intereselor pentru Rusia, pentru poporul rus, face o trimitere clară la imperialismul sovietic pe care aceştia, cu nostalgie, îl regretă. Într-un sondaj, menţionat de Pierre Hassner⁴¹, 55% din respondenţi au afirmat că regretul pentru desfiinţarea URSS rezidă în faptul că aceştia nu se mai simt parte a unei puteri mondiale. În ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea cu privire la dorinţa de a se reconstitui acest imperiu, 12% susţin „da, şi este realizabil”, 48% „da, dar nu este realizabil” şi 31% „nu, nu îmi doresc asta”. Într-un stat în care cetăţenii nu înţeleg necesitatea procesului democratizării, nostalgici după un regim imperialist şi totalitarist şi nefamiliarizaţi cu principiile şi mecanismele capitalismului democratic, reconstrucţia conformă cu valorile Occidentului nu numai că nu este dorită, dar este imposibilă.

Societatea rusă se află în postura de a importa instituţiile şi funcţiile democratice, de a le implementa în lipsa unor elemente de fond care să asigure, în final, democratizarea statului. În ciuda intervalului de timp dintre momentul disoluţiei regimului comunist şi momentul prezent, nu există o educaţie în spiritul valorilor democratice.

Economia funcţionează conform principiilor capitaliste, o piaţă deschisă, investiţii străine. Însă factori precum corupţia nu facilitează deloc accesul acestora pe piaţa internă. Sistemul care s-a sedimentat şi osificat în Rusia este definit în termenii capitalismului lipsit de democraţie.

Rusia este mai curând ostilă în relaţiile ei cu statele occidentale. Având în vedere istoria acestui stat, se poate vorbi de o antipatie naturală a acestuia faţă de Vest. Se pare că este din nou instituit realismul politic, statul mizând pe raportul de forţă. Deţine vaste zăcăminte de resurse energetice, astfel că acest raport este de multe ori în avantajul lor.

Modalitatea de a construi politicile de dezvoltare şi investiţiile pe care acest stat le face descriu priorităţile administraţiei centrale. Imaginea de ansamblu prefigurează ca şi vârf al ierarhiei priorităţilor politica externă. Pare că redefinirea Rusiei în termenii unui stat imperialist este scopul spre care converge totalitatea demersurilor. Pe de altă parte, există opinii conform cărora această orientare înspre politica externă şi asmuţire a poporului rus împotriva americanilor, spre exemplu, este o diversiune de la a distrage atenţia de la probleme majore interne.

În mod cert cel mai controversat aspect al politicilor ruseşti rămân politicile energetice. Rusia exploatează la maximum resursele de care dispune – pe lângă beneficiile financiare inerente tranzacţiilor, aceasta face uz şi de potenţialul pe care aceşti combustibili îl au. Pentru un stat democrat, coordonarea politicilor externe conform cu voinţa acestuia, lipsit de flexibilitate şi cu argumentul sofist al apelului la autoritate, Rusia face abstracţie de faptul că dependenţa există în două sensuri: statele ce importă combustibili, au nevoie de aceste tranzacţii pentru a-şi dezvolta economia, iar Rusia are nevoie de aceste tranzacţii pentru a menţine vie economia.

Tabloul macro al Rusiei descrie o societate lipsită de instituţii şi practici democratice, absenţa unor pârghii de implementare a acestora, ineficienţa distribuirii banilor publici, acuta lipsă de interes a poporului rus cu privire la actul de guvernare, dezinteresarea autorităţilor cu privire la educarea cetăţenilor în spiritul democratic, practici de corupţie şi lipsă de responsabilitate a guvernului. Dezvoltarea statului rus pare a nu fi capabil de a folosi resursele financiare ori acelea umane, ci argumentul robinetului. Însă unui stat dependent de factori non-umani îi lipseşte interesul de a investi în cetăţeni, sub orice aspect. În aceste condiţii, a numi un stat fără popor mare putere devine un lux.

IRINA ZAMFIRESCU - Masterat Studii de Securitate - 2009 (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială), licenţiat Filosofie 2007 (Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie), analist media Agenţia de Monitorizare a Presei.

 sus