2008 Alegeri şi schimbare politică

Trădarea generoşilor
note despre social democraţia românească 

ADRIAN SPIRCHEZ

The outcome of the November 30th, 2008 parliamentary elections sets forth the need to reflect upon the cultural dilemmas and political shortcomings of modern and contemporary Romanian social democracy. The Social Democratic Party (SDP) led by Mircea Geoană, the only social democratic political party in present-day Romania, member of the Socialist International and of the Party of European Socialists, traces its intellectual and political origins back to the pre-communist social democracy, despite harsh criticism in local and European mass-media that presents the SDP as the party of the ex-communists. Given this state of affairs, this article argues that the Romanian social democracy, specifically the SDP, needs to overcome its identity problems in orther to play a decisive role on the Romanian and European political scene. The support granted to the SDP by the European socialist leaders, manifest during the last parliamentary elections, might mediate this process.

Keywords: parliamentary elections, social democracy, Social Democratic Party, Party of European Socialists, Socialist International

Alegerile legislative, desfăşurate la 30 noiembrie 2008, au atras atenţia asupra susţinerii de care se bucură Partidul Social Democrat (PSD), condus de Mircea Geoană, din partea liderilor socialişti europeni. Printre cei care l-au felicitat pe preşedintele PSD, încă de la afişarea rezultatelor parţiale, s-au numărat prim-ministrul spaniol Jose Luis Rodriguez Zapatero, ministrul de externe german Frank-Walter Steinmeier, ministrul britanic pentru Afaceri Europene Caroline Flint, premierul austriac Alfred Gusen­bauer, Poul Nyrup Rasmussen, preşedintele Partidului Socialiştilor Europeni şi Gunther Verheugen, vicepreşedinte al Comisiei Europene. Afişarea rezultatelor finale a schimbat radical însă datele problemei. În zilele ce au urmat liderii PSD au fost nevoiţi să se aşeze la masa negocierilor şi să intre la guvernare împreună cu Partidul Democrat Liberal (PDL). Cele două formaţiuni au semnat un document intitulat „Parteneriatul pentru România”; un parteneriat ce părea imposibil de altfel înainte şi după afişarea rezultatelor finale.

Declaraţiile de susţinere ale socialiştilor europeni, întruniţi în acele zile la Madrid pentru Consiliul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE), au fost însoţite de asemenea de un apel către preşedintele Traian Băsescu. Acestuia i se cerea să respecte voinţa electoratului şi să permită social democraţilor alcătuirea noului guvern şi desemnarea primului ministru. Cum putem interpreta zelul cu care socialiştii europeni i-au felicitat pe social democraţii români, încă înainte de afişarea rezutatelor finale? Mai mult, cum se împacă susţinerea acordată de PSE, care deţine al doilea grup parlamentar al Uniunii Europene, cu acuzaţiile aduse de presa autohtonă şi europeană formaţiunii social democrate din România? Cât de întemeiate sunt aceste acuzaţii care prezintă PSD drept partidul ex-comuniştilor?

Formaţiunea politică condusă astăzi de Mircea Geoană s-a născut în urma fuziunii ce a avut loc în 2001 între Partidul Social Democrat Român (PSDR) şi Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR). O fuziune controversată de altfel cu care importanţi lideri PSDR nu au fost de acord. Sergiu Cunescu, preşedinte onorific al PSDR la acea dată, a emis cea mai virulentă critică la adresa fuziunii. Într-o scrisoare deschisă, publicată înainte de vehiculata fuziune, S. Cunescu, cel care a organizat PSDR după 1989 pe bazele stângii social democrate ale epocii precomunite, afirma următoarele: „ca o fatalitate, la fiecare jumătate de veac, PSDR trece printr-o criză. Aşa s-a întâmplat în 1899, aşa s-a întâmplat în 1946.”¹

Sergiu Cunescu invoca două date de referinţă pentru istoria social democraţiei româneşti. 1899 este data trădării generoşilor², episod care a marcat istoria precomunistă a social democraţiei autohtone până la fuziunea forţată cu comuniştii după al doilea război mondial, între 1946-1948. Episodul de la 1899 a atras atenţia asupra legitimităţii fragile a unui  proiect socialist, de inspiraţie marxistă, într-o societate agrară ce nu dispunea de un proletariat industrial numeros. Aşa cum remarca Georges Haupt, istoric originar din România care a emigrat în Franţa la sfârşitul anilor 1950, „crearea partidelor social democrate din Balcani a reprezentat mai mult o reacţie la stagnare fiind produsul unei economii înapoiate, decât rezultatul unei dezvoltări industriale şi a unor schimbări structurale.”³ În lipsa acestor realităţi structurale, orice activitate socialistă trebuia cu necesitate să izvorească dintr-o anumită „generozitate”.

În perioada interbelică social democraţii români nu au reuşit să scape de spectrul trădării de la 1899 deşi partidul a fost refăcut în 1910, pe noi baze doctrinare. Conturarea naţionalismului integral şi ascensiunea unor noi proiecte politice şi ideologice de stânga, precum agrarianismul şi comunismul, au afectat şi mai mult legitimitatea oricum vulnerabilă a social democraţiei româneşti. Mai mult, diferitele culturi politice de stânga care se regăseau în interiorul PSD - populismul rusesc, marxismul clasic şi, după formarea României Mari, austromarxismul, nu au reuşit să reziste asaltului acestor noi ideologi. Astfel, datorită ameninţărilor venite de la dreapta şi stânga spectrului politic cât şi datorită caracterului eterogen al mişcării, istoria social democraţiei româneşti interbelice înregistrează o serie de dispute doctrinare şi fragmentări partizane care reiterează cel mai adesea episodul trădării generoşilor. Disputele anilor 1920 legate de afilierea la Komintern, de colaborarea cu partidele considerate „burgheze”, de politica fronturilor populare în anii 1930 ori vizavi de dictatura regală a lui Carol al II-lea, sunt cele mai importante fenomene politice şi sociale asupra cărora social democraţii români nu au reuşit în anii dintre războaie să formuleze o strategie comună. Şirul de trădări a culminat cu cea din anii 1946-1948 când social democraţia românească, pe fondul noului context internaţional, a fost absorbită, de Partidul Comunist Român (PCR). Aceeaşi soartă a fost de altfel împărtăşită şi de celelalte partide socialiste şi social democrate din regiune, după al doilea război mondial, odată cu sovietizarea Europei de Est.

După 1989, social democraţia (re)organizată de Sergiu Cunescu a presupus un alt tip de generozitate şi anume lupta împotriva unui mult mai puternic „front” de inspiraţie socialistă format în jurul moştenitorilor direcţi ai PCR. PDSR reprezenta, la data fuziunii cu PSDR, punctul final al reformării PCR. După revoluţia din decembrie 1989 cadrele din eşalonul doi şi trei al PCR au format Frontul Salvării Naţionale (FSN), devenit apoi Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN) şi ulterior PDSR. Sergiu Cunescu vedea aşadar în gestul fuziunii cu PDSR o reiterare a „trădărilor” ce au dezbinat social democraţia autohtonă în epoca pre-comunistă. Pentru moştenitorii defunctului PCR, miza fuziunii era semnificativă: „ţin totodată să-mi exprim indignarea” afirma S. Cunescu în aceeaşi scrisoare, „faţă de trişul angajat de conducerea actuală a PSDR care a promis să introducă PDSR în Internaţionala Socialistă, ascuns sub mantia curată a PSDR, deşi Marea Organizaţie Internaţională (sic!) refuză de zece ani primirea PDSR în interiorul ei.”

Sergiu Cunescu intuise corect. În anul 2003, noua formaţiune social democrată, PSD, a fost acceptată ca membru cu drepturi depline în Internaţionala Socialistă. Ulterior, în anul 2005, a fost acceptat în aceeaşi calitate în rândurile PSE. Partidul condus astăzi de Mircea Geoană se revendică de la stânga românească de factură social democrată care a activat în epoca pre-comunistă.⁴ Cunescu a demisionat din partid retrăgându-se cu totul din viaţa publică. Numele său nu este deloc menţionat pe site-ul oficial al PSD, în dreptul rubricii care prezintă istoria modernă şi contemporană a social democraţiei româneşti. Din aceeaşi rubrică lipsesc de asemenea alte episoade controversate legate de fuzinea cu comuniştii din perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial ori de disputele anilor 1990 dintre PSDR şi FSN/FDSN/PDSR. Rămâne de văzut în ce măsură aceste omisiuni, deloc neglijabile, vor afecta activitatea noii social democraţii autohtone. Este limpede însă că deocamdată nu există nici un interes din partea liderilor PSD în vedere clarificării acestor dileme identitare.

Astăzi, socialiştii europeni par singurii susţinători activi ai PSD, singura formaţiune politică socialistă sau social democrată din România. Presa autohtonă şi europeană se referă la partidul condus de Mircea Geoană în termeni peiorativi. Cel mai recent exemplu în acest sens îl reprezintă un articol publicat în cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ). În respectivul articol social democraţii români sunt numiţi „moştenitorii politici ai lui Ceauşescu”, preşedintele acestora fiind amintit drept „fiul unui important general de securitate.”⁵ Orientarea conservatoare de dreapta a FAZ nu explică virulenţa materialului publicat aceeaşi termeni fiind folosiţi şi de importanţi jurnalişti români pentru a descrie structura şi activitatea PSD. Iar acest lucru a putut fi observat cu ocazia alegerilor de la 30 noiembrie.

Ca şi în trecut sunt mai multe facţiuni care compun la ora actuală social democraţia românească. Recentul scrutin legislativ a scos la iveală, aşa cum remarca cotidianul german cât şi presa autohtonă, existenţa a cel puţin două grupuri partizane care se află astăzi într-un conflict latent în cadrul PSD: facţiunea ce a mijlocit intrarea la guvernare alături de PDL compusă din Mircea Geoana, Miron Mitrea şi Ilie Sarbu (pentru a-i numi numai pe cei care s-au remarcat în timpul acelor evenimente) şi cea susţinută informal de Adrian Năstase şi Ion Iliescu din care fac parte Radu Mazare, Marian Vanghelie şi alţi lideri locali. Motivul disensiunilor din cadrul PSD a fost reprezentat de colaborarea cu PDL, partid despre care se presupune că este manevrat din umbră de preşedintele Traian Băsescu. Ca într-o istorie ce pare să se repete în cazul social democraţiei româneşti presa autohtona⁶ vorbea de tabăra „colaboraţioniştilor” şi cea a „intransigenţilor” condusă printre alţii de Radu Mazare şi Marian Vanghelie, dar care îi cuprinde şi pe cei care au dosare întocmite de Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA).

Însăşi socialiştii europeni au părut contrariaţi de deznodământul scrutinului legislativ desfăşurat la 30 noiembrie. Deşi nu au renunţat la susţinerea acordată PSD este limpede că atitudinea lor a devenit mai circumspectă, pe fondul alianţei PSD-PDL. „suntem surprinşi de o astfel de mişcare,” declara Jan Marinus Wiersma, vicepreşedinte al grupului socialist din Parlamentul European, „o coaliţie în România formată din partidul preşedintelui Băsescu şi PSD. Într-adevăr, aceste partide au fost inamici şi oponenţi mai mult de patru ani şi oamenii se pot întreba cum pot să formeze guvernul când au fost întotdeauna  inamici?(...) Acum trebuie să aşteptăm ca aceste două partide să dea dovada că pot să lucreze împreună.”⁷

Retrospectiv, susţinerea necondiţionată (necondiţionată nici de aşteptarea publicării rezultatelor finale ale alegerilor) a PSD de către socialiştii europeni, trimite, respectând proporţiile desigur, la suportul acordat de cancelariile occidentale, până la începutul anilor 1980, regimului Ceauşescu. Printre implicaţiile de lungă durată ale acelui sprijin occidental s-a numărat şi înăsprirea regimului de la Bucureşti care miza în special pe capitalul simbolic dobândit pentru a împiedica orice iniţiativă de reformare structurală.⁸ Implicaţiile pe care susţinerea socialiştilor europeni le poate avea asupra PSD, având în vedere identitatea fragilă şi mai degrabă ambiguă a partidului format în urma fuziunii din 2001, pot fi de aceeaşi natură. Susţinerea politică acordată PSD-ului poate încetini procesul de reformare internă a social democraţiei româneşti.

Socialiştii europeni ar trebui însă să ţină seama de cultura politică specifică a social democraţiei româneşti, pentru a evalua şi influenţa pozitiv activitatea prezentă şi viitoare a PSD. În România, ca aproape peste tot în regiune, social democraţia şi în general partidele socialiste moderne de inspiraţie marxistă au evoluat, ideologic şi politic, potrivit unor coordonate specifice, diferite de cele ale partidelor socialiste occidentale. Mai mult, dacă socialiştii europeni deţin la ora actuală un capital simbolic şi politic considerabil, datorat în mare parte rolului jucat în reconstrucţia postbelică a Europei Occidentale,⁹ colegii lor est-europeni se confruntă după revoluţiile din 1989 cu o puternică aversiune venită din partea intelighenţiei locale şi a mediilor urbane; acestea sunt reticente, după decenii de regim comunist, faţă de orice discurs venit de la stânga spectrului politic. Această reticenţă explică de altfel parţial şi evoluţia partidului condus de Sergiu Cunescu care nu a avut se pare altă opţiune decât cea oferită de PDSR, cu ocazia alegerilor generale din 2000.

Pe de altă parte o atitudine moralizatoare nu ar trebui să îşi facă loc în analiza fenomenelor politice. Raymond Aron era consideră că nu avem de ales între bine şi rău, când vine vorba de politică, ci între ceea ce este preferabil şi ceea ce este detestabil. Social democraţia românească deţine astăzi pârghiile necesare care să îi permită cel puţin să se detaşeze de metafora generozităţii pentru a deveni o puternică formaţiune de orientare social democrată. „Trădarea” din 2001 nu a scos la iveală numai „trişul” liderilor PSDR cât şi dorinţa liderilor PDSR de a se reforma. Alegerea lui Mircea Geoană în calitate de preşedinte al partidului şi marginalizarea treptată a lui Ion Iliescu constituie tot atâtea semne pozitive. La acestea se adaugă desigur şi susţinerea socialiştilor europeni, o susţinere ce trebuie să fie însă mai degrabă moderată; cu alte cuvinte, atentă la specificul social-democraţiei româneşti.

Rămâne de văzut, aşa cum remarca şi Jan Marinus Wiersma, în ce măsură actuala criză economică şi alegerile prezidenţiale programate pentru sfârşitul acestui an, vor afecta activitatea social democraţilor şi colaborarea lor cu liberal democraţii. Cert este că o nouă criză majoră a social democraţiei româneşti este mai degrabă improbabilă; aceasta în ciuda disensiunilor existente în cadrul PSD, care invită adesea la reflecţii pe marginea istoriei conflictuale a social democraţiei româneşti pre şi post comuniste. Apartenenţa PSD la organizaţiile socialiste internaţionale şi susţinerea directă acordată de importanţi lideri socialişti europeni omologilor de la Bucureşti, atrag atenţia nu numai asupra progreselor sensibile înregistrate de social democraţii români cât şi asupra consecinţelor nefaste ce pot fi antrenate de o eventuală, nouă, „trădare”.

Bibliography

Haupt, Georges. Aspects of International Socialism, 1871-1914: essays, Cambridge: Cambridge University Press, 1986.
Judt, Tony. Postwar. A History of Europe since 1945,Penguine Books, 2005.
Petrescu, Constantin-Titel. Socialismul în România 1835-6 septembrie 1940, Bucureşti: Fundaţia Social-Democrată „Constantin-Titel Petrescu”, 2003.
Tismăneanu, Vladimir. Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi: Polirom 2005.

Deutsche Welle: http://www.dw-world.de/dw/article/0,,3867046,00.html
Revista 22: http://revista22.ro/castigatorul-imoral-5183.html
http://www.psd-ctp.ro/ist_scrisoarecunescu2000.html
http://www.psd.ro/despre-noi.php

ADRIAN SPIRCHEZ - Masterat în istorie la CEU, Budapesta şi în ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus