2008 Alegeri şi schimbare politică

Noua guvernare şi repersonalizarea puterii

 

IOANA PAVERMAN

This article starts from the assumption that the most recent elections in Romania brought about a characteristic of governance which tends to be more inclined to the use of personal power, and less to the use of institutional power. Balancing between conceiving governance in terms of rationalized authority and/or domination, Romania`s new government, unnaturally ruled by and through the power of the head of the state, seems to be bouncing back in history, when the legitimization was founded rather on the power of charisma. In order to demonstrate this, we are going to make use of the conceptual definitions of power, governance and legitimacy for proving that Romanian politics seems to be closer to the way these three notions are internalized by totalitarian regimes, in opposition to democracies.

Keywords: Romania, elections, power, governance, legitimacy, authority

Acumularea rezultatelor studiilor tranzitologie, realizate fie strict pe cazul românesc, fie în tradiţia literaturii comparate, relevă existenţa unui anumit “stil” de a face politică în România prezentului. O premisă ce porneşte de la existenţa acestui aşa numit “stil”, poate, à la limite,să elucideze destul de multe mistere ale momentului. În această logică, schimbarea puterii în urma celor mai recente alegeri legislative este într-adevăr un asemenea mister.

O parte componentă a ceea ce numeam anterior “stil” românesc de a face politică este însuşi modul în care cetăţenii români, indiferent de calitatea lor de guvernaţi sau de guvernanţi, se raportează la putere. De cele mai multe ori, guvernaţii, şi vorbim aici despre o majoritate dominantă, caută şi găsesc de cuviinţă să motiveze eşecul/eşecurile politicii româneşti prin blamarea personală a guvernanţilor. Aceştia nu fac nici ei diferenţa: în cadrul luptei pentru putere îşi găsesc resorturile în învinuirea directă a precedenţilor sau chiar a celor cu care împart puterea. Cu alte cuvinte, raporturile de putere par a se stabili într-o manieră extrem de personală, neglijând în consecinţă calităţile raţionale ale unui stat modern, ai cărui rezidenţi de drept cetăţenii români sunt.

Punerea împreună a discursului academic despre putere şi guvernare, şi privirea, mai degrabă antropologică asupra evenimentelor succesive alegerilor legislative din toamna anului 2008, poate da seamă în acest orizont de realitatea producerii unei repersonalizări a puterii. Variabilele de analiză sunt în acest caz concret două: noul sistem electoral şi modelul de a face politică impus de către preşedintele Traian Băsescu.

Noul sistemul electoral obligă, aşadar, la o apropiere „umană” între candidat şi alegător; se observă de aici un sistem de alegere bazat o mecanică ce, în lipsa unei tradiţii în aceste sens, ajunge să trădeze în sistemul hărţilor mentale ale cetăţenilor logica instituţionalizării puterii. Personalizarea puterii ajunge astfel să se transforme în efectul pervers al unui sistem ce îşi propunea, poate cu bună credinţă, „primenirea clasei politice”.

A doua variabilă de analiză devine în acest context stilul de a face politică pe care preşedintele Traian Băsescu – fără a urmări supraestimarea puterii sale – îl imprimă socităţii româneşti. Felul în care se desfăşoară discursul public din jurul numirii noului guvern, şi nu numai, se pliază perfect pe concluziile studiilor antropologice ce vizează societăţile bazate pe „solidaritatea de castă”. Numirile se fac pe baza unor interse personale, şi mai rău, nimeni nu pare să ascundă acest lucru de ochiul critic al presei sau de cel naiv al alegătorului. Prieteniile sunt la mare căutare şi transcend niveul competenţei, iar vizitele şi întrunirile „informale”, de week-end depăşesc ca număr şedinţele de guvern.

Toate aceste lucruri se întamplă după ce guvernul precedent, cu bune şi cu rele, a lasat senzaţia dorinţei de a neutraliza tradiţia discursului politic personal. În aceste noi condiţii putem vorbi aşadar despre un reviriment al personalizării puterii, sau despre noua guvernare ca o dovada a repersonalizării puterii. Iar utilizarea sintagmei de „repersonalizare” îşi află rostul în faptul că în România corelarea puterii cu un anume individ a devenit deja o o practică curentă. Personalizarea puterii devine în acest sens o generalitate, iar repersonalizarea o situaţie particulară.

Mecanismele puterii şi funcţiile guvernării

Pentru început trebuie reţinut faptul că în cele mai multe dintre cazuri, determinarea aspectelor guvernării, sau mai bine spus determinarea modului în care s-au schimbat aspectele puterii poate da seamă de ceea ce generic se numeşte schimbare socială. O buna înţelegere a fenomenului schimbării sociale poate creea premisele consolidării democratice.

Desigur, odată cu aderarea la structurile NATO şi UE, tranziţia, aşa cum este ea „şcolăreşte” definită, se poate considera încheiată. Acceptarea României în Alianţa Nord Atlantică, dar mai ales în Uniunea Europeană acţioneză ca un soi de garanţie instituţională ce atestă în cele din urmă lipsa oricăui risc de coborâre în politica nedemocratică, cu toate că viaţa politică românescă poartă încă vizibil urmele unei lipse de experienţă în ceea ce priveşte gestionarea afacerilor deopotrivă politice şi civice.

Experienţa postdecembristă ne-a arătat că asemenea derapaje pot să existe. În concordanţă cu cele scrise anterior, starea de fapt din România prezentului pare să se apropie – sau poate ar fi fost mai nimerit să spunem, să se întoarcă – la un tip de stare suspect de antimodernă: persoanele domină instituţiile.

Înainte însă de orice este nu numai utilă, ci şi obligatorie, o definire a conceptelor operaţionale de guvernare, respectiv de ceea ce se înţelege prin noţiunea de resorturi ale legitimităţii ce aparţin fiecărui tip de regim.

Guvernarea desemnează, în cel mai simplu mod de a pune problema, exercitarea puterii unui stat, în condiţiile în care definirea „puterii”, aşa cum notează Raymond Aron, „justifică simultan exercitarea autorităţii şi supunerea”¹ Cu alte cuvinte, guvernarea indică, într-un sens deosebit de foucauldian, exercitarea autorităţii şi a supunerii într-un stat. „Prin cuvântul guvernamentalitate am încercat să definesc trei chestiuni, scrie Michel Foucault. Prima dintre acestea – şi cea asupra căreia ne vom opri în contextul de faţă – se referă la ansamblul constituit de către instituţii, proceduri, analize şi reflecţii, calcule şi tactici ce permit exercitarea acestei forme specifice şi complexe de putere, ce are ca principală ţintă populaţia, ca formă supremă de cunoaştere, economia politică, iar ca instrument tehnic esenţial, dispozitivele de securitate.”²

Altfel spus, guvernarea poate fi conceptualizată oricum, dar nu în termenii dominaţiei, deoarece spre deosebire de aceasta, „guvernarea se raportează la o finalitate sau o pluralitate de scopuri exterioare ei înseşi”³, nepropunându-şi organizarea constrângerii prin sine şi pentru sine, ci în numele libertăţii indivizilor.

Discuţia vis-a-vis de guvernare poate curge, bineînţeles, către nesfârşit; ceea ce este însă mult mai relevant în continuare este o discuţie pe marginea resorturilor legitimităţii celor două mari tipuri de guvernare: autoritară, respectiv democratică, plecând bineînţeles de la o premisă extrem de platoniciană, conform căreia prin dialog Adevărul devine cel mai uşor de identificat.

Reamintind aşadar faptul că atunci când ne referim la guvernare ne raportăm la maniera de exercitare a autorităţii şi a supunerii într-un stat, cele două întrebări legitime ce decurg sunt: care este modul de exercitare al autorităţii şi supunerii într-un stat autoritar? Şi respectiv care este modul de exercitare al autorităţii şi supunerii într-un stat democratic, liberal?

„Asemănările dintre fostele ţări socialiste sunt mult mai importante decât diferenţele ce le separă, din cauze – în special – analitice. Sistemul elaborat de producţia „supravegherii” este la fel de important ca cel al producţiei de bunuri. [...] Iar această necesitate a supravegherii este consecinţa directă şi nefericită a marii probleme pe care aceste regimuri o au cu propia lor legitimitate”⁴ scrie Katherine Verdery.

Aşadar, raportul dintre autoritate şi supunere în cadrul unui regim se reduce finalmente la cel al legitimităţii, sau şi mai complet, la raportul existent între autoritate şi legitimitate. Desigur, întreaga problematică a guvernării nu este nicidecum reductibilă la simpla chestiune a identificării/definirii strict în abstracto a acestor relaţii; noţiunea în sine de guvernare desemnează, dincolo de felul în care se articulează raporturile de putere, acţiunea propriu-zisă de policy-making, de „manageriere” a unor domenii ce ţin de apanajul statal, ca securitatea, administrarea economiei, a politilor sociale, de educaţie, de sănătate etc., a populaţiei pur şi simplu.

Ceea ce ne interesează însă în momentul faţă este mai puţin identificarea acestor raporturi micro, ci mai degrabă observarea la scară macro a modului de legitimare a unor tipuri de guvernare de natură totalitară, respectiv democratică.

Discutând totul în termenii de legitimitate, dictatura impusă de regimurile totalitare este o formă de guvernare ce îşi asumă legitimitatea fără a avea consimţământul celor guvernaţi, aceasta bineînţeles în condiţiile în care noţiunea în sine de totalitarism desemnează „acel sistem la nivelul căruia instrumentele puterii politice sunt deţinute fără nici o urmă de contrângere, de către un leadership centralizat al unei elite, cu scopul producerii unei revoluţii sociale totale, încluzând aici condiţionarea indivizilor umani, pe baza unor asumpţii ideologice arbitrare, proclamate de către acest leadership, într-o atmosferă de consimţământ al întregii populaţii, dobândit prin coerciţie.”⁵

Tipul acesta de leadership (sau, altfel spus, de conducător) despre care vorbea Zbigniew Brzezinski mai sus, poate varia şi el însă, conform clasicei tipologii a lui Max Weber – care încearcă sa facă din legitimitatea deţinută de către un lider preocuparea numărul unu – de la cel cu legitimitate tradiţională, la cel cu legitimitate raţional-legală, şi respectiv charismatică.

Tipul de legitimitate căreia i se subordoneză regimurile dictatoriale comuniste, sunt fără prea multă îndoială, supuse tipului de legitimitate dominat de puterea charismatică, tradusă prin pogorârea asupra liderului suprem a tuturor calităţilor şi puterilor imaginabile; acesta este capabil nu numai să construiască viitorul, ci să şi rescrie trecutul, să construiască noi lumi, să vegheze asupra fiecărui milimetru de spaţiu privat, propriu oricărui individ etc.

Suprapunând toate acestea peste modul în care am definit iniţial guvernarea, deducem lesne că într-un stat al dictaturii comuniste exercitarea autorităţii se realizează prin forţă, în lipsa legitimităţii populare, prin supraveghere continuă, fără respectarea dihotomiei public-privat. Iar supunerea se realizează şi ea, prin consimţământul fricii, prin „ataşamentul” iraţional resimţit faţă de „şef”, şi prin controlul permanent şi continuu. Vorbim aşadar, pe cale de consecinţă, depre o guvernare anti-modernă.

Pentru a înţelege însă plurivocitatea ideii de modernitate politică – şi pentru a reliefa acest din urmă caracter subliniat al dictaturilor comuniste – ne vom opri pentru puţin timp asupra rafinării raporturior de putere, şi asupra pricipiilor guvernării, într-un stat democratic, liberal.

În teoria politică, democraţia este, ea însăşi, o formă de guvernare şi un regim politic, care de la Aristotel şi până în prezent şi-a schimbat în multiple sensuri formele concrete de manifestare. „Democraţiile contemporane sunt supuse unei forme de guvernare pe care fondatorii ei o opuneau ideii de democraţie”⁶ notează Bernard Manin. „O guvernare organizată după principiile reprezentării, considerată încă de la sfârşitul secolului a optsprezecelea ca fiind radical diferită de demoraţie, trece în prezent drept chiar o formă a democraţiei.”⁷ Patru principii au fost de-a lungul timpului observate ca fiind specifice regimurilor reprezentative, de când această formă de guvernare a fost inventată: 1 – guvernanţii sunt desemnaţi prin alegeri, la intervale regulate de timp; 2 – guvernanţii conservă la nivelul propriilor decizii, o oarecare independeţă vis-a-vis de voinţa alegătorilor, 3 – cei guvernaţi îşi pot exprima opinia şi doleanţele politice fără ca acestea să fie supuse controlului guvernanţilor, 4 – toate deciziile politice sunt supuse probei negocierii. Aşadar, alegerile se constituie în instituţia centrală a oricărei guvernări reprezentative.”⁸

Discuţia cu privire la forma/formele guvernării democratice poate merge, în mod cert, până la un înalt grad de exhaustivitate. Ceea ce este însă în contextul prezent, cel mai important este reductibil la faptul că exercitarea autorităţii într-o guvernare democratică se realizează prin delegarea propriilor reprezentanţi de către cetăţenii guvernaţi, ceea ce descrie tipul de supunere care răspunde nu emoţiei, ci legii, prin utilizarea nu a forţei, ci a raţiunii; în termeni weberieni, tipul de legitimitate corespunzătoare unui regim democratic este acela al puterii raţional-legale. În ceea ce priveşte exercitarea supunerii, aceasta este guvernată pe de-o parte de jocul consensului (democratic) şi pe de cealaltă parte de abstracţiunea filosofico-juridică a garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, după ce am încercat schiţarea în câteva rânduri a celor două alternative de guvernare: totalitară, respectiv democratică, ne întoarcem la problematica ridicată la bun început, referitoare la determinarea modului în care s-au modificat aspectele guvernării în România, după alegerile legislative din noiembrie 2008.

Parcursul evenimentelor

Cum putem traduce în scris alegerile legislative şi cursul ulterior al evenimentelor? Victoria, pur aritmetic, a aparţinut alianţei PSD+PC şi respectiv PDL-ului. PSD+PC a obţinut un scor de 34.16 % la Senat şi de 33.09 % la Camera Deputaţilor, în timp ce PDL-ul a obţinut 33.57 % la Senat şi 32.36 % la Cameră.⁹

Diferenţele de voturi dintre alianţa PSD+PC au fost extrem de mici, şi nimeni nu a putut obţine o majoritate confortabilă. Această realitate a pus problema: cine cu cine face guvernul?

De vreme ce momentul istoric s-a produs, PRM-ul şi PNG-ul neintrând în Parlament, era pe cât se poate de clar că jocul se va desfăşura în patru jucători, sau cinci, dacă punem la socoteală apendicele PC: PSD, PDL, PNL şi UDMR. Speculaţiile au pornit într-o primă fază de la premisa realizării unei continuităţi a guvernării precedente, cu atât mai mult cu cât toate aceste negocieri se purtau pe fondul „Crizei”. Aşadar PNL-ul şi-a testat potenţialul de şantaj ţinând strâns de ideea formării unui guvern de coaliţie, fie cu PDL fie cu PSD, condiţionând însă meţinerea lui Călin Popescu Tăriceanu pe post de prim-ministru.

Primele discuţii s-au purtat cu PDL, ţinând cont şi de faptul că suficient de multe voci din PNL au negat posibilitatea unui guvern PNL-PSD, invocând incompatibilitatea ideologică. Negocierile s-au purtat aşadar mai mult în direcţia Partidului Democrat Liberal, cu menţiunea că la acel moment liberalii erau în relaţii amiabile şi cu UDMR-ul. Călin Popescu Tăriceanu nu a vrut însă să renunţe la postul de premier, şi nici la politica constituţională dusă în ultimii ani. În fapt, aceasta din urmă s-a dovedit a fi chiar punctul de cotitură în mersul discuţiilor; căci aşa cum chiar preşedintele PNL invoca la acel moment, nu era dispus să se supună condiţiilor impuse de către PDL şi de Traian Băsescu de a modifca textul Constituţiei în direcţia creării unei republici prezidenţiale şi a unui Parlament unicameral.

Dincolo de porţile bine închise după care se ascunde bucătăria internă a PNL-ului, nimeni nu va şti niciodată de ce Călin Popescu Tăriceanu şi o mare parte a colegilor săi de partid au preferat să impună atât de multe condiţii, cu preţul neparticipării la guvernare. Este drept, mulţi au invocat chiar scenariul că toate aceste condiţii au fost puse întocmai pentru că se ştia cu bună seamă dinainte faptul că nici Traian Băsescu, şi nici membri marcanţi ai PDL nu le-ar fi acceptat. Un bun pretext aşadar pentru a se ţine departe de guvernare în prea-nefericita perioadă de criză economică, şi de iminentele scandaluri ce vor apare inevitabil în preajma viitoarelor alegeri prezidenţiale. În aceste condiţii, Partidul Naţional Liberal a jucat fie cartea gândirii strategicie, având în vedere o posibilă victorie la alegerile de peste patru ani, cand va poza ca partidul din opoziţie ce nu poate fi învinovăţit de eşecurile guvernării, fie cartea hazardului.

În cele din urmă au mai rămas în joc doar trei actori: PDL, PSD şi UDMR. Ultimul, după ce a fost ademenit cu promisiunile participării la guvernare, a fost rapid scos din ecuaţie de către oameni cu voci sonore – mai ales din PSD – care au spus scurt: „după douăzeci de ani este cazul ca UDMR-ul să mai treacă şi în opoziţie”.

Problema alcătuirii noului guvern a părut a fi anevoioasă, pentru că, aşa cum de altfel presa a tot scris la vremea respectivă, totul părea că trebuie să aibă acceptul personal preşedintelui. Traian Băsescu declara la vremea respectivă că “voi fi solidar cu Guvernul doar atâta timp cât voi şti mecanismul deciziilor”¹⁰

După recidiva Stolojan – care de această dată nu s-a mai mai îmbolnăvit, ci s-a supărat, hotărându-se să lase tineretul să se manifeste instituţional – Emil Boc a fost numit prim-ministru, şi la distanţă de ceva mai mult de două săptămâni, finalmente a fost format şi guvernul.

Din acest moment situaţia politică devine extrem de greu de evaluat şi de calificat; şi tot de aici se iveşte şi acea dificultate menţionată anterior, cu privire la neputinţa plasării, în modul cel mai ştiinţific, al unui eveniment într-un anume cadru teoretic. Este drept, dificultatea apare şi de pe urma faptului că este aprope imposibil să tratezi cu aparatul critic al ştiinţei politice, evenimente extrem de actuale. Prezentul este în mod inevitabil un apanaj al presei, ştiinţa politică fiind prinsă întrucâtva în perversitatea de a încadra prezentul la trecut, şi de a-l cântări, nu pentru a-l îmbunătăţi pe moment, ci pentru a realiza, extrem de sociologic, eventuale strategii pentru viitor.

Întrebarea extrem de legitimă care se pune de acum ţine de felul în care putem încadra evenimentele desluşite anterior. Altfel spus, cum anume putem gestiona cele întâmplate în preajma alegerilor legislative, ţinând cont de mecanismele puterii şi de funcţiile guvernării  

Factual, condiţiile sine qua non ale democraţiilor reprezentative subliniate de către Manin au fost întru totul respectate. Guvernanţii au fost desemnaţi de către cetăţeni la intervalul stabilit de textul constituţional, iar metoda negocierii democratice a fost folosită indubitabil, permiţânduli-se reprezentanţilor să uzeze de calitatea reprezentativă (non-imperativă) a mandatului dobândit.

Aşadar, totul pare în regulă: cetăţenii şi-au facut datoria civică, partidele au negociat între ele,rezultatul fiind realizarea unei coaliţii lărgite. Însă această aparentă normalitate în loc să uşureze analiza, o complică, deoarece pe fundalul acestei normalităţi se desfăşoară stilul autohton de a face politică.

Desigur, orice normativizare este deopotrivă riscantă şi imposibilă, cu atât mai mult cu cât analiza de ştiinţă politică obligă la abţinerea de la orice tip de judecată de valoare. Tot ce se poate face este definirea şi descrierea unor categorii pe baza cărora urmează a se realiza atribuirea rolurilor. În cazul de faţă am gasit de cuviinţă desluşirea tipurilor de legitimităte – charismatică şi raţional-legală –, însă armonizarea dintre stilul preşedintelui Traian Băsescu de a face politică şi una dintre aceste două categorii, sau cu amândouă, rămâne la latitudinea judecăţilor particulare.

Ceea ce am încercat însă să demonstrăm în paginile precedente este că schimbarea de putere prilejuită de cele mai recente alegeri legislative a adus cu sine o apropiere de modul de exercitare a guvernării în termenii vehiculaţi mai degrabă de tipul de putere personalizată, oferind puterii politice o parte din aspectele date de tipul de legitimitate oferit de puterea charismei; cu alte cuvinte, avem de-a face mai puţin cu acel tip de guvernare ce dispută în termenii de autoritate şi supunere, apropiindu-se mai mult de tipul de guvernare ce dispută în termenii de dominaţie, şi deci, ai voinţei personale.

Cu siguranţă că acest tip de raţionament, destul de tehnicizat de altfel, poate fi uşor atacat, folosindu-se argumentul simplu conform căruia în România există deja o formalizare raţională a puterii, şi că deci, cel puţin în termeni weberieni, modernitatea politică dată de puterea birocratică este suficient de rutinizată cât să nu poată fi alienată de revirimentul unei puteri (excesiv de) personalizate.

Există însă un contra-argument şi pentru acest tip de argument, preluat din teoria „rutinizării charismei” a lui Kenneth Jowitt. Utilizând această terminologie, Jowitt se referă – raportându-se la sistemele leniniste – la „încercarea extinderii membership-ului la nivelul întregul regim, într-un mod care să permită elitelor sociale şi activiştilor cooptaţi să îşi menţină identitatea social-ocupaţională, iar aparatului de partid menţinerea statutul charismatic instituţionalizat”¹¹

Iar ca ultimă menţiune în încheiere, se cere subliniat faptul că prin această din urmă adăugire nu am dorit decât evidenţierea existenţei posibilităţii rutinizării exerciţiului acestui tip de putere personalizată, pe care cele mai recent alegeri legislative par să o fi adus în peisajul politicii româneşti.

IOANA PAVERMAN - masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus